logo
RNTV Live

POSTREVOLUȚIE: PARTIDUL E ÎN TOATE – de Cristian Felea

CRISTIAN FELEA
rnews

“Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare…” Pentru cine nu-și amintește, sunt versuri proletcultiste, scrise de George Lesnea (pe numele său real Glod) și închinate partidului comunist; să ne aducem aminte: comunismul stalinist era marcat de ideea că partidul (comunist) e-n toate, iar pentru ca acest lucru să fie posibil, orice opoziție în societate trebuia anihilată, la nevoie în modul cel mai brutal.

Acreditat cu cel mult 5000 de membri (v. Keith Hitcins) în perioada interbelică, partidul comunist din România nu putea obține succesul rapid pe care l-a avut după război decât prin cumularea a cel puțin două condiții: (i) protecția oferită de forța armată sovietică de ocupație și (ii) colaborarea entuziastă a non-elitei și non-valorilor cu partidul comunist, care vindea o ideologie extrem de atrăgătoare: orice paria poate deveni un conducător dacă își asumă și promovează mai departe ideile de bază din dogma comunismului internaționalist.

Probabil exemplele cele mai elocvente ale modului în care marginalii au ajuns să obțină controlul asupra puterii în România sunt cei doi Ceaușescu – Elena și Nicolae: doi oameni care, în perioada interbelică, erau nimeni, iar în anii optzeci ajunseseră să fie totul în România; nicio decizie în stat nu mai putea fi luată, în niciun domeniu, fără ca cei doi Ceaușescu să fi fost de acord.

Revoltele populare care au făcut posibilă Revoluția din decembrie 1989, au acuzat nu doar tiparul comunist, centralizat de guvernare, ci în mod deosebit conducerea ineptă și brutală a societății de către soții Ceaușescu.

Da se pune întrebarea ce anume s-a întâmplat în societatea românească după 1990 și în ce mod a devenit posibilă o restaurație a non-valorii, în condițiile în care decembrie 1989 anunța dimpotrivă, zorii unui nou centenar de emulație astrală?

Germenii restaurației non-valorii postrevoluționare au profitat de libertate și de democrație pentru a se replica, consolida și a-și relua asaltul; non-elita a avut nevoie de non-valoare, așa că putem desluși și o stratificare: cei din non-elită au constituit cupola, iar cei cu non-valoare soldații ei disciplinați.

Pentru a înțelege cum se împletește teza continuității cu aceea a revanșei non-valorii și a non-elitei ce fac posibile tensiunile permanente din societatea românească post-decembriste, cred că este utilă rememorarea componenței unor guverne post-decembriste – prin câteva personaje marcante -, iar concluziile pe care oricare dintre noi le poate desprinde vor fi suficiente ca să înțelegem mai bine vremurile ce le trăim.

Primul val al guvernării, ca să-l numesc așa, a fost format de guvernele Petre Roman I, Petre Roman II și Theodor Stolojan și a marcat perioada de tranziție spre consolidarea controlul puterii politice în România de către FSN și aliații săi.

Puțină lume își mai aduce acum aminte că, în perioada anilor 1990 – 1993, Dan Costache “Dinu” Patriciu, Călin Anton Popescu Tăriceanu, Viorel Cataramă, Radu Boroianu și Raymond Luca, au înființat PNL-Aripa Tânără (AT). Acest partid, zis liberal, a semnat cu FSN, MER și PDAR, în aprilie 1991, “Carta pentru Reformă și Democrație”, în baza căreia Radu Boroianu și Viorel Cataramă s-au alăturat echipei guvernului Petre Roman II.

Cu alte cuvinte, urmărind personajele care au ajuns să conducă PNL după 2004 – să nu uităm că și Theodor Stolojan, premier între 1991 și 1992, a fost de asemenea unul din cei care a condus PNL între anii 2002 și 2004 – putem înțelege mult mai ușor cum a fost posibilă alianța PSD-PNL, care a format USL pentru a i se opune lui Traian Băsescu, dar și de ce PNL post Tăriceanu și Antonescu a decis să fuzioneze cu PDL, creația lui Traian Băsescu.

