„Ne întoarcem acasă cu un nou sprijin politic și noi acorduri. Toată lumea confirmă în mod clar integritatea teritorială a Ucrainei. Fiecare săptămână adaugă noi oportunități de securitate pentru noi. Sunt recunoscător întregii noastre echipe care lucrează pentru acest lucru. Vor fi avioane pentru Ucraina. Vom avea vehicule blindate suplimentare. Vom consolida apărarea aeriană. (…) Un acord foarte important cu Grecia, pentru care îi sunt deosebit de recunoscător premierului, este disponibilitatea Greciei de a patrona restaurarea Odessei noastre. Decizia nu este doar substanțială, ci și înalt simbolică. Este plină de multe semnificații istorice și culturale. La aproape toate întâlnirile, am vorbit despre protejarea rutelor de export prin Marea Neagră și prin coridoarele de solidaritate de pe uscat. Rezultatul general al acestor zile este că Ucraina a devenit mai puternică.”
Volodimir Zelenski, mesaj după turneul european și reuniunea din Grecia
O ÎNTREBARE DE O MIE DE PUNCTE SAU DILEMELE STRATEGICE ALE EUROPEI
Întrebarea cu care se confruntă Franța este așadar: mai are sens să mențină peste 5.500 de soldați francezi în Africa, unde prezența lor este foarte contestată, și să trimită doar 1.500 pe flancul de este al Europei, unde aliații noștri continuă să solicite întăriri? se întreabă publicistul Pierre Haroche într-un op-ed publicat în Le Monde. Această întrebare – continuă el – ne readuce la o dilemă geostrategică istorică a Franței între Europa și teritoriile de peste mări. Deja în vremea colonizării, la 30 iulie 1885, Georges Clemenceau considera că „atunci când o națiune a suferit greșeli grave, foarte grave în Europa, când granița ei a fost încălcată, este poate potrivit, înainte de a se lansa în cuceriri îndepărtate, (…) să se asigure că are o bază solidă acasă„. (…)
Prezența militara franceză în România. Sursa: romanialibera.ro
În contextul actual, criza prezenței militare franceze în Africa poate fi o oportunitate pentru o reechilibrare în favoarea Europei și o întoarcere la strategia lui Clemenceau. Astfel, Franța ar continua să-și reducă prezența în Africa, chiar dacă ar însemna închiderea unora dintre bazele sale permanente. În schimb, și-ar întări prezența pe flancul est-european, în special în România, unde joacă rolul de națiune conducătoare în cadrul Alianței și unde forța militară deplasată ar putea fi mărită la 4.000 de soldați. În Europa, această reechilibrare ar da credibilitate remarcilor președintelui Macron despre un „pilon european în cadrul NATO„, făcute la Bratislava în mai.
Adevărul este că, la 18 luni de la invadarea Ucrainei de armatele Federației Ruse, Europa este încă strategic confuză cu privire la răspunsul pe care trebuie să-l ofere Moscovei, iar confuzia este alimentată de mai multe dileme: (i) efectele economice complexe pe care le are decuplarea comercială și financiară a Uniunii Europene de Federația Rusă; (ii) dificultățile mobilizării rapide pentru pregătirea confruntării directe cu Rusia (creșterea cheltuielilor de apărare, creșterea efectivelor de militari, creșterea producției de apărare, revizuirea tacticilor de luptă, deplasarea de efective pe flancul estic); (iii) limitele în privința modului în care se iau deciziile în cadrul UE și NATO; (iv) efectele încă vizibile în societate și economie lăsate de criza migranților din 2015 – 2016 și criza pandemică 2020 – 2021.
Răspunsul inadecvat al lumii la unele evenimente care au avut loc în ajunul invaziei Federației Ruse în Ucraina a împins Kremlinul să ia decizia invaziei, a explicat generalul american în retragere și fost director CIA, David Petraeus, într-un interviu publicat și de presa noastră.
O reacție inadecvată la evenimentele mondiale poate provoca încrederea Rusiei în forțele proprii, iar acest lucru trebuie amintit atunci când vorbim despre alte conflicte potențiale din lume. Liniile roșii s-au dovedit a nu fi deloc linii. Toate acestea au nivelat percepția Moscovei.
