EDITORIALUL DE LUNI. ROMÂNIA CA ȚARĂ OCCIDENTALĂ DEZVOLTATĂ – ANUL 2026

În anul 2006, anterior intrării oficiale a României în Uniunea Europeană, PIB-ul era de 97,7 miliarde de euro. Cu șase ani înainte, în anul 2000, când țara noastră a fost invitată să demareze negocierile de aderare la Uniunea Europeană, PIB-ul era de 40,3 miliarde de euro. Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat un proiect de țară și a fost prefațat, pentru cine nu-și mai amintește (sau nu știe), de Declarația de la Snagov, semnată de liderii partidelor politice parlamentare românești de la acea dată.

Declarația de la Snagov. Sursa: timpromanesc.ro

Procesul de integrare europeană a României a început cu semnarea (1 februarie 1993) a Acordului European, între statul român și țările membre ale Uniunii Europene. Acest acord recunoștea intenția României de a deveni membru al Uniunii Europene și prevedea asistență financiară și tehnică din partea UE. La 1 februarie 1995, acordul a intrat în vigoare, marcând un pas important în drumul către integrarea europeană a României

“Declarația de la Snagov” (21 iunie 1995) este un document semnat de liderii partidelor parlamentare din România, care atesta acordul forțelor politice față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană a reprezentat un pas important în politica externă a țării. Acest lucru a permis reintroducerea României în sistemul de alianțe democratice din care a făcut parte înainte de cel de-al doilea război mondial. Prin aderarea la aceste blocuri de securitate colectivă și cel economic, România și-a consolidat poziția în relațiile internaționale și și-a îmbunătățit poziția strategică în interesul propriu.

Rezultatele proiectului de țară se pot măsura cantitativ, chiar dacă România nu și-a încheiat încă parcursul de integrare cu Occidentul; să reținem că anul trecut România a primit în fine invitația de a demara negocierile de aderare la OCDE, care ar încheia, și nu doar simbolic, ci și efectiv un proces care în anul 2025 va marca împlinirea a trei decenii de eforturi pentru a recupera șansa de a ne așeza la masa statelor dezvoltate ale lumii.

Cu toate ezitările noastre – dar să nu uităm de unde am plecat în anul 1993, când abia exploram (după Revoluție și primele mineriade) idealul de a deveni, cândva, parte a comunității europene occidentale –, remarcăm progresele pe care le-am făcut pe acest drum, pentru care nu eram deloc pregătiți după cincizeci de ani de dictaturi (regală, a lui Antonescu, sovietică și apoi ceaușistă) și distrugere sistematică a elitelor și a cultului muncii.

PIB per capita 2021, comparativ. Sursa: trans.info/ro

În anul 2021, România depășea la indicatorul PIB/capita cinci state europene: Letonia, Croația, Slovacia, Grecia și Bulgaria. Conform Economedia, România a avut cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană între anii 2000 și 2022, de aproape 800%. În anul 2022, PIB-ul țării este estimat să ajungă la 286,51 miliarde de dolari, conform datelor bazei de date specializate Statista.

România a pornit de foarte jos și a avut (încă mai are) de recuperat un decalaj uriaș; decalajul încă existent se poate vedea cel mai bine în datele PIB per cap de locuitor. România a evoluat, într-adevăr, de la un PIB/capita de 1.669,98 dolari în anul 2000 la un PIB/capita de 14.825,21 dolari în anul 2022, adică de aproape nouă ori mai mult.

Germania, în schimb, în acest interval și-a dublat valoarea indicatorului PIB/capita, dar acest progres înseamnă că acesta a crescut de la 24.003,70 dolari în anul 2000 la 48.397,8 dolari în anul 2022.

PIB per capita 2000 – 2022. Sursa: economedia.ro

Baza de plecare contează, dar și comparațiile sunt importante: în anul 2000 PIB/capita în România era de cam 14 ori mai mic decât în Germania; în anul 2021 produsul național brut pe cap de locuitor în țara noastră este doar de cam de 3 ori mai mic în Germania, un progres uriaș, de la cifre care aproape că nu se puteau compara, la cifre comparabile.

NEVOIA UNUI NOU PROIECT DE ȚARĂ

Suntem membri ai Uniunii Europene din anul 2007 și membri ai Alianței Nord-Atlantice – organizație militară de securitate colectivă a Occidentului Atlantic – din anul 2004 și, dacă totul va merge bine, putem deveni parte din Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) în circa doi ani. Și atunci se pune întrebarea: mai avem nevoie de un nou proiect de țară? Și dacă da, de ce?

