Despre închisoarea Doftana de la Telega, numită şi „Bastilia României”, pentru că nimeni nu a reuşit vreodată să evadeze de aici, se pot spune multe. Ajunsă o ruină din cauza lipsei de implicare a autorităţilor, a rămas o clădire care înfricoşează. Înfricoşează din cauza stării avansate de degradare în care a ajuns, înfricoşează din cauza poveştilor ascunse între zidurile ei. Poate cea mai înfricoşătoare dintre acestea este aceea că, se spune, chiar şi astăzi, fosta puşcărie comunistă este bătută în lung şi în lat de spiritele deţinuţilor torturaţi şi ucişi în mod violent aici. Localnicii susţin că strigătele lor le-au dat fiori o bună perioadă de vreme şi cred că deţinuţii închişi la Doftana au aruncat un blestem asupra acestui loc.” Se auzeau ţipete, nu ne mai bateţi, nu ne mai bateţi, ne e foame, ne e foame”, povestesc oamenii locului. Tot ei, pătrunşi probabil de legendele care circulă despre acest loc sinistru, spun că, deşi fosta închisoare nu mai este deschisă publicului larg de ani de zile, au observat mişcări prin fostele celule, au auzit strigăte de ajutor şi au văzut lumini. S-ar zice că este vorba despre sufletele celor care au pierit aici în chinuri de neimaginat şi care nici astăzi nu şi-au găsit liniştea. O clădire blestemată, o clădire pe care o ocolesc atât cât pot, afirmă localnicii. Închisoarea Doftana a fost construită la 1897, pe vremea Regelui Carol I, pe locul unei ocne, şi a servit ca închisoare până în 1940. Au fost închişi aici şi supuşi la chinuri groaznice şi ţărani răsculaţi la 1907, şi legionari, şi comunişti, împreună cu ucigaşi în serie şi hoţi la drumul mare. Printre deţinuţii politici încarceraţi aici au fost Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Gheorghe Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraş sau Nicolae Ceauşescu. Despre acesta din urmă se spune că nu a fost bâlbâit din naştere, ci s-a ales cu acest defect de vorbire în urma detenţiei de la Doftana. Prins că fură din suplimentul de mâncare al unui coleg bolnav de celulă, Ceauşescu a fost pedepsit cu o bătaie cruntă, în urma căreia i-a rămas defectul de vorbire. Penitenciarul avea opt secţii, dintre care secţia H, cu celule mici şi umede era considerată ” secţia inumană”. Celulele nu aveau paturi, doar o rogojină, iar deţinutul primea doar o jumătate de pătură şi, eventual, gardienii aruncau şi apă pe jos. Distrusă la cutremurul din octombrie 1940, când, sub dărâmături, au fost prinşi şi o parte din puşcăriaşi, Doftana s-a mai prăbuşit o dată şi la cutremurul din 1977. Degradarea fostului penitenciar bântuit, spun oamenii, este continuă, iar pagubele se adaugă de la lună la lună, din cauza lipsei de investiţii.. Doftana dispare încet, odată cu fantomele trecutului şi speranţele unui viitor pe care l-ar fi meritat, măcar din punct de vedere al turismului istoric.
sursa foto – adevarul.ro, a1.ro