Dacă ne întoarcem la guvernele din primul val, regăsim acolo personaje ca Gelu Voican Voiculescu, vicepremier în primul guvern Petre Roman, Nicolae Militaru sau Victor Atanasie Stănculescu, miniștri ai apărării, un ministru al justiției ca Teofil Pop, fost cadru didactic la universitatea partidului comunist (Academia Ștefan Gheorghiu), Nicolae M. Nicolae la comerțul exterior, un fost ofițer acoperit al societății care a fost retras după ce I. M. Pacepa a trădat regimul Ceaușescu și s-a refugiat în Occident etc.

În al doilea guvern Petre Roman a intrat și Eugen Dijmărescu, fost secretar al partidului comunist la organizația din cadrul Institutului de Economie Mondială, care l-a propus pe Mugur Isărescu pentru funcția de guvernator al BNR, funcție pe care o ocupă și în prezent. La rândul său, Mugur Isărescu l-a cooptat pe Eugen Dijmărescu în guvernul pe care l-a condus în anul 2000, în calitate de consilier de stat. Tot în guvernul Petre Roman II a intrat și Adrian Năstase, ocupând poziția de ministru de externe.

Adrian Năstase este exponentul clasic al categoriei de non-elită; un intelectual ce se revendică de la stânga (în genul lui Vladimir Pasti) și care nu se ferește să afișeze un intelectualism cinic, probabil sub impulsul unei aroganțe native. Adrian Năstase nu poate fi decât “continuatorul” prin excelență, asemeni lui Ion Iliescu; el este fiul unui demnitar comunist, Marin Năstase, și ginerele altora doi: Grigore Prioteasa și Angelo Miculescu. 

Tot în guvernul Petre Roman II a intrat și Victor Babiuc, un personaj extrem de interesant, care a reușit să ocupe funcții și în guvernele Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, unde a fost ministru al apărării. Victor Babiuc s-a remarcat prin legăturile sale de afaceri cu frații Păunescu (Bankcoop; o bancă falimentată în urma unui scandal public, prin acordarea de credite fără acoperire) sau cu George “Gigi” Becali (care i-au adus o condamnare penală).

Theodor Stolojan este un element cheie al acestui prim val de guverne, în condițiile în care a încercat mereu să ofere publicului imaginea unui tehnocrat prin excelență. În realitate, Stolojan este de asemenea un exponent al non-elitei și un personaj marcant al continuității. Fost director adjunct în ministerul de finanțe din guvernul comunist, între 1988 și 1989, specializat în relații financiare internaționale și operațiuni valutare, Theodor Stolojan este cel care a decis în 1991 confiscarea valutei din sectorul privat și de stat al economiei. Ulterior, a devenit părintele FPS (Fondul Proprietății de Stat) și al legii privatizării.

Un personaj extrem de interesant al guvernului Petre Roman I a fost Sergiu Celac, ministru de externe. Sergiu Celac a recunoscut, într-un interviu acordat Jurnalului Național (Jurnalul.ro; 15 decembrie 2011) că a “bătut personal la mașină” textul legii prin care s-a înființat SIE (Serviciul de Informații Externe).

Dincolo de a-i face un titlu de glorie ori, dimpotrivă, de a taxa implicarea lui Sergiu Celac în procesul de înființare a unui serviciu de intelligence atât de important în orice stat democratic, rămâne întrebarea dacă nu cumva a ținut expres ca legea să-i poarte amprenta doar pentru ca succesorii săi (Ioan Talpeș, Cătălin Harnagea, Mihai Răzvan Ungureanu sau Teodor Meleșcanu) să “culeagă roadele” muncii acestui serviciu: piețe externe tradiționale pierdute, imposibilitatea de a controla originea unor capitaluri care intră în România ori se scurg în off-shore-uri, politicieni ori oameni de afaceri făcuți scăpați în țări din care extrădarea este problematică, la pachet cu cooperarea poticnită cu parchetele specializate etc.