În numărul 83 al Cronicilor Curs de Guvernare, Cristian Grosu crede că traversăm o perioadă în care guvernanții trebuie să vină cu un nou proiect de dezvoltare al societății noastre, adaptat vremurilor pe care le trăim, care să răspundă adecvat provocărilor și oportunităților imediate și viitoare și definește astfel necesitatea de a defini și asuma un nou proiect de țară:

Momentul de inflexiune pe care-l străbate economia occidentală – și nu numai – zgâlțâie mesele de joc ale economiilor, iar suprapunerea crizelor generează câteva trenduri pentru care România chiar are material de construcție și dezvoltare economică.

Cum putem trece acum – chiar acum! – la o economie cu valoare adăugată mare și să schimbăm rudimentarul nostru model de creștere bazat pe consum din import într-un salt la nivelul următor de sofisticare a economiei?

Cum putem fructifica excepționala poziție geografică – granița între civilizația europeană de Vest și Orientul Mijlociu și Asia? Cum putem pune într-o ecuație avantajoasă din punct de vedere economic resursele pe care încă le avem? Cum putem pune în mișcare diplomația noastră economică – restrânsă acum la câteva zeci de inși din care majoritatea sunt sinecuriști sau oameni lipsiți de orice determinare profesională – astfel încât să ni se audă vocea și oferta economică europeană?

Și cum putem ieși din “triunghiul Bermudelor” al populismelor pe toate palierele societății – de la primăria comunală la ministerele care fac politicile economice și financiare? Există un singur răspuns, acum – în mod stringent acum: scoateți urgent un Plan de Țară!

Conferința CDG – BNR, Redeșteptarea României. Sursa: cursdeguvernare.ro

În același număr al revistei, Ionuț Dumitru, economistul șef al Raiffeisen Bank și fost președinte al Consiliului Fiscal, vorbește despre trei piloni pe care să se bazeze reechilibrarea economiei României, esențială pentru ca orice nou proiect de țară să poată fi realizabil. Primul dintre piloni este cel al adresării cu soluții viabile a chestiunii disparităților dintre diversele regiuni ale țării.

Dacă între anii 2000 și 2021 România a rezolvat chestiunea convergenței cu Uniunea Europeană, în termeni generali, statistici – vezi evoluția indicatorului PIB/capita, prezentată mai sus -, în schimb decalajele de dezvoltare între diversele regiuni ale țării nu doar continuă să existe și să se manifeste, dar se și adâncesc cu fiecare an care trece.

Raportul dintre județul cu cel mai înalt PIB/capita, adică Bucureștiul și cel cu cel mai mic PIB/capita – Vasluiul, a fost de 5 la 1 în anul 2020 (de 5,8 la 1 cu un an înainte). În context european, București-Ilfov ocupa în anul 2019 la indicatorul PIB per capita locul 41 din 1166 de regiuni pe ansamblul Uniunii Europene, iar județul Vaslui poziția 1156, ceea ce este grăitor.

A doua problemă care trebuie adresată ține de refacerea echilibrelor macroeconomice din economia României. Creșterea economică cu rate relativ înalte (comparativ cu alte state membre ale Uniunii), dar având ca principal motor de creștere consumul, bazat în special pe importuri, a generat și adâncește dezechilibre în economie și traiul pe datorie – România are deficite bugetare mari în fiecare an și trăiește finanțându-se cu împrumuturi (ceea ce a determinat creditorii să majoreze dobânzile pentru țara noastră).

Așa se face că deficitul de cont curent în anul 2022 a fost de 9,5%, al doilea cel mai ridicat nivel după Cipru și se menține la fel de înalt și la început de 2023. Procentul din PIB alocat plății dobânzilor la împrumuturile externe a crescut de la 1% în anii 2018 – 2019 (când a început sarabanda împrumuturilor masive, în ciuda creșterii economice cu rată înaltă) și va ajunge probabil la 2% în anii 2023 – 2024.

Altfel spus, în 2024 s-ar putea ca 8,8% din veniturile bugetului statului să fie consumate pentru a plăti dobânzi la împrumuturi, față de media UE de 3,8%. Acest indicator este mult mai relevant pentru ce înseamnă dezechilibrele din economie, decât faptul că datoria publică a statului se află la nivelul aproximativ de 50% din PIB, sub cel considerat de sustenabilitate conform criteriilor de la Maastricht (60% din PIB).

În fine, a treia chestiune care trebuie musai rezolvată privește reforma pieței muncii, explică Ionuț Dumitru. De ce? Pentru că mai puțin de jumătate din populația României este activă în piața muncii, iar în segmentul de vârstă 15 ani – 64 de ani, procentul populației active în piața muncii este de doar 65%, al doilea cel mai mic, după Italia.

