EDITORIALUL DE LUNI. ZAPÂND, NAVIGÂND, FLANÂND PRIN PRIMĂVARĂ

Trăiesc o antiprimăvară. Nu mă mir, am în urmă un an întreg care m-a pregătit pentru ea, dar ca să o pot transforma într-o primăvară adevărată, luminoasă ar trebui să-mi exorcizez demonii, fie că-i vorba de cei adânc sălășluitori și de mult cunoscuți din mine ori din cei cu care m-am ales de la alții fără ca lor să le pese că i-au azvârlit (voit sau nu) în curtea mea.

Cum îi scot? Cu post și rugăciune, mi-o spune duhovnicul. Mofturi amice, nu-i băga în seamă și găsește-ți ceva de făcut care să-ți ocupe mintea și timpul, îmi spun prietenii. Ești bine?, poate ar trebui să vezi un medic, să nu fie vreo problemă de sănătate la mijloc, mă-ndeamnă consoarta. Trăim vremuri grele, nu-i de mirare, își dau cu presupusul firoscoși câțiva cunoscuți, amatori de teorii ale conspirației și buni creștini, la pachet.

Ce-aș face eu? Aș flana precum odinioară, când viața avea un alt ritm, așa cum o făcea boema, căutând să-și bucure ochiul și inima, încărcând-se de senzații noi, proaspete, gata să erupă energic apoi în efuziuni de tot felul. Dar flanatul nu se mai poartă. Dacă nu te caracterizează viteza, nu exiști. Acum te încarci zapând (programele TV) sau navigând (prin rețelele sociale) – grele vremuri domnule, să-ți plângi de milă, nu altceva!

Ce-ar fi să vă dau vouă, celor care ați avut lipsa de inspirație să citiți aceste rânduri, demonii mei? O fac cu plăcere, n-ar fi motiv de supărare: cum i-am primit, așa-i dau mai departe și scot la bătaie și câțiva mai vechi de-ai mei, nărăviți, de cea mai dubioasă bună calitate; dacă nu veți fi mulțumiți îi plasați mai departe cu primul prilej.

Tare m-ar ajuta dacă aș fi dezlegat la imaginație, învățat cu dichisul scrisului și vorbele de duh, ca să pot să fac marfa prezentabilă și ușor vandabilă, dar nu sunt. Educat și format la școală de ingineri – despre care se spune, cum știți, că au privirea inteligentă dar nu se pot exprima -, deformat de limbajul birocratic și ținut pe cale cu bătaia limbilor de lemn nu este de mirare că am ajuns lipsit spre asfințitul vieții de multe forme de înțelepciune, de bogăția scrisului și vorbitului frumos.

Dar am ajutoare și, pe cinstea mea, nimic nu mă împiedică să le folosesc! Ia să vedem: pentru început Alexandru Paleologu, să mă ajute să pricep de mă confrunt cu diavolul lâncezelii și al amiezii, vreo formă de akedie ce aduce depresie, păcat împotriva căruia s-au luptat și despre care ne avertizează în Pateric mulți sfinți părinți.

Lenea pierde timpul, dar reveria, contemplarea, meditația, lăsarea în voia hazardului nu sunt totdeauna timp pierdut. (…) În tot cazul, extremele atingându-se, incapabilii absoluți sau înțelepții absoluți nu-și pierd decât propriul timp, dar lenea activă pierde timpul tuturor. Nu e timp mai irevocabil pierdut decât cel confiscat de formalități, prezențe obligate și activități marginale. (…) Cronofagia este un asasinat; fiecare pisălog e un atentator, dar lenea activă e cea mai perfidă formă a genocidului. Toți aferații, pseudo-eficienții, copleșiții și copleșitorii cu treburi sunt niște incapabili de reculegere, de răbdare, de răbdătoare și lentă gândire, de concentrare pe probleme esențiale. Dacă n-ar avea activitatea n-ar ști ce să facă.

