POSTREVOLUȚIE: MINERIADELE – de Cristian Felea

Seria “Postrevoluție”, cu cele cinci episoade ale sale, ne înfățișează o Românie în care nu ne vine să credem că am trăit; în orice caz, nu aș fi mirat dacă generația tânără, liceenii care parcurg aceste texte ar considera că evocă episoade similare cu cele dintr-o țară bananieră de undeva de aiurea.

Și totuși, acesta este adevărul, de fapt doar o foarte mică parte a lui. Nu am reușit să vorbim despre dosare ca cele ale privatizărilor din industrie sau a flotelor de nave, despre sărăcia extremă la care ne duseseră inflația cu trei cifre și devalizarea economiei, lipsa de justiție și abuzurile clasei politice.

Probabil cel mai bun lucru care i s-a întâmplat României în acest context este integrarea în lumea Occidentală, prin apartenența la NATO și Uniunea Europeană. Pentru că ne-a adus nu doar prosperitate, ci a impus reguli, a impus justiție și ne cere ferm să limităm corupția.

Nu am reușit încă să îndeplinim toate aceste cerințe, pentru că mai avem la conducerea țării personaje mânjite de acele decizii pe care le-au luat imediat după 1989, prin care au spoliat România și pe români. Îi regăsiți în textele articolelor din această serie, sunt consemnați de istorie.

Croația, deși s-a alăturat Uniunii Europene cu șase ani după România, va fi acceptată în Schengen în 2022 și în Eurozonă, odată cu Bulgaria, în 2023 sau 2024. La noi Adrian Năstase este reabilitat de justiție, Mugur Isărescu și Florin Georgescu conduc încă Banca Națională a României și o bună parte a presei este deținută de personaje care au făcut avere reciclând conturile fostei securități.

Mineriadele

Mai întâi, ce înseamnă mineriadă? Strict tehnic, este termenul generic cu care sunt denumite violențele exercitate de mineri în România postdecembristă. Doar că minerii nu erau vreo bandă de aventurieri sau vreo miliție a unei facțiuni antistatale, ci o categorie de forță de muncă pe care unii politicieni au reușit să o manipuleze, cu sprijinul unor lideri sindicali corupți, pentru a-și atinge prin forță obiectivele.

Istoria a consemnat un număr de șase mineriade: 28 – 29 ianuarie 1990, 18 – 19 februarie 1990, 13 – 15 iunie 1990, 24 – 28 septembrie 1991, 4 – 23 ianuarie 1999 și 16 – 17 februarie 1992.

Cele mai cunoscute mineriade sunt cea din iunie 1990, când la chemarea președintelui de atunci al țării, Ion Iliescu, minerii au devastat sediile partidelor politice și au vânat prin tot Bucureștiul oponenții politici ai regimului Iliescu; mineriada din septembrie 1992, care i-a oferit lui Ion Iliescu prilejul să scape de premierul Petre Roman și cea din ianuarie 1999, care nu a mai ajuns la București, dar marșul minerilor către capitală a fost marcat de ciocniri violente cu forțele jandarmeriei și a fost oprită numai după ce Miron Cozma, liderul minerilor, a negociat direct cu premierul Radu Vasile la Mânăstirea Cozia.

Scriind despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, editorialistul “Deutsche Welle” consemna într-un articol publicat anul trecut:

“Cea mai teribilă formă de manipulare a maselor este aceea care incită la violență. Așa s-au petrecut lucrurile și în cazul mineriadei din 13-15 iunie ’90. Printre cei peste 10.000 de mineri din Valea Jiului sub comanda lui Miron Cozma, care au sechestrat garnituri de tren ca să ajungă la București, s-au aflat o mulțime de securiști care au incitat la violență, la ordinele primite de la Iliescu. Ei au indicat sediile partidelor istorice și ziarele de opoziție care trebuiau devastate, ei au arătat cu degetul prada pe care să tabere justițiarii huilei – persoane foarte active ale manifestației din Piața Universității, printre care și mulți intelectuali cu nume cunoscute, pe care Securitatea le filmase zi de zi, arhivându-le în dosare strict secrete. 