Al doilea val al guvernării este cel al restaurației controlului și corespunde, în opinia mea, perioadei guvernelor Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și Călin (Anton) Popescu Tăriceanu. Este o perioadă restaurației în măsura în care deosebim trei faze distincte: (i) debutul redistribuirii prin rapt a capitalului, pe baza pachetului legislativ al privatizării (cuponiada; MEBO) – guvernul Văcăroiu; (ii) reluarea controlului politic asupra statului și pactul cu capitalul străin, ca preț al integrării în structurile europene; (iii) temperarea procesului natural de modernizare a statului pe model european, în special în materie de piață liberă (reglementări concurențiale, libera circulație a capitalurilor, formarea liberă a prețurilor) și domnie a legii (independența justiției).

Pe axa Teodor Meleșcanu, Mircea Coșea, Iosif Boda (adică scheletul partidului APR, care a încercat a doua contestare a lui Ion Iliescu, după cea a lui Petre Roman) cele trei guvernări vădesc același filon pragmatic care, în timp, a inspirat formarea Cartei pentru Reformă și Democrație ori a Uniunii Social-Liberale (USL).

Teodor Meleșcanu, de exemplu, cel care s-a menținut în poziția de ministru de externe în cele trei guverne Dragnea formate din 2017 încoace, a fost și unul din administratorii Rompetrol, firmă pe care “Dinu” Patriciu a obținut-o prin privatizare, dar a plătit-o tot cu banii statului român, extrași din creanțele Rompetrol, dobândite ca urmare a retragerii dintr-un proiect din nordul Africii.

Privatizarea Rompetrol și problema datoriei bugetare pe care “Dinu” Patriciu a încercat să o facă uitată, sub motivația că a transformat compania într-un lider regional, iar poporul și statul român ar trebui să-i mulțumească și să uite de datorie, a rămas obiectul de dispută în triunghiul Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu și Dan Costache Patriciu.

Conflictul a fost armat în momentul în care oamenii lui Patriciu – adică Peter Imre și Roșca Stănescu – l-au contactat informal pe (premierul) Călin Popescu Tăriceanu și l-au convins să nu demisioneze, așa cum își dorea Traian Băsescu și să nu provoace alegeri anticipate.

Acest moment, care ar fi trebuit să constituie cheia de boltă a modului în care Traian Băsescu își planificase instituirea controlul asupra statului (implicit reducerea PSD la rangul de partid de categoria a doua), a arătat faptul că Dinu Patriciu era ideologul pactului dintre PSD și liberalii pragmatici și nu Călin Popescu Tăriceanu.

Evident, cel care urma să fie numit de presă “Răzgândeanu”, ajunsese între timp să conducă PNL, pe o structură pe care Valeriu Stoica începuse să o gândească ca pe o contrapondere credibilă la PDSR/PSD și care rămăsese singura forță de dreapta ce ar fi putut să cenzureze, în anumite condiții, cvasi-controlului neo-comuniștilor asupra societății.

Odată planul lui Traian Băsescu zădărnicit, Dinu Patriciu a reușit să marcheze profiturile din raptul Rompetrol și, totodată, să-și protejeze partenerii din PSD care i-au facilitat profilul de miliardar. Lovitura pe care Patriciu i-a administrat-o lui Băsescu i-a afectat acestuia din urmă și autoritatea în PD, chiar dacă a reușit să își ducă până la capăt cele două mandate de președinte.

Așa se explică de ce liderii PD, devenit PDL în 2007, alături de gruparea Tăriceanu – Antonescu din PNL, nu au ezitat să joace la două capete, găsind planul de revanșă ca fiind extrem de atractiv, iar europenizarea rapidă a societății românești ca fiind un proces nu chiar de dorit.

