SEMNIFICAȚII ISTORICE ȘI TEOLOGICE ALE SĂRBĂTORII PASCALE – de Cristian Felea

“Dar cititorii lui Ioan și cititorii lui Marcu știu acum că tocmai pentru că este Fiul lui Dumnezeu Iisus trebuie să meargă spre cruce, trebuie să stea acolo, trebuie să bea paharul până la capăt. Și trebuie să facă asta nu pentru a-i salva pe oameni din această lume întru un cer îndepărtat, ci pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să poată fi instaurată pe pământ ca și în cer.

De aceea, ultimele cuvinte ale lui Iisus relatate de Ioan sunt: <Săvârșitu-sa!> (19, 30), cu alte cuvinte: <S-a isprăvit!>. E un ecou la cartea Facerii: la sfârșitul zilei a șasea, Dumnezeu și-a săvârșit, isprăvit toată lucrarea pe care o făcuse. Scopul nu era să-i salveze pe oameni de creație, ci să salveze creația însăși. Odată cu moartea lui Iisus acea lucrare e isprăvită. Acum, și numai acum, și doar în acest fel poate veni o nouă creație.“

Nicholas Thomas Wright – “Iisus pur și simplu“

Dacă am face un salt în timp cu aproape două milenii în urmă, și ne-am amesteca prin mulțime luând calea cetății Ierusalimului pentru sărbătoarea de Pesah a anului 33 (d.H.) cum am percepe evenimentele din săptămâna aceea? Să presupunem că nu suntem evrei, ci fie un demnitar roman ajuns cu treburi administrative în acel loc, fie un negustor grec din Antiohia, venit cu afaceri pentru a profita de sărbătoarea evreiască din cetatea Ierusalimului și am fi auzit de pedepsirea cu moartea a unui anume Ioșua de fel din Nazaret, care a fost executat pe Golgota pentru că se pretindea “regele iudeilor”. Cum ar arăta pentru noi un astfel de eveniment?

Nick Page, scriitor britanic, teolog și istoric amator, dar de mare succes cu cărțile sale de popularizare a scrierilor biblice, își imaginează astfel un scurt raport al crucificării lui Iisus pe Golgota (“Cea mai lungă săptămână”):

“… într-o zi de vineri, la Ierusalim a fost executat un bărbat pe nume Ioșua ben Iosif, cunoscut și drept Ioșua din Nazaret.

Intrase în oraș cu doar șase zile în urmă, în fruntea unei mulțimi de susținători, coborând dinspre Muntele Măslinilor. Pe parcursul zilelor următoare, orașul a fost răscolit de șoapte, zvonuri și certuri provocate de el; tulburase liniștea Templului; susținuse neplata impozitelor; sfidase legile severe ale Templului; atacase autoritățile – atât cele evreiești, cât și pe cele romane. În cele din urmă a fost trădat de unul dintre adepții săi, a fost judecat în grabă de aristocrația locală și apoi a fost dat pe mâna forțelor romane de ocupație.

După negocieri și târguieli politice cu diverse grupuri și puternicii zilei, romanii au acceptat să-l execute. Soldații lor – un grup de auxiliari, din Samaria – l-au bătut atât de rău, încât, odată pus pe cruce, a murit neobișnuit de rapid. Un binefăcător bogat le-a cerut romanilor permisiunea să-l îngroape, iar trupul său a fost înmormântat în grabă, pentru a se respecta legile religioase ale localnicilor.

Încă un galilean care agita mulțimile. Încă un așa-zis Mesia. Altă notă de subsol în istoria politicii Imperiului Roman. Doar o infracțiune obișnuită, la marginea imperiului.“

Sărbătoarea Paștelui creștin reprezintă în sine o încununare a misiunii lui Iisus omul și totodată Dumnezeu Cuvântul întrupat pe pământ, totodată o celebrare a desăvârșirii creației prin jertfa lui pe cruce, care a marcat și victoria definitivă asupra răului, precum și începutul Împărăției lui Dumnezeu pe pământ ca și în cer.

