VIITORUL INDUSTRIILOR DE VÂRF ÎN ROMÂNIA – de Cristian Felea

CUM PUTEM FOLOSI OPORTUNITĂȚILE SCHIMBĂRILOR DIN ECONOMIA EUROPEANĂ

Nu mă așteptam, când urcam treptele spre eleganta Aula Magna a Academiei de Studii Economice, să am parte de un regal la conferința al cărei titlu l-am preluat și eu pentru editorialul meu; ce-i drept, mai cu seamă în partea a doua (panelul de după pauză), pe care participanții l-au denumit al “realității”, ca să-l deosebească de primul, cel cu discursurile miniștrilor, pe care l-au numit al “promisiunilor”.

Andreea Paul, președinte al INACO (“Inițiativa pentru competitivitate”), cadru didactic la ASE, dar mai bine cunoscută publicului drept consilier al premierului în mandatul lui Emil Boc, a ținut cârma dezbaterilor și nu a fost ușor, pentru că tema era generoasă, iar dorințele și speranțele noastre mari.

Când vorbim de industrii de vârf astăzi – cel puțin așa a abordat chestiunea conferința organizată de Curs de Guvernare, INACO și ASE – gândul ne duce mai ales la industria automotive, a semiconductorilor, la economia circulară sau la digitalizare; în fine cam tot ce găsim în documentele Comisiei Europene atunci când vine vorba de recâștigarea competitivității europene în plan global.

După teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu, guvernele comuniste din perioada lui Ceaușescu au investit la un moment dat în crearea rapidă de capacități de producție în industriile de vârf, prin transfer tehnologic și cu finanțare externă; din păcate România a intrat apoi în incapacitate parțială de plată (în 1981), după care și-a pus ambiția să plătească accelerat datoria externă și a lăsat practic acest sector fără finanțare, ceea ce l-a decuplat de la piețele globale de transfer tehnologic.

În 1990 bruma de specialiști cu performanțe profesionale care fuseseră formați de politehnici și pe platforme gen IPRS, Microelectronica sau IPEE de la Curtea de Argeș etc. au luat calea străinătății. Platformele industriale, pe măsură ce producția se contracta pentru că dăduseră piept cu concurența din piața globală, au devenit ținta rechinilor imobiliari.

Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii (ANIS), așa cum o să vedeți din cele ce urmează, dă mărturie însă că apetitul de a dezvolta afaceri în industriile de vârf nu a dispărut în România, iar strategiile Uniunii Europene deschid și mai multe oportunități în viitor.

Ce avem acum în sector înseamnă mulți antreprenori, cu multe afaceri la dimensiunea de IMM sau promovate de sectorul corporatist; acetea nu incumbă foarte multă inovare, ci mult outsorcing, ca în mai toate sectoarele productive din economia noastră.

Poate fi și mai bine, toată lumea este de acord, dar viziunea diferă: autoritățile vor neapărat să intervină în sector și să pună la bătaie fonduri publice, mediul de afaceri avertizează că nicăieri în lume nu statul inovează în tehnologiile de vîrf, ci antreprenorii.

Segmentul antreprenorial, care este dinamic prin definiție, are totuși nevoie de anumite condiții: fiscalitate prietenoasă și un cadru strategic clar, care să permită construirea unor afaceri finanțabile; finanțările pot venit la început pentru start-up-ri din fonduri publice (naționale și europene), dar mai apoi finanțarea înseamnă credite bancare sau infuzie de capital de la investitori, numai în condițiile în care se știe clar că industriile de vârf sunt o prioritate națională pentru Guvern.

Acestea fiind spuse, să vedem cum s-a scris istoria conferinței privind oportunitățile pe care le are România în domeniul industriilor de vârf. Pentru început, am să mă opresc la mesajul pe care l-au transmis miniștrii prezenți în Aula Magna.

NU AVEM STRATEGII, DAR GUVERNUL SE LUPTĂ SĂ LE SCRIE PÂNĂ LA SFÂRȘITUL ANULUI

Florin Spătaru, ministrul Economiei, a încercat să prezinte strategia și politicile concrete ale Ministerului Economiei pentru sprijinirea industriilor de vârf, doar că în cele din urmă a devenit evident că acestea încă nu există. Redau (parțial) câteva dintre ideile expuse de domnia sa în prima intervenție a conferinței:

Politica Ministerului Economiei este una de coeziune a tuturor jucătorilor din economie, în încercarea de a construi o strategie consistentă pentru economia României. Ce-i drept, am constatat că până acum Direcția de Politici Industriale din minister a fost foarte puțin pusă la treabă.