Se pun mai multe întrebări: La urma urmei de ce au devastat minerii Bucureștiul? Din patriotism? Din implicarea civică, tăbărând împotriva ‘golanilor’ cu bâte și bastoane? Le-a păsat lor atât de mult de imaginile cu autobuzele poliției incendiate tot de poliție? Le-a diminuat asta frica în fața pericolului de a intra în fiecare dimineață în mine fără să știe dacă vor mai ieși vii din galeriile prost asigurate împotriva surpării tonelor de cărbune? Singurul răspuns rezonabil este că au fost incitați cu bună știință la violență. 

Pe de altă parte, avea nevoie Ion Iliescu de mineri pentru ca, după ce a evacuat cu o brutalitate de dictator Piața Universității în dimineața de 13 iunie, să poată ține situația sub control? Asta, cu atât mai mult cu cât a scos și armata din cazărmi. Fără doar și poate că nu. Iliescu a pus la cale acel dezastru care a oripilat Europa pentru că la porțile României băteau companii mari care voiau să investească într-o țară abia scăpată de comunism, cu forță de muncă ieftină și cu o industrie care în parte putea fi reformată și capitalizată. Iliescu, ‘sărac și cinstit’, a trebuit să închidă țara în fața oricăror ‘amestecuri externe’. Cei care l-au adus la putere și l-au susținut în continuare își cereau dijma ce li se promisese. Așa a început devalizarea economiei, prin rețeta pusă la cale în laboratoarele fostei Securități și pe care a folosit-o toată fosta nomenclatură a comunismului. Așa a început și perioada de tranziție spre nicăieri.”

13 – 15 iunie 1990

În dimineața zilei de 13 iunie în jurul orelor 3 sau 4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piața Universității și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.

Apoi, spre seară, la televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, prin care erau chemate “… toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

În seara aceleiași zilei trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București, iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București. Ajunși în București la ora 4 dimineața, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și au fost orientați spre punctele nevralgice ale municipiului București.

Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național. Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților.

O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu; numeroși profesori au fost bătuți. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.

Locuințele particulare ale lui Corneliu Coposu și Ion Rațiu au fost de asemenea devastate. Liderul studenților, Marian Munteanu, a fost bătut și aruncat apoi în fântâna de la Universitate. Un alt grup a ocupat sediul Televiziunii Române.

În câteva ore controlul Bucureștiului a fost preluat de grupările de mineri care colaborau cu Poliția și SRI. Numeroși intelectuali, studenți, persoane cu barbă etc. au fost bătuți, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.

La orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea prin care au “salvat democrația” din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.

Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată.

Viorel Ene, președintele “Asociației Victimelor Mineriadelor”, a declarat că: “Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnești și Străulești. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morților este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent și nu a existat nicio poziție oficială împotrivă”.

Efectele în plan extern au fost catastrofale, România a fost exclusă de la orice finanțare a organismelor internaționale și a fost întrerupt acordul de asistență cu Fondul Monetar Internațional. Zeci de mii de români au decis să emigreze.

24 – 28 septembrie 1991

Inițial mișcarea a debutat cu o grevă a minerilor, care prin vocea liderilor sindicali au formulat o listă de drepturi pe care le revendicau de la conducerea regiei huilei și de la Guvern. În același timp, al doilea guvern Petre Roman era în criză.

Demisia guvernului Roman a avut mai multe cauze, însă venirea minerilor în capitală a grăbit acest lucru. Eugen Dijmărescu, ministru al economiei și finanțelor în guvernul Petre Roman II, a declarat: “Guvernul Roman nu si-a dat demisia la presiunea străzii, ci din alte considerente, de natură politică (…) atunci când s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunseseră în Capitală”. 

În orice caz, minerii greviști, care încetaseră lucrul, au cerut ca premierul Roman să se deplaseze în Valea Jiului. Miron Cozma i-a amenințat pe guvernanți că, dacă nu se rezolvă rapid revendicările, minerii vor pleca în număr mare la București.

Primele acțiuni violente au avut loc în Petroșani, unde minerii au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul regiei huilei, Benone Costinaș. Apoi au urmat o serie de pagube materiale la gara din oraș, unde au cerut garnituri de tren pentru a se deplasa la București, dar au fost inițial au fost refuzați.

În dimineața zilei de 25 septembrie minerii au ajuns, în jurul orei 10.00, la București cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violență. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, Petre Roman și președintele Ion Iliescu au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar.