În mod evident, aici se vor întretăia mereu cel puțin două planuri ce trebuie analizate, dacă vrem să înțelegem de ce a fost nevoie de sacrificiul lui Iisus pe cruce, cum s-au derulat evenimentele și ce consecințe au avut toate aceste momente din istorie atât pentru societate, cât și pentru ființa umană în sine, ca rezultat al creației divine: planul mundan, istoric și planul transcendental, anistoric și plin de semnificații teologice.

Din punctul de vedere strict al faptelor istorice, Iisus, fiul lui Iosif, născut în Nazaret, o localitate din Galileea (în nordul Israelului de astăzi) a fost un predicator, învățător al mulțimilor (“rabi”) care a continuat și a dezvoltat linia începută de Ioan, numit și Botezătorul, un personaj care trăia efectiv după Legea evreiască și încerca să-i ajute și pe evreii de rând să înțeleagă și să interpreteze corect Legea și să trăiască o viață dreaptă.

Doar că învățăturile lui Ioan și ale lui Iisus erau diferite de viziunea oficială asupra Legii și societății evreiești, așa cum o vedeau saducheii, adică casta celor foarte bogați, din care administrația romană a selectat preoții care au administrat Templul și au condus Sinedriul (familiile Boethus, Kathros, Hanin sau Ismael) ori gruparea (politico-religioasă, o partidă opusă celei a saducheilor, formând un fel de clasă de mijloc) fariseilor, care nu avea reprezentanți decât în Sinedriu.

Ce era scandalos la comportamentul și învățăturile lui Iisus și ce anume avea să-l conducă în cele din urmă la moartea violentă prin răstignire? În activitatea sa de ajutare a maselor, Iisus a încălcat sistematic viziunea fariseică (de cea a saducheilor nici nu putea fi vorba) asupra purității dictată de Lege: nu se spăla corect pentru purificare, nu respecta postul, era flexibil în privința regulii sabatului și contesta importanța legilor lui Moise, reinterpretându-le (Marcu).

Fusese văzut de multe ori luând masa în casele păcătoșilor (a vameșilor, compromiși definitiv în societate, pentru cooperarea lor cu administrația romană de ocupație, în numele căreia colectau taxe), vorbind cu femeile păcătoase (prostituatele) și chiar și cu samariteni (locuitorii regiunii Samaria, care “impurificaseră” Legea și se închinau într-un templu propriu).

Dar ceea ce poate a contat cel mai mult, au fost “minunile” pe care le făcea, vindecând inexplicabil bolnavi din naștere, totul culminând cu învierea unui mort de patru zile – Lazăr din Betania. Dacă până la învierea lui Lazăr “războiul” lui Iisus era dus în general cu exponenții partidei fariseilor, care nu aveau un cuvânt decisiv în Sinedriu (și nici nu erau toți de aceeași părere în privința lui Iisus), învierea lui Lazăr i-a alertat în sfârșit și pe saduchei, care nu credeau în viața de apoi.

Vestea că Iisus l-a înviat pe un oarecare Lazăr din Betania, ce murise și fusese îngropat de patru zile, l-a determinat pe Caiafa, marele preot din familia Hanin (ginerele fostului mare preot Anna, care era și șeful familiei) să ceară o reuniune de urgență a Sinedriului, în care i-a avertizat pe membrii adunării, care nu puteau să cadă de acord asupra unui mod de acțiune împotriva acelui primejdios Iisus: “Voi nu știți nimic! Nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul!”

Ipoteza lui Caiafa era aceea că un astfel de agitator punea în pericol status quo-ul, iar romanii ar fi putut profita de ocazie pentru a lua măsuri dure în Ierusalim împotriva evreilor. În acel moment s-a decis practic soarta lui Iisus, care trebuie arestat, condamnat la moarte și apoi predat romanilor, pentru a fi executat.