Nu e a bună cu lenea, dar dacă pierzi doar timpul tău – și, cine știe, poate că nici măcar nu-l pierzi, ci îți tragi sufletul ca să-ți re-canalizezi energia pentru viitoare fapte bune și mărețe -, atunci nu-i mare bai. Dar dacă te dai drept omul aflat în treabă, ocupat până peste cap și gata să-i bagi pe alții în malaxorul timpului pierdut sub pretextul corvoadei cronofage de a nu face nimic cu folos, acolo râde cu gura până la urechi diavolul aflării în treabă.

C.S. Lewis. Sursa: Wikimedia Commons

Nu există un astfel de diavol? Oooo, ba da! Martoră îmi este corespondența detaliată dintre bătrânul diavol Sfredelin către mai tânărul său nepot Amărel, redată prin amabilitatea lui C.S. Lewis în “Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” – și mă refer concret la a șaptea epistolă, în care unchiul îi scrie așa nepotului încă ucenic:

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exiști. Răspunsul, cel puțin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna așa. Ne aflăm, într-adevăr, în fața unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existența noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe față, și nici nu mai putem școli magicieni. (…) Nu cred să-ți vină prea greu să-l ții pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginația modernă face din draci niște figuri mai degrabă comice te va ajuta.

Să nu credeți că vând pielea ursului din pădure, ceva ce nu există. Când îmi fac timp să hoinăresc prin parcuri, văd bine că niciunui puști o primăvară, orice primăvară, nu i se pare o copie, ci un timp veritabil al renașterii prin joaca sub soarele cald. De mă pune necuratul în schimb să-mi deschid telefonul, deodată mă năpădesc mesaje pe care nu le caut și nu le vreau; mai cumplit, dau la rândul meu mesaje care ajung la destinatari ce nu au nicio nevoie de ele, stresându-i cumplit. Ce se întâmplă cu noi?

Nimic nou, cred, tensiunea aceasta pe care o percepem a fost prezentă mereu încercând omul ca individ și umanitatea în ansamblul său și ne conduce la chestiunea fundamentală a elucidării formelor de manifestare a prezenței răului în lume. În “La mijloc de rău și bun”, Alexandru Paleologu înfățișează situația în felul următor:

“N-o fi dracul chiar așa de negru”, zice înțelepciunea populară și în general are dreptate. Nu e chiar așa de negru, fiindcă de cele mai multe ori nu e chiar dracul. Altfel, când e chiar el, să știți că e mult mai negru decât cea mai grozavă negreală pe care v-o puteți închipui, și suntem unii care l-am văzut. Răul care vine din cauze obiective, din interes, din neștiință, poate fi împuținat, corijat, la urma urmelor poate chiar să dispară. Dar există impulsuri atroce, scelerate, fără motiv și fără scop. Utilitarismul explică foarte multe lucruri, dar nu pe toate; le explică numai pe cele de rând. Poate dumneavoastră credeți, dar foarte mulți nu cred în răul absolut, în răul diabolic, pentru care nu-și pot reprezenta nimic dezinteresat.

Problema răului și binelui este eternă, mereu prezentă. Deținuții politici din regimul comunist, așa cum a fost și Alexandru Paleologu, au văzut răul în față: unii i-au făcut față, alții nu; unii au făcut un pact cu diavolul și îl neagă și astăzi, alții lau refuzat și dintre ei unii și-au pierdut viața după ce au îndurat chinuri teribile, urmându-i lui Isus, spre cinstea lor.

Reza Aslan crede că “umanizarea lui Dumnezeu” – faptul că cei mai mulți dintre noi îl văd pe Dumnezeu ca pe-o versiune divină a omului dar cu puteri supraomenești – este responsabilă pentru faptul că de-a lungul întregii istorii omenești religia a alimentat în egală măsură atât binele necondiționat, cât și răul de negrăit:

Așa cum își poate închipui oricine, există consecințe ale acestui imbold natural de a umaniza divinul. Căci atunci când îl înzestrăm pe Dumnezeu cu atribute umane, în esență, noi divinizăm acele atribute, așa că tot ceea ce este bun sau rău în religiile noastre nu este decât o oglindire a ceea ce este bun sau rău în noi. Dorințele noastre devin dorințele lui Dumnezeu, însă fără restricții. Acțiunile noastre devin acțiunile lui Dumnezeu, însă fără consecințe.