David Petraeus vede, de asemenea, o legătură între invazia pe scară largă a Federației Ruse în Ucraina și efectul pe care l-a avut asupra Kremlinului retragerea trupelor americane din Afganistan, care nu a fost deloc genială.
Având în vedere toate acestea, Putin a decis că SUA și țările NATO nu vor reacționa la invazia Rusiei în Ucraina. S-a înșelat foarte mult și aceasta nu a fost singura lui greșeală gravă. S-a gândit că va cuceri rapid Kievul și că îl va înlocui pe Zelenski cu un politician rus. De asemenea, Kremlinul a neglijat și schimbările care au avut loc în Forțele Armate ale Ucrainei, cu ajutorul Occidentului, după 2014.
După cum putem lesne observa, Moscova continuă să provoace Europa, să o amenințe pe întreg flancul estic, în Marea Baltică, ba chiar și în Marea Nordului, ca să nu mai vorbesc despre Marea Neagră, Gurile Dunării, Mediterana de Est, Nordul Africii sau Caucaz.
Epava în flăcări a avionului lui Evgheni Prigojin. Sursa: ynetnews.com
Deunăzi, Dmitri Medvedev, vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei și fost președinte al Federației, explica dezinvolt într-un articol publicat de Argumentî i Fakti – citat și de presa noastră – că Moscova se gândește să anexeze Abhazia și Osetia de Sud, teritorii ale statului Georgia, locuite de separatiști rusofoni: Ideea de a se alătura Rusiei este încă populară în Abhazia și Osetia de Sud. S-ar putea să fie pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru asta. Nu vom aștepta dacă preocupările noastre devin tot mai reale.
Urmează Transnistria sau Găgăuzia, ne putem întreba? Într-un interviu acordat televiziunii de la Tiraspol (Transnistria), președintele Adunării Populare (Parlamentul) de la Comrat (Regiunea Autonomă Găgăuză), Dmitri Konstantinov, a declarat că poporul cere înființarea Republicii Găgăuzia și desprinderea de Chișinău, declarație pe care a reconfirmat-o pentru Europa Liberă Moldova.
Toate aceste evoluții, dar și recenta ucidere a liderilor armatei private de mercenari Wagner, în speță a oligarhului Evgheni Prigojin, care a avut curajul să-i conteste pe Serghei Șoigu, ministrul apărării și pe Valeri Gherasimov, șeful statului major al armatei și apoi și deciziile lui Vladimir Putin de a-i păstra pe cei doi în funcție, pornind la finele lunii iunie un marș asupra Moscovei, ar trebui să înlăture orice ezitare strategică a țărilor europene, a Bruxellesului în privința pregătirii unui răspuns armat convingător, pentru ca Vladimir Putin și clica sa să înțeleagă că vremea ezitărilor a luat sfârșit.
ÎNAPOI LA EXAMENELE DE ISTORIE, CA SĂ NU REPETĂM ERORILE TRECUTULUI
Într-un op-ed publicat pe blogul Atlantic Council, Ann Marie Dailey, fost căpitan în armata Statelor Unite și cercetător la RAND Corporation, susține ideea că Moscova încearcă și astăzi să repete istoria din interbelic, de pe vremea semnării Pactului Ribbentrop – Molotov, de această dată pe seama Ucrainei.
Ann Marie Dailey, RAND Corp. Sursa: atlanticcouncil.org
Vorbind cu membrii Consiliul său de Securitate în ziua de 21 iulie ac., președintele rus Vladimir Putin a spus că „teritoriile de vest ale Poloniei sunt un cadou de la Stalin pentru polonezi„. Ceea ce nu a spus, este că Uniunea Sovietică a anexat teritoriile estice ale Poloniei ca parte a împărțirii țării cu Germania nazistă, așa cum s-a convenit în Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat în urmă cu optzeci și patru de ani. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Moscova a încheiat un pact cu ceea ce considera puterea preeminentă în Europa pentru a împărți națiunile mai mici între ele. Astăzi, Rusia urmărește o ambiție similară — odată cu invazia sa în Ucraina, Kremlinul încearcă din nou să-și extindă granițele cu forța și să facă un târg cu o mare putere în detrimentul țării mai mici pe care încearcă să o cucerească.