Sursa: Nicholas Thomas Wright (ibidem)

Din punct de vedere teologic, misiunea lui Iisus ca Dumnezeu întrupat este una complexă, menită să încununeze Creația, să obțină o victorie finală în lupta cu forțele răului (stăpânul acestei lumi), dar și să marcheze o reînnoire a Legământului cu poporul evreu, cel încheiat prin Moise, închipuind un nou Exod și, finalmente, un nou Legământ, prin care Împărăția lui Dumnezeu se edifică deja pe pământ la fel ca și în cer, punctul inaugural fiind Învierea lui Iisus după trei zile de al sacrificiul pe cruce.

Acesta este sensul pe care îl are textul din Evanghelia lui Ioan, din capitolul 2 (13, 22) – în opinia teologului britanic Nicholas Thomas Wright, și nu doar a lui – în care Iisus dezbate cu evreii din Templu asupra dreptului său de a izgoni din Templu negustorii și pe cei care făceau schimburile de monedă:

“Au răspuns deci iudeii și I-au zis: Ce semn ne arăți că faci acestea? Iisus a răspuns și le-a zis: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Și au zis deci iudeii: În patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta! Și Tu îl vei ridica în trei zile? Iar el vorbea despre templul trupului său.“

Cu alte cuvinte, odată cu întruparea în lume, în trup omenesc, a Logosului (Dumnezeu Cuvântul), misiunea sa era aceea de a “înlocui” Templul ca loc în care pământul și cerul se întâlnesc, cu noul templu al trupului său. Din acel moment Templul Legii vechi, a lui Moise, devenea depășit și, de altfel, așa cum a și prevestit Iisus, va fi distrus de romani în curând (ceea ce s-a întâmplat după revolta zeloților, în anul 70 d.H., când Ierusalimul a fost asediat și apoi distrus).

Ca să ne întoarcem la semnificația evenimentelor de Pesah ale anului 33, ar trebui mai întâi să înțelegem în ce măsură Iisus era un lider nesupus care se pusese în fruntea maselor de săraci pentru a provoca o revoltă – așa cum ar putea sugera la prima vedere acțiunea sa de la Templu, din “curtea neamurilor”, unde a răsturnat mesele negustorilor de animale și ale celor ce schimbau bani – sau pur și simplu încerca să-i facă pe toți să înțeleagă, inclusiv pe liderii autorităților religioase evreiești, că prin acțiunile lor nu fac altceva decât să întineze lucrarea lui Dumnezeu în lume.

În viața de zi cu zi, datinile stricte ale fariseilor și saducheilor puteau fi respectate de cei care dispuneau de mijloacele necesare pentru a face acest lucru, adică de cei avuți și de clasa de mijloc, un segment puțin numeros al populației. Bogații aveau resursele necesare pentru a respecta datinile, săracii nu le aveau. Dar în pildele lui Iisus din predicile sale, săracii erau cei care vor ajunge în ceruri, acolo unde “cerșetorul era așezat la masa bogată a ospățului dumnezeiesc”.

Această atitudine a lui Iisus avea să fie proclamată sus și tare odată cu intrarea sa în Ierusalim, cu prilejul Pesah, venind dinspre Betania, acolo unde tocmai îl înviase pe Lazăr, iar vestea acestei minuni se răspândise deja în toată cetatea Ierusalimului. De ce? Pentru că în ziua în care Iisus alesese să intre în cetate, la fel avea să o facă, venind dinspre Cezareea, și guvernatorul roman Pilat.

Potrivit regulilor impuse de romani, veșmântele marelui preot al evreilor – deci cele pe care Caiafa urma să le poarte în zi de sărbătoare – erau păstrate de administrația romană, ca o pildă a faptului că doar prin îngăduința imperiului pot avea loc manifestările religioase importante din provinciile cucerite. După ce sărbătorile se încheiau, veșmintele erau din nou predate administrației romane.