Kiril, patriarhul BORu. Sursa: Wikimedia Commons

Nu pot să nu mă gândesc la nerușinarea cu care Patriarhul Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse pretinde că invadarea Ucrainei și războiul sălbatic pornit din ordinul amicului său Vladimir Putin ar fi unul sfânt, deci drept, un război care trebuie dus cu toată hotărârea până la ultimele sale consecințe pentru că este purtat împotriva unui popor – cel ucrainean – care s-a lăsat amăgit de diavol.

Acest hocus-pocus de cuvinte strecurat prin tot felul de predici publice de acest patriarh Kiril, al cărui nume de cod ca agent al fotului KGB era “Mihailov”, personifică fără rest acel rău despre care Alexandru Paleologu mărturisea că l-a văzut față către față și este diavolul însuși, negrul cel mai negru care poate fi închipuit.

Ce făcea Kiril pe când era agent în acțiune? Locuia la Geneva (la începutul anilor 1970), oficial ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor, și era infiltrat într-o operațiune de spionaj în care avea numele de cod “Mihailov”. Obiectivul Moscovei era să împingă Consiliul să denunțe Statele Unite și pe aliații săi și să-și atenueze criticile față de lipsa libertăților religioase din Uniunea Sovietică, iar misiunea lui Kirill a fost de a persuada membrii Consiliului în direcția obiectivului urmărit.

Ce face Kiril astăzi? Exact același lucru: influențează opinia publică mințind pur și simplu – implicând totodată întreaga sa autoritate de lider spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse – atât pe credincioșii bisericii sale, cât și întreaga lume, că războiul împotriva Ucrainei început din ordinul lui Vladimir Putin este unul drept, de apărare, deci binecuvântat de Dumnezeu.

Așa înțelegem mai ușor cum întâi stătătorul măreței Biserici Ortodoxe a Rusiei a decis să înființeze și să finanțeze propria sa armată privată încă din anul 2017, sub numele de Organizația “Crucea Sfântului Andrei”, care instruia voluntari pentru a participa la un război sfânt împotriva “necredincioșilor”, pentru început a ucrainenilor.

Implicarea sa dă roade. Clerul ortodox de pretutindeni și mulți dintre mirenii ortodocși sunt împărțiți datorită minciunilor sale și nu trebuie defel să ne mire acest lucru, mai ales dacă încercăm să înțelegem cum funcționează o ierarhie bisericească ori cât de ușor pot fi condiționați habotnicii de pretutindeni.

Josef August Untersberger, Isus pe Muntele Măslinilor. Sursa: Wikimedia Commons

Pe Muntele Măslinilor, ucenicii l-au întrebat pe Isus care va fi semnul sfârșitului veacurilor, prilej pentru Învățător să le transmită un avertisment (Matei, 24:4-13):

Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții. Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârșit, acela se va mântui.

În editorialul semnat în numărul 11 al României literare, Nicolae Manolescu ne aduce aminte cum vedea Marx ideologia: o formă de a conforma realitatea la anumite idei și nu invers; o formă nocivă de a îndruma societatea într-o direcție folositoare celor care dețin puterea. Când învățătura Evangheliei este pur și simplu înlocuită de ideologia marxistă – ca în parabola minciunii care se îmbracă în hainele adevărului -, așa cum vedem bine că se întâmplă astăzi, se cheamă că trăim un timp al amăgirii.

Amăgirea care vine prin biserică și prin unii din slujitorii săi în lume a fost anticipată de Isus și dezvăluită lumii încă din timpul în care și-a propovăduit Evanghelia, fără să poată împiedica în vreun fel împlinirea previziunilor.