La 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat ceea ce a devenit cunoscut drept Pactul Molotov-Ribbentrop, după numele miniștrilor de externe sovietic și german, Vyacheslav Molotov și Joachim von Ribbentrop. Pentru lume, a fost un pact de neagresiune. Deși mulți bănuiau că cele două țări au negociat o împărțire teritorială, abia după procesele de la Nürnberg opinia publică a aflat despre protocoalele secrete care delimitau „sfere de interes reciproc în Europa de Est„ pentru sovietici și naziști.
Protocoalele au împărțit Polonia între cele două puteri, au cedat Finlanda, Statele Baltice și Basarabia (care făcuse parte din România și se aliniază în mare parte cu Moldova de astăzi) Uniunii Sovietice. Germania a invadat vestul Poloniei aproximativ o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939, iar pe 17 septembrie Uniunea Sovietică a invadat estul Poloniei. Pe 22 septembrie, armatele sovietice și naziste au organizat o paradă militară comună la Brest-Litovsk.
Suveranitatea Poloniei a fost doar prima piesă dintr-un joc de domino pe care Pactul Molotov-Ribbentrop l-a răsturnat. La două zile după parada cu naziștii de la Brest-Litovsk, Uniunea Sovietică și-a îndreptat atenția asupra Statelor Baltice și Finlandei, forțându-le să semneze „tratate de asistență reciprocă„ care să permită Uniunii Sovietice să aducă trupe pe teritoriul lor. Națiunile baltice au acceptat dureros, în timp ce refuzul Finlandei de a semna a dus la Războiul de Iarnă din 1939-1940. Când Finlanda a cedat în cele din urmă aproape 10% din teritoriul său Uniunii Sovietice, pentru a-și menține suveranitatea, sovieticii și-au îndreptat atenția înapoi către Statele Baltice.
Moscova a analizat dacă și cum să recunoască protocoalele secrete ale pactului. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică le-a negat existența. Sub glasnost, în 1989, Uniunea Sovietică a recunoscut pactul, care s-a publicat, după ce a fost scos din arhive. Mai recent, Putin a numit pactul un rău necesar, iar Kremlinul a căutat să-l reabiliteze, insistând pe ideea că împărțirea lumii în sfere de influență era o practică comună la acea vreme sau dând vina pe Polonia, Estonia și Letonia pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce ne readuce în prezent.
Unii lideri occidentali nerăbdători, care nu înțeleg dificultățile inerente în atacarea pozițiilor defensive bine pregătite, se îngrijorează de progresul lent al contraofensivei Ucrainei. Acest lucru a condus la o discuție sporită cu privire la o posibilă soluționare negociată a conflictului de către comentatorii politici și unii oficiali. Rusia va continua să caute un mare târg cu Statele Unite privind „securitatea europeană„, care să reflecte interesele Moscovei și fără contribuția națiunilor afectate, în special a Ucrainei.
Este crucial ca politicienii și diplomații americani să includă pe deplin Kievul în toate negocierile de pace cu Rusia. Acest lucru se aplică oricăror dialoguri de tip 2.0 sau 1.5. În caz contrar, Statele Unite ar întări credința greșită a Moscovei că – așa cum a făcut în 1939 cu Germania nazistă – se poate angaja într-un târg de teritorii, ca la piață, prin constrângerea națiunilor mai mici și negociind cu cele mai mari. Mai mult, disprețul lui Putin față de suveranitatea națiunilor mai mici demonstrează că numai garanțiile de securitate susținute de forța militară pot descuraja viitoarea agresiune rusă împotriva Ucrainei.
În cele din urmă, Ucraina și Rusia trebuie să vină la masă pentru a conveni un fel de condiții pentru încetarea ostilităților. Dar dacă liderii occidentali doresc ca aceste negocieri și consecințele lor să aibă succes, ar face bine să țină cont de costul uman al Pactului Molotov-Ribbentrop și de reabilitarea de către Kremlin a logicii acestuia.