Avem trei crize care se suprapun: criza pandemică, criza energetică și criza geopolitică, care a adus cu sine criza lanțurilor de aprovizionare. Ce face România? Contruiește politici și strategii pentru atragerea de investiții.

România are avantaje competitive: independența energetică, resursele naturale pe care le are și forța de muncă de calitate. Dar nu este vorba doar de atragerea de investiții străine și susținerea producției, ci și de susținerea componentei de cercetare și dezvoltare. De exemplu, dezvoltarea microelectronicii ar trebui să devină un obiectiv de țară.

Criza lanțurilor de aprovizionare globale ne-a aruncat și într-o criză a semiconductorilor, care a fost accelerată de pandemie și geopolitică; dar această criză ar fi venit oricum. Noi ne vom concentra în înființarea unei fabrici de semiconductori în România.

Vom dori să sprijinim – dar în alte condiții tehnologice – extracția resurselor minerale pe care le deținem; de aceea suntem interesați de cadrul îmbunătățirea legislativ privind mineritul.

Ne interesează să creăm hub-uri de inovare la nivelul universităților din țară, pentru a susține cu forță de muncă bine pregătită și resurse politicile pe care le gândim. România va face reindustrializarea în linie cu obiectivele europene. La nivel european sunt 9 direcții strategice de dezvoltare, iar România se va alinia la acestea. Vorbim, de exemplu, de sectorul automotive (cu componentele de producție de semiconductori și baterii), care reprezintă 28% din economia României.

Am pierdut teren în procesarea materiilor prime. Am crezut că putem să importăm pe termen lung materii prime procesate, dar ne-am înșelat. Fără procesarea materiilor prime nu putem avea o economie performantă. Așa că dorim să redeschidem unele mine, pe cât ține de Guvern, chiar din acest an. Discutăm și cu Comisia Europeană pentru a finanța retehnologizarea acestor mine (magneziu, grafit, primele capacități pe care le vizăm țin de mineritul acestor resurse).

Alianța Europeană pentru exploatarea resurselor miniere va fi o soluție pentru finanțarea curiculelor de educație pentru formarea de ingineri din minerit. Vizăm universități, cum este de exemplu Universitatea din Petroșani, pentru aceste programe.

Pentru industria de apărare am crescut alocările, dar industria românească de profil nu poate absorbi decât limitat aceste fonduri, în condițiile în care de mulți ani nu am făcut investiții în acest sector. Așa că, încă din anul 2021, am crescut bugetul de investiții publice în sectorul industriei de apărare.

Bani s-au mai alocat și anterior, dar din diverse motive nu s-au cheltuit. În martie 2022 s-au transmis către Bruxelles proiectele calificate: 9 beneficiari direcți și 21 de beneficiari indirecți, pentru capacități de producție în domeniul microelectronicii. Aceste jaloane sunt incluse în PNRR.

Cât privește proiectul de cecetare pentru proiectilele termobarice, acesta este un succes, dar mai trebuie urmată o procedură de certificare. Industria de apărare are capacitatea tehnică de a lansa multe proiecte – structura tehnică și de cercetare o permit – dar mai sunt încă etape de parcurs.

Oricum, este cea mai bună perioadă de cooperare între Ministerul Economiei și Ministerul Apărării din ultimii 30 de ani. Avem și bani: în acest an avem 100 de milioane de dolari care trebuie absorbiți în industria de apărare și nu se acceptă ca până la finele anului acest obiectiv să nu fie atins.

În perioada următoare vom avea un cluster în industria aeronautică. Scopul: să dezvoltăm un proiect românesc de avion, de la cercetare-dezvoltare, producție, până la mentenanță. Clusterul va fi oficializat în curând și se caută cele mai bune soluții de finanțare pentru viitorul proiectul pe care ei îl vor propune.

Există o strategie a economiei circulare, iar noi vrem ca Ministerul Economiei să fie un actor principal, pentru că vom fi minister coordonator. Am inițiat discuții cu Ministerul Mediului și Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă. Avem și un buget de 2 milioane de euro pentru proiecte pilot în domeniu. Vrem ca o parte din finanțările din Fondul de Coeziune să ajungă la proiectele de economie circulară.

Sebastian Burduja este noul ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării; practic abia a împlinit două săptămâni de mandat la ora conferinței. Anterior, Sebastian Burduja a fost consilier onorific al premierului Nicolae Ciucă. Deși la început de mandat, ministrul cercetării a făcut declarații interesante:

Avem mize foarte mari atât în PNRR, cât și în Cadrul financiar european multianual, programul NUCLEU și așa mai departe. Am scris, anterior mandatului de ministru, că România trebuie să adopte 4 piloni de dezvoltare: inovarea, comunicarea, economia “verde“ și dezvoltarea prin forțe proprii (“România singură“).