Conduși de Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoria, unde au cerut o întâlnire cu prim-ministrul Petre Roman, care a evitat întâlnirea. Prin urmare minerii au cerut demiterea sa din funcție.

Ulterior o delegație a minerilor a reușit, totuși, să vorbească cu Petre Roman. Doar că, între timp, o acțiune provocatoare a forțelor de ordine care asigurau securitatea Palatului Victoria a aprins spiritele și au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați.

Spre seară minerii, conduși de Miron Cozma, s-au îndreptat spre Televiziune și Piața Universității, după care au ajuns și la Palatul Cotroceni, pentru ca o delegație condusă de Cozma să discute cu Ion Iliescu. În cursul întrevederii Miron Cozma a repetat solicitarea de demitere a premierului, pentru ca minerii să părăsească capitala.

A doua zi minerii au atacat din nou Palatul Victoria, cerând în continuare demiterea guvernului condus de Petre Roman. Au avut loc discuții cu ușile închise; Miron Cozma amenința cu perspectiva unui “război civil”, dacă până la prânz nu va fi efectivă demiterea sau demisia premierului.

La ora 12.00 a zilei, președintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, anunță la televiziunea publică demiterea guvernului Petre Roman II. Miron Cozma le cere minerilor să se întoarcă în Valea Jiului, pentru ca le-au fost rezolvate revendicările.

Doar că mișcarea este deturnată și în după-amiaza zilei de 26 septembrie minerii se deplasează spre Dealul Mitropoliei, unde intră în sala de ședințe a Adunării Deputaților și cer demisia Președintelui Ion Iliescu și rezolvarea tuturor revendicărilor pentru care au venit la București.

Ion Rațiu s-a dovedit atunci a fi un lider politic adevărat, găsind resurse pentru a discuta cu minerii ce invadaseră sala de ședințe, detensionând situația. În cele din urmă minerii au fost de acord să se întoarcă în Valea Jiului, mulțumindu-se cu promisiunea că tot ceea ce au cerut se va rezolva.

Două zile mai târziu, Miron Cozma și Ion Iliescu au semnat un comunicat prin care s-a convenit formal încetarea tulburărilor, iar minerii și-au reluat munca în subteran.

4 – 23 ianuarie și 16 – 17 februarie 1999

În august 1998, sindicatele din Valea Jiului au început negocierile cu administrația pentru salarii. La 16 decembrie 1998, ministrul industriilor, Radu Berceanu, declara la televiziune că minele două mine din Valea Jiului vor fi închise, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din Valea Jiului.

Liderii sindicali ai minerilor, cu aceeași vioară întâi Miron Cozma, ce tocmai fusese eliberat din arest cu câteva luni în urmă, iau decizia declanșării unei greve generale, la 18 decembrie 1998. Pentru negocierea punctelor de pe platforma întocmită de sindicaliști a fost solicitată prezența în Valea Jiului a ministrului Radu Berceanu și a premierului Radu Vasile.

Refuzul celor doi demnitari de a da curs solicitării a determinat greviștii să ia în calcul plecarea minerilor, însoțiți de o bună parte a minerilor disponibilizați deja, începând cu 1997, la București. În fața unei astfel de perspective, primarul capitalei, Viorel Lis, anunță că nu va autoriza un marș de protest al minerilor în București. Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, anunță la rândul său că nu va pune la dispoziția greviștilor garnituri de tren pentru deplasarea la București.

În 14 ianuarie 1999, peste 1000 de protestatari au escaladat barajul înălțat în Defileul Văii Jiului, amenințând că nu se vor opri decât în Capitală. Lista de revendicări a greviștilor a fost schimbată. Ei au renunțat la cele 30 de solicitări, dar au cerut în schimb 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viață.

Radu Berceanu a respins solicitările ca fiind aberante, iar Miron Cozma a anunțat că are liste semnate cu 15.000 de ortaci care și-au exprimat astfel voința de a pleca spre București. La 15 ianuarie 1999, Judecătoria Petroșani declară ilegală greva minerilor, situație în care, la 18 ianuarie, Miron Cozma decide începerea deplasării spre București a unei coloane de aproape 20.000 de mineri și mineri disponibilizați în anii anteriori.