Orice lipsă de garanții de securitate credibile pentru Ucraina nu va descuraja Rusia. Memorandumul de la Budapesta a oferit asigurări Ucrainei, dar Rusia a invadat-o oricum în 2014. Statele Unite, aliații și partenerii săi au intensificat asistența economică și militară pentru Ucraina după invazia din 2014 și totuși Rusia a invadat-o. Promisiunile de a oferi ajutor militar și economic Ucrainei nu au descurajat și nu vor descuraja viitoarele invazii ruse.
Pentru a descuraja pe deplin viitoarele atacuri rusești, Ucraina trebuie să primească garanții de securitate susținute de un mecanism militar de aplicare. În mod ideal, aceasta ar însemna apartenența la NATO. Având în vedere dificultățile politice inerente ale introducerii Ucrainei în NATO, probabil că vor fi necesare garanții de securitate intermediare pe o bază bilaterală sau multilaterală. Acest lucru ar putea lua forma unei forțe multinaționale de menținere a păcii, a unei forțe de securitate maritimă care escortează navele cu cereale în Marea Neagră sau a ceva mai asemănător cu o Forță de Securitate pentru Reconstrucție. Indiferent de formă, este imperativ ca orice garanție să fie susținută de un mecanism militar credibil de aplicare. După cum arată istoria, Moscova nu va respecta nimic altceva.
MERSUL RĂZBOIULUI ȘI PUTEREA (REALĂ A) RUSIEI
Federația Rusă se vrea o superputere mondială, așa cum era odinioară URSS, doar că liderii ruși actuali sunt foarte nesiguri pe acest statut; acesta este motivul real pentru care regimul Vladimir Putin simte nevoia să-și „arate toți mușchii” în arena globală. După ce Dmitri Rogozin, fostul șef al agenției spațiale ruse Roscosmos, a denunțat cooperarea spațială cu Statele Unite în 2019, pentru ca după invazia din Ucraina cooperarea să fie aproape total compromisă, cu câteva excepții, Moscova a decis că trebuie reluat programul „Luna”, cu misiunea 25.
Colaj misiunea selenară indiană Chandrayaan-3. Sursa: siasat.com
Nu intru în amănunte, ideea este că misiunea 25 vine la decenii distanță după misiunea 24 și se poate spune că, pe fond de război și sancțiuni, aproape că a reconstruit totul de la zero, astfel că specialiștii pronosticau că, de va fi ca modulul să reușească aselenizarea la polul sudic al Lunii, succesul va fi unul neașteptat. Și au avut dreptate, misiunea a eșuat, din păcate pentru comunitatea științifică rusă și mondială, din fericire raportat la obiectivele de propagandă ale Kremlinului.
În schimb India – cu a sa agenție făcând primii pași în cucerirea spațiului în anii ’70 ai secolului trecut cu sprijinul URSS, pentru că americanii impuseseră sancțiuni economice pe atunci, datorită programului indian de dezvoltare de arme nucleare -, a reușit să aselenizeze cu misiunea „Chandrayaan-3”, care a costat de vreo 15 ori mai puțin decât „Luna-25”, un modul la circa 600 km de polul sud lunar, urmând ca un vehicul selenar să străbată timp de 14 zile un spațiu apropiat modului și să transmită imagini ale regiunii și alte tipuri de informații către agenția spațială indiană.
Succesul Indiei, ca și insuccesul Federației Ruse, vin pe fondul organizării la Johannesburg a reuniunii anuale a BRICS și, cu toate afirmațiile demagogice din discursul lui Vladimir Putin la deschiderea evenimentului, aceste evenimente au avut un impact de netăgăduit asupra participanților la summit: Federația Rusă este cu certitudine o putere în declin, așadar baza cooperării în BRICS sunt China, poate chiar India; Rusia se profilează tot mai mult doar ca o „vacă de muls”.
Armata rusă depinde acum tot mai mult de livrările de armament din Iran, Coreea de Nord și China, ca să nu mai punem la socoteală faptul că vinde la prețuri mici tot ce mai are disponibil ca materie primă energetică și non-energetică sau producție cerealieră, pentru a avea banii necesari ducerii războiului, în timp ce contrabanda cu produse occidentale – via Turcia, Georgia sau Kazahstan – este înfloritoare.