Nu există multe soluții de dezvoltare a economiei fără a avea propria capacitate de inovare, performantă, la noi acasă. Trebuie să ne creștem productivitatea, trebuie să ne creștem și populația.

Să luăm exemplul “Doctrinei Pătraș” (vezi “Orașul românesc 4.0” – o lucrare realizată de experți ai Băncii Mondiale și de experți români), “inventatorul“ Cimitirului Vesel de la Săpânța: prin creativitatea sa, în acea zonă s-a creat un model economic care altfel nu ar fi existat. Despre astfel de modele trebuie să vorbim în general în economia românească, pentru a impulsiona dezvoltarea.

Ca să măsurăm progresul ministerului ne vom raporta la indicele european al digitalizării (DESI – Indicele european al digitalizării economiei și societății; n.m.) pentru cazul României; din acel indicator vom ști dacă evoluăm sau nu.

Proiectul cloud-ului guvernamental este unul din cele mai importante ale noastre. Principalul său beneficiu este creșterea siguranței datelor. Acest proiect nu este un panaceu pentru digitalizarea României, dar el ne va da o dimensiune nouă de interoperabilitate a instituțiilor, pentru că bazele de date ale instituțiilor vor putea comunica între ele. Proiectul este important, are o valoare de jumătate de miliard de euro.

De amintit că avem o lege a interoperabilității în Parlament, care trebuie să fie adoptată în această sesiune.

Raportul (european) asupra reformei sistemului național de cercetare-dezvoltare va fi finalizat în luna iunie. Prin PNRR ne-am angajat să implementăm cel puțin 80% din recomandările din acel raport.

În paralel, trebuie să încurajăm și transferul tehnologic, cu impact direct în economia românească. Și avem bani, în programul național de creșetere inteligentă (Axa 1; n.m.), pentru acest lucru. De exemplu: domeniul AI – dezvoltarea unui hub în România pentru inteligență artificială; tehnologii avansate, semiconductori – din nou un hub național; energia nucleară – proiectul ALFRED; proiectul DANUBIUS, al celor de pe platforma laserului de la Măgurele.

PANELUL REALITĂȚII: CUM STĂM DE FAPT?

În “panelul realității” s-au remarcat expozeurile bine conectate la durerile sectorului ale celor care se lovesc zi de zi de neajunsurile economiei și fiscalității din țara noastră, dar și de marile probleme create în special prin disturbarea serioasă a lanțurilor globale de aprovizionare, responsabile de mutații care aduc oportunități, desigur, dar mai întâi creează volatilități, deci bătăi de cap tuturor participanților din piață.

Îi amintesc aici, pe lângă Mihai Matei de la amintita ANIS, pe: Bogdan Costinescu, de la Vehicle Networking Software Solutions; Tiberiu Abraham, de la Shape Robotics; Oleg Robu, de la eMag; Marius Vasile, de la Samsung Romania & Bulgaria sau Constantin Damov, de la Green Group.

Spațiul pe care îl am la dispoziție este limitat și nu poate cuprinde toate expozeurile “realiștilor” – care merită toți banii, vă asigur! – așa că mă voi opri, pe scurt, la doi dintre invitați: Tiberiu Abraham și Constantin Damov. Pentru celelalte intervenții cititorul RepublikaNews poate căuta (pe “cursdeguvernare.ro”) conferința “România și industriile de vârf”, unde găsește și alte referințe pe subiect.

Tiberiu Abraham a vorbit despre experiența celor de la Shape Robotics, o firmă daneză, care a mutat în România o bună parte a producției din zona asiatică, scurtând lanțurile de aprovizonare:

Shape Robotics are un produs superior și care a ajuns să pătrundă în laboratoarele din România, motiv pentru care s-a dorit și apropierea producției de locul de desfacere. La sfârșitul anului trecut, Shape Robotics fabrica împreună cu firme din Danemarca, care de fapt nu aveau unități de producție în Danemarca, erau localizate astfel: injecția de masă plastică era în Slovacia; fabricarea și asamblarea finală a plăcilor electronice și produsului, testarea lui era efectuată de o firmă daneză cu fabrica în Thailanda; motoarele erau produse în Coreea de Sud. Imaginați-vă acest coșmar logistic.

Importurile erau făcute în Danemarca, cablaje plastice etc. ajungeau în depozitul lor central din Danemarca după care erau ambalate în paleți și livrate pe cale maritimă în Thailanda. Produsele finite erau trimise înapoi în Danemarca, unde se mai făcea o testare finală și expediate în România, de exemplu.