Pornind de la tema conferinței pe care Giorgio Agamben a susținut-o în Elveția la Fribourg (noiembrie 2013), cu tema “Il mistero del male: Benedetto XVI e la fine dei tempi”, Gabriel Liiceanu atinge în “Isus al meu” problema răului care se manifestă în (și prin) biserică:

Pentru mine, nu creștinismul e o problemă (o religie care îl are în centrul ei pe Isus nu poate fi decât sublimă), ci majoritatea slujitorilor ei, care au compromis toate simbolurile sacre prin nemăsurata lor necreștină trufie. Își poartă titlul de “slujitori ai Domnului” ca pe o promovare care-i așază, oricum, deasupra restului omenirii. Nimic din suflul Evangheliei nu mai adie în ei.

Dar poți oare, fiind cu Dumnezeu, să întorci spatele oamenilor? A fi cu Dumnezeu nu înseamnă oare să-i porți și să-i întrupezi cuvântul printre oameni? Călugării, pustnicii, schimnicii, sihaștrii, anahoreții, eremiții, asceții, cenobiții… Cu toții, slujbași ai lui Dumnezeu. Își închipuie că îl slujesc pe Dumnezeu slujindu-l doar pe Dumnezeu. Ca să te rogi lui Dumnezeu nu e nevoie să pleci din lume. Rugăciunea nu e un meșteșug și nici slujirea lui Dumnezeu, un job.

“Creștin” nu e o meserie și nici preoția nu e una; nu se ia leafă pentru asta. Lucrurile s-ar putea rezolva simplu: pentru botez, slujbe, căsătorii, înmormântări poate să apară în nomenclatorul oficial de profesiuni și cea de ritualist, remunerată, desigur. Dar nu și pentru “slujitor al credinței”.  

Gabriel Liiceanu. Sursa: Wikimedia Commons

Nu vreau să insist prea mult pe această (tristă) temă, dar nici nu-l las singur pe Gabriel Liiceanu să o ducă: îi aduc în sprijin mărturia preotului caterisit de Arhiepiscopia Tomisului, Daniel Balaș, de care ierarhii au decis să se spele pe mâni după ce a început să denunțe (folosind rețelele sociale) corupția din biserică; un singur exemplu din mărturiile lui Daniel Balaș: suma pe care trebuie să o plătești ca să ajungi să slujești într-o parohie se ridică la aproximativ 70.000 de euro.

Acest excurs, pornit de la modul în care un patriarh a ales să-și compromită misiunea în lume și a divagat către rolul general al slujitorilor oficiali ai bisericii în lume, nu este gratuit. Suntem în Postul Paștelui, în care suntem îndemnați să ne sporim eforturile pentru a ne întări credința; dar nu ar trebui să fim singuri în această încercare de luptă cu patimile, ci împreună în comunitate și ghidați cu iubire și înțelepciune de slujitorii bisericii. Nicholas Thomas Wright, episcop de Durham și teolog al Bisericii Anglicane, scrie în “Creștin pur și simplu” că:

Biserica există pentru ceea ce numim uneori “misiune“: pentru a vesti lumii că Isus este Domnul ei. Aceasta este “vestea cea bună“ și atunci când este anunțată transformă oameni și societăți. (…) Dar mai întâi să observăm ceva. De la bun început în propria învățătură a lui Isus a fost limpede că oamenii care sunt chemați să fie agenți ai iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu, punând în ordine dreaptă lumea, sunt chemați să fie un model al mesajului. De aceea, deși motivul chemării Bisericii lui Dumnezeu este misiunea, misionarii – cu alte cuvinte toți creștinii – sunt ei înșiși definiți drept oamenii care au ajuns să devină întregi ei înșiși.