Pe șoseaua spre Târgu Jiu erau amplasate baraje succesive din stabilopozi de beton. În câteva locuri, în special pe poduri, trupele ministerului de interne au abandonat camioane grele, cu roțile scoase. La fiecare baraj minerii înlăturau stabilopozii, iar polițiștii, după un schimb de pietre și gaze lacrimogene de câteva minute, se retrăgeau cu autobuzele spre următoarea baricadă. Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a demisionat în seara zilei de 19 ianuarie 1999, când minerii au trecut de toate barajele forțelor de ordine din Defileul Jiului.

Guvernul a decis închiderea traficului feroviar pe Valea Oltului, iar pe autostrada Pitești – București au fost grupate dispozitive de jandarmi. Minerii au reușit să afle din timp că la în județul Vâlcea, la Costești (în apropiere de orașul Horezu), era amplasat un nou baraj al forțelor de ordine și au decis să petreacă noaptea de 20-21 ianuarie în oraș.

A doua zi dimineață minerii au străbătut pe jos cei 3 kilometri dintre Horezu și Costești, au încercuit zona și au atacat din toate părțile dispozitivul de forțe de ordine care bara șoseaua. Inclusiv localnicii din Costești, o localitate minieră la acel moment, au atacat dispozitivul de forțe de ordine. Prin urmare circa 1500 de jandarmi au fost înconjurați și neutralizați; inclusiv prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu, a fost luat de asemenea ostatic de mineri.

Apoi coloana de manifestanți a îndepărtat stabilopozii și stâlpii de beton aflați pe șosea și și-a continuat drumul către Râmnicu Vâlcea, distrugând în calea sa toate mașinile înmatriculate în București pe care le-au întâlnit.

Președintele Emil Constantinescu a convocat Parlamentul în sesiune extraordinară și a solicitat liderilor partidelor parlamentare să-și exprima poziția față de evenimentele în curs. Partidul România Mare s-a pronunțat vocal și fățiș în susținerea acțiunilor minerilor conduși de Miron Cozma.

În timpul nopții de 21-22 ianuarie 1999 a fost emisă o ordonanță de urgență prin care se instituia starea de urgență pe întreg teritoriul României, începând cu ora 14 a zilei de 22 ianuarie. Este numit un nou ministru de interne, în persoana lui Constantin Dudu Ionescu (actual consilier al președintelui Klaus Iohannis) și se înlocuiește conducerea Jandarmeriei Române și a altor structuri ale acestui minister.

Pe șoseaua Râmnicu Vâlcea – Pitești, în dreptul râului Topolog, este amplasat un nou baraj, format din trupe MApN și DIAS. Nu se ajunge însă la ciocniri pentru că premierul Radu Vasile decide în cele din urmă să dea curs negocierilor cerute de mineri încă din decembrie 1998. Dialogul are loc la mânăstirea Cozia și se ajunge la un acord – momentul este cunoscut ca “Pacea de la Cozia”.

În fine, mineriada din februarie 1999 a fost cea din urmă mișcare de acest gen din România și a s-a înscris în siajul celei din ianuarie același an. În data de 16 februarie 1999, Miron Cozma organizează o nouă încercare de deplasare a minerilor în București, în fruntea a circa 2500 de mineri, după ce o instanță a Înaltei Curte de Casație și Justiție (pe atunci Curtea Supremă de Justiție) hotărăște arestarea și încarcerarea liderului minerilor, în urma condamnării la 18 ani de detenție pentru mineriada din septembrie 1991.

Minerii s-au îmbarcat în 50 de autobuze în zorii zilei de 17 februarie 1999 și au reușit să forțeze primul baraj al forțelor de ordine, în dreptul localității Brădești, din județul Dolj. În jurul orei 5 a dimineții, însă, în dreptul localității Stoenești din județul Olt, în apropierea podului peste râul Olt, coloana de autobuze cu mineri este oprită de forțele de ordine.

Mijloacele auto sunt imobilizate, se sparg geamurile acestora și minerii sunt atacați în interiorul lor cu gaze lacrimogene, apoi dispersați. Liderii sindicali, inclusiv Miron Cozma, sunt arestați, împreună cu circa 500 dintre minerii cu care au plecat în marșul către București. Miron Cozma a executat zece ani din pedeapsa pronunțată de instanță. În prezent este liber și domiciliază în Timișoara.