Populația activă, după recensământul din anul 2022 este estimată la 8,18 milioane de români, iar populația inactivă la 10,86 milioane. Dintre persoanele inactive 4,28 milioane sunt pensionari și 3,47 milioane sunt cuprinse într-o formă de învățământ și sunt întreținuți de familii: în total 7,75 milioane de români.

Dacă îi excludem pe copiii care nu au vârstă școlară și pe cei care, dintr-un motiv sau altul nu frecventează o formă de învățământ, tot mai rămân câteva milioane bune care nu se află în piața oficială a muncii. Nevoia de a-i (re)aduce pe cei mai mulți dintre aceștia în piață este evidentă.

CUM SĂ ARATE UN PLAN DE ȚARĂ?

La sediul BNR s-a organizat marți, 7 martie, conferința “Re-deșteptarea României: un plan de țară acum!”, gândită de Curs de Guvernare. Nevoia conferinței a fost motivată în următorii termeni:

Vechea globalizare se destramă și face loc unor noi structuri ale lanțurilor de producție și aprovizionare, resursele naturale nu mai sunt lăsate doar în seama statelor lumii a treia pentru prelucrările poluante, ci sunt aduse mai aproape, paradigma energetică globală se schimbă rapid – apar industrii noi, calate pe un nou model economic, în care valoarea adăugată începe să însemne cu totul altceva decât ceea ce înțelegeam prin ea acum un deceniu.

Spre deosebire de vechea tranziție, cea din anii ’90, statele din Europa Centrală și de Est au un avantaj: potențial mare de dezvoltare și economii flexibile și adaptabile: nu trebuie să închizi investițiile vechi înainte de-a se amortiza, noile ramuri și industrii se pot implementa de la zero, pe o bază în care sofisticarea economiilor a pregătit terenul. Și mai au un avantaj – pe care România s-ar putea plia foarte ușor: poziția geografică la granița cu Asia și Orientul Mijlociu – adică acolo de unde încă mai curg resursele și energia.

Podul peste Dunăre de la Brăila. Sursa: antena 3.ro

Dintre intervențiile vorbitorilor prezenți în sala “Mitiță Constantinescu” a BNR, am să redau doar câteva idei, pentru că ar fi imposibil să le trec în revistă pe toate cele expuse de politicieni, antreprenori, universitari sau specialiști în domeniul financiar-bancar.

Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor, a descris modul în care Oradea a devenit în două decenii unul din polii de dezvoltare ai României: O schimbare de țară este o sumă de schimbare de comunități. A trebuit să facem niște lucruri pe care mediul economic într-o primă etapă refuza să le facă pentru că nu păreau sustenabile.Sunt măsuri pe care le-am aplicat în acești ani și care cred că dacă sunt aplicate în multe locuri acolo unde este posibil, sunt convins că pot să dea rezultate. Nu cred că vom putea evita disparitățile între regiuni. Nu cred că vom putea reduce enorm de mult disparitățile dintre marile orașe și localitățile mici care au tendința de depopulare, dar sigur că ceea ce poate să facă guvernul sau autoritățile locale este infrastructura mare, conectivă, care să scurteze distanțele între estul și vestul României. Cred că poate fi dusă o politică națională care să stimuleze performanța în administrație pentru a reduce disparitățile. Cele mai bune proiecte care au fost realizate în acești ani au fost prin preluarea de bune practici de la alte administrații din vestul Europei și aplicarea lor în condițiile noastre.

Jean Valvis, om de afaceri, fondatorul Valvis Holding, crede că viitorul de succes al României se va baza pe inițiativa privată a României și nu se așteaptă ca statul să facă ceva în materie. El atrage atenția și că planul de țară, brandul de țară, respectiv reputația țării sunt trei concepte diferite, interdependente, care trebuie abordate specific și corelat: Planul de țară e ceva care privește gospodăria internă, e ceva organic. Nuanța e diferită de brand de țară. Planul de țară e ce fac la mine în curte, ce schimbări aduc. Concluzia mea, de om care crede în România: cu cât noi toți, societate civilă, partide, instituții, nu realizăm necesitatea de a crea oameni de stat nu avem nicio șansă să vedem continuitate la un plan de țară. De ce nu generăm odată o strategie multipartinică, ca să depășim problemele politice, condusă de oameni de stat, bine plătiți, fără populisme, fără critică de opoziție? Apoi, pentru un plan îmi trebuie infrastructură. Cât efort facem pentru infrastructură în agricultură? Fără infrastructură nu putem vorbi de economie și de plan de țară. Fără drumuri nu faci transport, turism, economie. Fără irigații – și asta e infrastructură – nu faci agricultură. Ce mai lipsește, cred, e democrația în interiorul partidelor. Să ai oameni de stat și reprezentativitate, trebuie să ai democrație la interiorul partidelor. Pentru a avea continuitate, pentru ca oamenii de afaceri să aibă cu cine să vorbească.