Antiprimăvara este echivalentul anotimpului ratat al reînnoirii de către omul cuprins de angoasă, smuls din lumea dreaptă, morală pe care ar trebui să o construim și aruncat în cea strâmbă și cețoasă în care regulile le fac fricile și slăbiciunile noastre, poftele și dorința de putere: instinctele cele mai de jos. Cu toții știm cum arată o astfel de lume, ne lovim de ea tot timpul.

Ar fi minunat să refuzăm depresia provocată de antiprimăvară tăind din fașă toate legăturile vicioase cu ea. În primul rând să refuzăm să zapăm printre programele de știri. Cred că un buletin de știri, undeva spre seară, la o televiziune decentă, este absolut suficient ca să rămânem conectați la lumea în care trăim.

Să navigăm cu parcimonie prin internet și mai ales în rețelele sociale. Nu spun să nu fim prezenți acolo, ci doar să refuzăm să ne lăsăm atrași – mai bine zis distrași – de ele. La ce ne folosesc toate frustrările unor oameni pe care nu-i cunoaștem, nu știm nimic despre valorile și motivațiile lor, pentru a accepta să le trecem în revistă sau, mai grav, să le luăm de bune?

Nu ne-ar fi mai de folos să petrecem timp de calitate citind o carte, la o cafea sau o bere cu prietenii pe care nu ne-am mai făcut timp să-i întâlnim față în față, sau telefonându-le părinților, copiilor, rudelor noastre pentru a-i întreba ce mai fac și dacă nu cumva au nevoie de prezența noastră, de ajutorul nostru?

Nu ne va strica niciodată să ne facem timp să hoinărim în natură sau să flanăm prin urbe, bucurându-ne de gândurile noastre (bune sau rele, așa cum sunt ele), de prospețimea anotimpului reînnoirii, sub soarele cu lumină nouă, proaspătă și înconjurați sau acoperiți de cernerea de flori. Primăvara este un dar al lui Dumnezeu reînnoibil în fiecare an, dar care nu ne intră în traistă dacă nu ieșim în întâmpinarea lui.

Minunat ar fi să ne și spovedim în Postul Paștelui duhovnicului nostru, să ne curățim în fața lui Dumnezeu de zgura ultimelor noastre frici și a multelor păcate și ispite adunate. Nu, nu mă contrazic: biserica nu mai este doar casa lui Dumnezeu de multă vreme, dar este în primul rând a lui și suntem întotdeauna bineveniți în ea, cei care o ocupă vremelnic sunt în trecere, ca și noi de altfel.

Postul Paștelui este timpul perfect să-i bucurăm și pe alții cu ajutorul nostru dezinteresat, pentru ca și ei să se poată bucura la vremea ei de sărbătoarea Învierii. Când dai, te îmbogățești, așa se spune, cu condiția ca milostenia noastră să nu fie de paradă. Parada dacă nu este a florilor și a soarelui în aceste zile, nu-i adevărată.

Ana Blandiana. Sursa: Wikimedia Commons

Ca să ai parte de o (adevărată) primăvară, trebuie să flanezi. Când flanezi, mintea ta devine foarte productivă și, mai ales, se scutură de cocleala care s-a format de la an la an, sub povara angoaselor. Exact atunci vine momentul în care poți planta speranțele cele mai bune, mai roditoare pentru anii care-ți stau înainte.  Sau, cum ar spune-o Ana Blandiana:

Îți amintești când ai îngropat în pământ semințele de sequoia, acei arbori enormi și masochiști care trăiesc mai mult de o mie de ani și trebuie chinuiți pentru a crește? (…) “Ai de gând să aștepți să crească o mie de ani?” – te-am întrebat. Și tu mi-ai răspuns “De ce nu?” V-ați săturat de demonii mei? Nu-i bai, îi iau înapoi. Nimeni nu merită să se primească gunoiul azvârlit de alții. Între timp, privind pe fereastră, văd că a venit primăvara. Vă las și mă grăbesc să profit de ea, înainte să plece (timpul trece repede, oameni buni!). Să auzim numai de bine! O primăvară minunată vă doresc!