Ce am făcut noi? Am mutat producția din Thailanda pentru cam două treimi din plăci și din subansamble, în România. Am găsit trei parteneri, IMM-uri din București, pe platforma Pipera, în care producem plăcile electronice, de la nivel de componentă, deci nu doar cu șurubelnița, le testăm și apare și asamblarea finală a produsului care este pus pe raft la noi aici, în București.

Care au fost provocările de care ne-am lovit? În primul rând mâna de lucru este puțin mai ieftină în Thailanda decât în România. Dacă vrem să producem în România în industria electronică trebuie să ne gândim că noi o să fim mai scumpi decât chinezii sau vietnamezii, dar a apărut o oportunitate și anume că lanțurile logistice sunt foarte lungi și transportul, având în vedere și creșterea continuă a prețului carburanților, cel puțin în business case-ul nostru, noi am redus aproape la jumătate costurile, scurtând acest lanț logistic.

Se mai injectează masele plastice în Slovacia, dar se livrează direct în România, pe cale terestră, deci în două zile un camion de marfă ajunge cu un preț foarte redus la noi în țară. Motoarele și componentele le importăm singuri, iar asamblarea finală este la un click distanță față de magazia centrală a Shape Robotics din București.

Calitatea produselor a crescut pe motiv că tehnicienii, inginerii danezi în trei ore sunt la București. Dacă apar probleme, comunicarea este excepțională. Au dispărut acele blocaje de comunicare cu partenerii chinezi.

Constantin Damov, de la Green Group, a vorbit despre economia circulară și tranziția de la conceptul de deșeu, la conceptul de resursă, prin reciclare:  

Green Group s-a născut prin colaborarea a două culturi; celălalt co-fondator al Green Group este din Taiwan. Atât Japonia cât și Taiwanul sunt niște insule foarte sărace și ei văd mai repede limita, limita resurselor, limita suprafețelor și sunt foarte preocupați de resurse.

Așa am făcut transfer de tehnologie și ce reciclăm noi astăzi, echipamente electrice și electronice, de la bateriile mici până la frigidere, are o rată de extracție a materialelor de până la 98%. Reciclăm ambalajele de sticlă și vedeta deșeurilor, PET-ul. România este cel mai mare reciclator european de PET. Avem o capacitate de circa 150 de mii de tone. La colectare suntem pe ultimele locuri. Dar noi am ajuns să importăm 80% din aceste materiale din Europa.

Plasticul nu este nimic altceva decât petrol în stare solidă. Petrol rafinat la care noi avem acces. Inovația este schimbarea unghiului din care te uiți la un obiect. Ce obținem din el? Obținem acea granulă care merge într-un nou ambalaj de PET, dar obținem și fibră sintetică de poliester pentru industria automotive și pentru industria de igienă. Suntem astăzi cel mai mare producător european de fibră sintetică de poliester din 100% reciclat.

Încercăm cu autoritățile să realizăm lanțuri logistice în care noi să putem să valorificăm aceste lucruri. Astăzi în electronice se găsesc acele 137 de materiale deficitare la nivelul UE. Într-un laptop găsim aproape toate metalele din tabelului lui Mendeleev. Nu ne rămâne decât să muncim să le extragem.

În anul 2050 se va închide ultima mină de cupru și noi ne gândim astăzi să creștem producția de electronice și de mobilitate electrică. Dacă nu vom recupera la sfârșitul fiecărui ciclu de viață aceste metale, întrebarea este cum ne vom mai dezvolta?

O tonă de PET sau plastic colectat ca și material pentru industria de reciclare a ajuns să coste de patru ori mai mult decât o tonă de grâu. Dacă nici acum nu le vom considera resurse, România are de pierdut. Pe partea cealaltă, România nu joacă în nicio piață de materii prime, nici a gazului, nici a petrolului.

“Mecanismul de resetare accelerată a economiei europene a intrat în faza urgenței, sub presiunea reașezării polilor de putere economică declanșată de războiul din Ucraina. La politicile economice de reducere a dependenței energetice de Rusia s-a mai adăugat și scurtarea lanțurilor de aprovizionare sau reducerea dependenței brutale de CIP-urile și materiile prime critice importate din China”, afirma Andreea Paul în deschiderea conferinței.

În spatele războiului din Ucraina se configurează ecuația viitorului. Unde se află România în această ecuație? Din dezbateri am aflat că nu avem multe atuuri cu care să profităm de oportunitățile schimbărilor care se anunță. În același timp, avem totuși ceva de pus pe masa Bruxellesului în domeniul industriilor de vârf, cu o condiție: să o facem cu convingere, perseverent și inteligent.