În acea zi Pilat intra deci în Ierusalim, venind dinspre vest, peste coasta lui Iope (potrivit lui Nick Page), și se caza în palatul lui Irod cel Mare, în cel mai bogat cartier al orașului. Era însoțit de trupele sale în ținută de paradă, cu steagurile legiunii purtate în față, și era întâmpinat de oficialități, adică de marii preoți și Sinedriu.

În aceleași momente, dar venind dinspre Betania, prin Valea Chedronului, dinspre sud, intra în cetate și Iisus, trecând printre corturile pelerinilor săraci, călare pe un asin tânăr (Marcu 11: 7, 10):

“Și au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte și cei de veneau în urmă strigau zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“

În mod evident, o astfel de procesiune caricaturiza cealaltă procesiune, oficială, ce simboliza puterea romană și colaboraționismul oficialităților evreiești, care profitau de pe urma ordinii instaurată de administrația imperiului.

Pentru mulțimile celor săraci, Iisus simboliza în acele momente speranța reinstaurării regatului liber al regelui David, care va răsturna ocupația imperială și se va debarasa de corupția colaboraționiștilor, chiar dacă Iisus nu avea nici pe departe un obiectiv politic și militar.

Din acest punct, explică Jean-Christian Petitfils (“Viața lui Isus”), evenimentele aveau să se precipite către punctul culminant al confruntării lui Iisus cu autoritățile, în urma căreia avea să fie judecat formal, condamnat la moarte și executat chiar în ajunul Pesah.

În ziua de 14 Nisan (prima lună a anului) se celebra, la crepuscul, Pesah, adică “Paștele lui Dumnezeu”, în amintirea eliberării poporului evreu din captivitatea din Egipt. În noaptea de lună plină, mielul pascal, după ce a fost jertfit de un preot în perimetrul Templului, era fript și mâncat în familie, cu ierburi amare și cu azime. În ziua următoare începea Sărbătoarea Azimelor, care corespundea începutului recoltării orzului. În timpul lui Iisus cele două sărbători erau suprapuse, iar Sărbătoarea Paștelui dura șapte zile. (Jean-Christian Petitfils, ibidem)

Iisus a știut probabil că moartea sa era iminentă și că nu va putea mânca prânzul pascal în ziua lui 14 Nisan, care cădea într-o vineri. Așa că a decis să facă acest lucru cu o seară înainte (deci în ziua de joi) cu toți discipolii, nu doar cei doisprezece, bărbați și femei. Pentru locul cinei, stabilise totul cu Ioan, discipolul său din Ierusalim (este vorba despre Ioan evanghelistul) cel mai probabil în Betania, la casa lui Lazăr și a surorilor sale, Marta și Maria.

Pentru purificarea celor care participau la cină, la un moment dat Iisus s-a ridicat, și-a legat la brâu un ștergar și a început să spele picioarele discipolilor săi, spre surprinderea tuturor. Petru (Simon), cel mai respectat dintre ucenicii lui Iisus, a încercat să protesteze, dar în final toți au fost nevoiți să accepte, după care Iisus le-a explicat semnificația gestului său (Ioan 13: 12-15):

“Înțelegeți ce v-am făcut eu? Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora.”

Ritualul Paștelui evreiesc impunea obiceiul ca o ultimă cupă să fie păstrată și nu băută, în amintirea profetului Ilie, ca mesager al lui Mesia. Iisus a luat acea cupă și a dat-o mesenilor să bea din ea, spunând că este potirul Noului Legământ (al Legii celei Noi) și apoi a frânt pâinea și a împărțit-o mesenilor: luați, mâncați, acesta este trupul meu.

Evident, gesturile sale nu au fost bine înțelese de discipoli în acel moment, ci descifrate ulterior, după ce fusese crucificat și apoi a înviat și li s-a arătat în următoarele patruzeci de zile, până la Înălțarea la Ceruri. Dar ulterior toți au fost de acord că prin invitația la împărtășirea cu propria persoană, Iisus a anticipat moartea, învierea și înălțarea.