Să nu trecem foarte repede de al doilea val de guvernare: se cuvine să menționăm câteva personaje extrem de interesante, cum ar fi Dan Ioan Popescu (guvernele Văcăroiu și Năstase), Valer Dorneanu, Ioan Talpeș, Mihai Tănăsescu, Petre Daea, Ecaterina Andronescu, Ioan Mircea Pașcu, Octav Cozmâncă, Șerban Mihăilescu, Gheorghe Seculici, Varujan Vosganian, Radu Berceau, Sebastian Vlădescu, Vasile Blaga, Anton Anton, Codruț Șereș, Dacian Cioloș, Decebal Traian Remeș, Ovidiu Silaghi, Ludovic Orban etc.

Unele din personajele de mai sus sunt pitorești și cu greu ar putea fi încadrate în categoria de non-elită. Personajul care face notă discordantă este Dacian Cioloș, care între anii 2007 – 2008 a fost ministru independent al agriculturii în guvernul Tăriceanu. Probabil s-a mizat pe o înregimentare politică a lui Cioloș, după bunul obicei de a controla orice politician cu potențial (potențial care s-a dovedit real, în condițiile în care a devenit premierul unui guvern tehnocrat în 2016).

Dacă nu a putut fi înregimentat, atunci s-a încercat compromiterea lui Dacian Cioloș, care a făcut obiectul unui dosar penal (203/P/2014) sub acuzația de abuz în serviciu, ca urmare a unei plângeri penale pe care a depus-o Jean Cătălin Sandu, fost vicepreședinte AVAS. Cel care a depus plângerea a încercat să acrediteze faptul că Dacian Cioloș, în perioada în care a fost ministru al agriculturii, a acceptat (în anul 2008) constituirea ministerului ca parte civilă în dosarul ICA, cu suma de 60 milioane euro, însă decizia ar fi fost luată în baza unor prevederi legale abrogate.

Dosarul ICA, ați ghicit, este cel în care Dan Voiculescu a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate care l-a scos din minți, dovedind că decizia justiției nu l-a făcut să regrete faptele și nici să se împace cu societatea.

Pe de altă parte, trei din miniștrii acestui al doilea val al guvernării sunt legați de dosarul penal Rompetrol II – o anchetă încă nefinalizată a DIICOT -, iar cei trei sunt Dan Ioan Popescu, Mihai Tănăsescu și Sebastian Vlădescu; situație în care din nou ajungem la numele lui Dinu Patriciu în acest arc peste timp, care se încheie cu numele lui Victor Ponta, personajul care, ajuns premier, decide să pună punct litigiului dintre statul român, în calitate de creditor bugetar, și grupul Rompetrol, în calitate de debitor.

Al treilea val al guvernării este al speranțelor ratate și în acest grup, în opinia mea, pot fi introduse guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, respectiv Mugur Isărescu. Aceste guverne, impropriu denumite ale CDR (Convenția Democrată din România), au fost impregnate de non-elită și de non-valori, pentru că pariul cel mai important al Armatei celor treisprezece maimuțe era ca ele să nu reușească să livreze bunăstare votanților, nici piață liberă și nici justiție independentă.

Cel mai important furnizor de non-valori pare-se că a fost amalgamul CDR, acolo unde au irupt toate ambițiile și frustrările celor care s-au autodefinit în antiteză cu FSN sau, în fine, cu partida lui Iliescu; ceea ce nu putea să contribuie la construcția unui fundament serios pentru o guvernare responsabilă. Pe de altă parte PD, cu experiența de facțiune ce se revendica de la filonul neo-comunist, s-a dovedit a fi un co-partener de guvernare neloial.

Nefericită a fost decizia CDR de a conta la guvernare pe fostul sindicalist Victor Ciorbea, doar pentru că a fost candidatul care a câștigat, pentru CDR, alegerile locale din București în 1996.