Revenind la conflictul din Ucraina, într-un articol publicat de The Hill, jurnalista rusă independentă Yulia Leonidovna Latynina (crescută la școala Novaia Gazeta) leagă uciderea lui Evgheni Prigojin de o serie de evenimente tăcute care se petrec astăzi în Federația Rusă și care pun în evidență modul în care dictatura putinistă autosabotează reziliența statală și compromite orice succes viitor pe front.
Yulia Leonidovna Latynina. Sursa: Wikimedia Commons
Execuția spectaculoasă a lui Prigojin este un câștig imediat pentru dictatorul rus. Mesajul este clar: șeful bandei l-a pedepsit pe detractor. Nu există nicio cale de „ieșire din submarin„, toți sunt acolo împreună. Dar grupul Wagner erau cele mai bune trupe de șoc ale lui Putin în războiul din Ucraina. Lupta lor pentru Bahmut a fost cea care i-a oferit lui Putin timpul necesar pentru a construi linii de apărare impresionante; pe aceste linii apărarea scârțâie acum.
Trupele ucrainene luptă la aproximativ 16 mile de Tokmak, un important nod feroviar din sudul Ucrainei. Dacă Tokmak este capturat și podul din Crimeea este grav avariat, Putin va avea o sarcină grea să găsească alte căi prin care să aprovizioneze Crimeea. Și dacă Tokmak este capturat în apropierea ploilor de iarnă, va fi foarte greu să-l ia înapoi fără Wagner.
Al doilea aspect major este că moartea lui Prigojin nu a provocat proteste. Un avion cu un presupus erou de război a fost doborât și nimeni nu s-a agitat. Acesta este un indicator foarte clar că războiul este profund nepopular – oamenilor nu le pasă, iar militariștii ruși înflăcărați pe canalele Telegram sunt în mare parte doar roboți pro-guvernamentali plătiți. Zero tulburări după dispariția lui Prigojin este un semn clar al sprijinului real zero pentru războiul lui Putin.
Și în al treilea, dar nu în ultimul rând, tot acest dezastru a fost în întregime creat de Putin. Putin a fost cel care nu și-a putut reforma armata regulată, dar a creat în schimb o armată privată și i-a încredințat conducerea ei unui bărbat care era evident instabil mental – un bărbat care a fost băgat în închisoare în 1981 pentru că a încercat să o sugrume pe o tânără pe care a urmărit-o într-un restaurant pentru că voia să-i ia cerceii, pentru numele lui Dumnezeu! Un psihopat care folosea pașapoarte falsificate, numeroase deghizări, păstra în casă fotografii cu capete tăiate și se delecta zdrobind oamenii cu un baros.
Putin nu numai că a creat o unitate militară secretă care s-a filmat tăind capete, ci l-a pus la conducerea operațiunii pe cel mai nebun om pe care l-a putut găsi. Și atunci când nu a putut stăpâni ambițiile acestui om, în timp ce se înfunda într-un război de necâștigat, a încercat să rezolve problema dizolvând Wagner în armată, ademenindu-i mercenarii să facă parte din unități militare cu o plată bună și disciplină mai relaxată decât în Wagner – și uite așa s-a ajuns la tentativa de lovitură de stat [din iunie ac., n.m.].
Drept urmare, Putin a distrus cea mai bună parte a mașinii de luptă rusă și i-a concediat pe generalii cei mai capabili, care ar fi dorit să o pună în valoare pe front. Aceste erori s-ar putea foarte bine să-l coste războiul și viața, pentru că se desprind două lecții după moartea acelui lord al războiului – Unu: Să nu crezi niciodată în promisiunile lui Putin. Doi: Dacă tancurile tale sunt la 120 de mile de Kremlin, nu te opri. O fi vrut Vladimir Putin să ducă confruntarea până la Lună în mintea sa, dar orice om cu scaun la cap – și iată că sunt destui nu doar în Occident, ci și acasă, în Rusia – vede că „țarul” a apucat-o de mult „pe arătură”, încât nu doar că-și compromite propriu viitor, ci pregătește o soartă cruntă și pentru poporul rus, călcându-le pe urme vajnicilor înaintași sovietici de la care se revendică. Să ne rămână în minte acest avertisment! Să ne ținem uniți, uniți în țară, uniți în Europa, solidari în Occident, ca să putem înfrunta provocările ridicate de prăbușirea regimului Vladimir Putin și să le învingem.