Valentin Lazea, economist-șef BNR. Sursa: digi24.ro

Valentin Lazea crede că avem deja un plan de țară, acesta este PNRR – Planul Național de Redresare și Reziliență: “Cel mai bun program de țară pe care îl avem este PNRR-ul, că ne place, că nu ne place, că e făcut de români, parțial sau în mică parte, cu multă ecologie, cu mult IT și așa mai departe. Ăla este, pe ăla în avem, e cu bani, e stabilit, e cea mai bună ocazie să îl implementăm și asta este, că ne place, că nu ne place.“

Valentin Lazea a definit și condițiile pentru o strategie de țară credibilă, fezabilă, care ar trebui să fie cel puțin următoarele: (i) să aibă în vedere toți cei trei factori care contribuie la PIB-ul potențial, respectiv capital, forță de muncă, productivitate; (ii) să fie bugetate corespunzător toate măsurile cuprinse în acea strategie; (iii) să nu afecteze echilibrele macroeconomice; (iv) să presupună o îmbinare a celor trei politici: fiscală, monetară, de reforme structurale; (v) să depășească orizontul termenului scurt, mergând spre termen mediu și lung și (vi) să implice un efort coordonat al tuturor ministerelor și agențiilor statului cu inițiativele sectorului privat.

Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai, a explicat că modernitatea este definită prin indicatori psiho-culturali: trecerea de la colectivism la individ autonom, de la centralism la descentralizare. România se modernizează și se va moderniza, poate că nu este tocmai ritmul dorit, dar direcția este bună. Problema noastră e legată de instituțiile slabe, care nu valorifică potențialul intelectual. Educația și reforma sa este fundamentală, dar implică o intervenție ce se poate face pe termen mediu și lung, nu se poate face pe termen scurt. Noile legi ale educației trebuie să vină cu alte valori, alte instituții, să corecteze datele statistice, și abia atunci potențialul României va fi altul.

Ideile expuse de Daniel David și-au găsit completarea și susținerea în intervenția Andreei Paul, președinte al INACO și cadru didactic universitar la ASE, care a avertizat că guvernările din România în ultimele trei decenii au ratat constant momente critice, întârziind luarea deciziilor strategice:

Întrebarea cheie a unui plan de țară: care e pasul următor care se pregătește să îl facă omenirea astfel încât orice ne-am pregăti să facem astăzi să răspundă anticipativ la noile provocări. Avem acest răspuns. Următoarea revoluție digitală este adusă de calculatoare cuantice, de lasere, nanotehnologii, blockchain și Internetul creierelor, așa-numitul brain net. Întrebarea este: noi suntem pregătiți pentru această nouă revoluție industrială? Ce să facem noi? Păi să ne alfabetizăm rapid digital și tehnologic dacă vrem să ținem pasul. Să gândim anticipativ. Noi mereu dezamorsăm bombe ale prezentului care provin din trecut. Azi discutăm de irigații în agricultură, e posibil așa ceva? Dacă reușim să ne adaptăm putem să compensăm din acest decalaj. Pentru asta, obligatoriu ne trebuie educație. De departe, pariul câștigător e pe educație. Nu poți avansa tehnologic, nu poți, ca economie, să fi pregătit pentru impactul celei de-a cincea revoluții digitale fără să fi instruit. Trebuie însă să îți propui, să vrei, dar să și faci. Nu doar să spui că nu se poate.

În anul 2024, se spune că România va trece pragul de 300 miliarde de euro ca valoare a PIB. După trei decenii și ceva de la Revoluție am avansat rapid, dar în niciun caz nu putem spune că în acest răstimp am avansat valorificând în întregime potențialul pe care îl avem: capital, forță de muncă, productivitate. Dacă am fi făcut-o, vorbeam probabil de un PIB de circa 550 – 600 de miliarde de euro în anul 2024.

Dacă am fi făcut-o, copiii noștri nu și-ar mai dori atât de mult să studieze undeva în vestul Europei și apoi să-și caute acolo un loc de muncă. Am avea la această oră, probabil vreo 2000 de km de șosele de mare viteză, căi ferate modernizate pe principalele culoare de transport și am fi în Schengen. Portul Constanța ar fi cel mai important port de la Marea Neagră și așa mai departe. Iar între București – Ilfov și Vaslui nu ar fi o diferență de dezvoltare mai mare de 2,5:1. Dacă am fi făcut-o… dar ne-am mulțumit cu mai puțin, din inerție, nepăsare, orgolii și dorință de căpătuire personală. Datorită corupției și prostiei, care încă ne mai bântuie.