Ori, Victor Ciorbea s-a dovedit mai degrabă a fi o non-valoare, raportându-se aproape permanent inadecvat la provocările guvernării, în condițiile în care se asumaseră obiective ambițioase de restructurare și liberalizare a economiei. De altfel, traseul politic pe care Victor Ciorbea l-a avut ulterior a adâncit tușele acestui portret nefast, care acum ne înfățișează un personaj complet dependent de puterea PSD și plin de datorii.

Radu Vasile, pe de altă parte, a rămas în istorie pentru două acte politice controversate: (i) negocierea cu Miron Cozma, liderul rebel al minerilor, la Mânăstirea Cozia, cu medierea unei fețe bisericești (care a mai apărut ulterior într-o altă ipostază controversată, și anume aceea de contracandidat de carton pentru alegerea lui Daniel ca patriarh) și (ii) refuzul de a demisiona din poziția de premier în septembrie 1999, acuzând jocul lipsit de loialitate al PD, pentru ca ulterior să devină (legislatura 2000 – 2004) deputat al PD.

Ce este interesant la guvernele CDR, este faptul că au coordonat procesele de reformă cu personaje din non-elită sau chiar non-valori, care nu aveau cum să garanteze succesul atingerii obiectivelor propuse.

Dintre coordonatorii proceselor de reformă îi putem menționa pe Victor Babiuc, Ilie Șerbănescu sau Ulm Nicolae Spineanu (cu specializări, în perioada comunistă, în RDG și China). În guvernul Mugur Isărescu nu a mai existat un ministru care să coordoneze reforma. Iluziile se stinseseră.

În guvernele CDR au apărut miniștri ale căror nume nu mai au nevoie de prezentări, poate doar de anumite circumstanțieri: Adrian Severin (autorul unui fals silogism, potrivit căruia, dacă toți suntem corupți, corupția nu mai trebuie pedepsită, pentru că, de fapt, nimeni nu mai este corupt), Mircea Ciumara, Sorin Pantiș, Radu Berceanu, Constantin Dudu Ionescu, Crin Antonescu, Daniel Dăianu (mereu apropiat de Mugur Isărescu), Alexandru Athanasiu, cuplul (de miniștri la transporturi) Băsescu – Anca Boagiu, Radu Stroe dar și Petre Roman, care a ocupat poziția ministru de externe în guvernul Isărescu.

Cel de-al patrulea val este al guvernărilor revanșarde, care au patentat echipele de miniștri non-valoare ca rețetă perfectă pentru a “metastaza” ministerele cu “celule” dispuse să execute disciplinat orice plan de disoluție a societății libere românești. În opinia mea, acest val este format din guvernele Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta și recentele guverne Dragnea.

Pentru că este valul cel mai apropiat de perioada actuală, nu am să rețin decât un singur aspect: el corespunde temporal cu cei 10 – 11 ani ai României ca stat membru al UE. Ceea ce s-a încercat cu guvernele CDR în perioada 1996 – 2000, se repetă din 2008 încoace. Miza este obstinația non-elitei noastre politice de a negocia cu (non)elita politică de la Bruxelles controlul asupra societății românești; înțelegând prin acest control impunitate și posibilitatea de a cheltui banii europeni conform dorințelor baronilor locali (transpartinici).

Dacă până la Liviu Dragnea liderii noștri politici se fereau să enunțe public pretențiile pe care le au în partajarea relației cu Bruxelles după tipicul dâmbovițean, acest prag al diplomației a fost încălcat, după ce a fost în prealabil îmbrăcat într-o mantie de patriotism, luând modelul orbanismului maghiar sau al conservatorismului radical polonez. Discursul lui Dragnea de la investirea guvernului V. V. Dăncilă este pilduitor.

romsilva COREP 07 SRL - Firma de constructiigristotermo-ploiestispalatoria-haroldparc industrialeko-angajeazaekond-angajeazasponsor