Au urmat predica lui Iisus la cină, ridicarea mesei și plecarea din oraș, către un loc de la poalele Muntelui Măslinilor, în apropierea pârăului Chedron, un loc numit Grădina Ghetsimani. Aici Iisus s-a rugat pentru discipolii săi, dar și pentru a se pregăti de momentele grele ce aveau să urmeze: arestarea, judecata, bătăile și execuția.

Arestarea lui Iisus, un om simplu, care se ținea de obicei departe de orașe și de autorități și era mai mereu înconjurat de mulțime multă de oameni sărmani, nu era un lucru simplu de făcut, chiar dacă Sinedriul decisese, sub autoritatea lui Caiafa, că devenise periculos și, prin urmare, trebuie urgent să fie arestat și executat. Faptul că s-a reușit colaborarea cu unul dintre discipoli, Iuda, care îl cunoștea bine și putea astfel să sprijine gărzile Templului în acțiunea de arestare, a fost de mare ajutor.

Arestarea a decurs fără mari incidente, pentru că Iisus s-a supus din primul moment și le-a interzis celor care se aflau împreună cu el să se împotrivească în vreun fel. Așa că a fost capturat și, pentru început, înfățișat liderului familiei Hanin, adică fostului mare preot Anna, socrul lui Caiafa, care era curios să afle din gura celui arestat “care este învățătura sa”, adică viziunea asupra Legii și dacă este adevărat că se consideră pe sine a fi Mesia.

Jean-Christian Petitfils consideră că Iisus nu a fost niciodată supus judecății Sinedriului în mod formal, pentru că nu se putea face o judecată noaptea, potrivit regulilor adunării. Deși evangheliile sinoptice vorbesc despre o astfel de judecată (Marcu, Matei, Luca), textele respective sunt eronate, din simplul motiv că cei care au consemnat aceste relatări nu erau familiarizați cu regulile unui proces penal în fața Sinedriului.

Ioan, pe de altă parte (care erau educat și făcea parte din pătura avută a Ierusalimului), în capitolul 18, nu vorbește decât despre înfățișarea lui Iisus în fața marilor preoți Anna și Caiafa, după care despre faptul că a fost predat romanilor, pentru a fi audiat și de guvernatorul Pilat, singurul care avea puterea juridică – potrivit legilor imperiale – să decidă asupra condamnării la moarte.

După cum se știe, Pilat a ezitat în a pronunța condamnarea la moarte, pentru că a sesizat corect că autoritățile Templului s-au precipitat în acuzații și nu au parcurs toate formalitățile dictate de propriile reguli pentru a găsi fără dubiu vina în cazul lui Iisus.

Pe de altă parte, însă, Pilat nu avea de ce să respingă insistențele preoților, mai ales că nu avea nevoie să fie martorul unor tulburări populare de Pesah; iar marii preoți aveau puterea de a ridica masele la proteste pentru a cere uciderea lui Iisus, caz în care s-ar fi ajuns la situația ciudată ca să ordone garnizoanei să-l apere.

Așadar Pilat a pronunțat condamnarea la moarte, după care totul s-a desfășurat după obiceiurile vremurilor: soldații romani plictisiți s-au distrat cum au putut mai bine batjocorindu-l și aproape omorându-l în bătaie pe Iisus, după care au organizat o execuție grăbită, pentru că la apusul soarelui începea sabatul.

Totul se precipita pentru ca evenimentele declanșatoare ale unui eveniment cosmic de care nimeni nu avea cum să fie conștient, dar pe care Iisus îl anunțase discipolilor săi, să se poată împlini: triumful asupra răului și înfrângerea morții, venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, ca și în cer. Paștele Creștin marchează astfel un eveniment fondator, a cărei greutate reală nu va deveni clară pentru cei mai mulți dintre noi decât, poate, la Parusie.