Iubim și urâm…pe facebook!

Suntem pătimași, noi, ca nație. Avem spirit combativ, suflet mare, dar și multă imaginație într-ale „zicerilor”. Suntem cei mai buni analiști, punem accent pe ceea ce înseamnă efort colectiv și constant, depus  în ideea de a deveni mai buni.  Ne arătam dragostea, mocnită sau manifestă, față de semenii noștri mai puțin norocoși sau față de bietele necuvântătoare. Suntem religioși și invocăm și frica de Dumnezeu. Deopotrivă și  emoționali. Ne  fierbe sângele în vene când vedem o nedreptate. Ne revoltăm, căutăm mereu vinovați pe care îi punem la zidul infamiei, am fi in stare să aruncăm cu pietre, dacă ne-ar fi la îndemână. Judecăm instinctual și orbește, doar în alb și negru. De multe ori, felul subiectiv în care gândim, absolut firesc de altfel, se transformă într-o încrâncenare ce transmite: „ nu gândești ca mine, ești…degeaba!”.  Și imi vine în minte următorul exemplu recent. Aflam, zilele trecute, ce se întâmplă în adăpostul de câini de la Câmpina. O atrocitate ce clar nu trebuie trecută cu vederea, niște imagini pe care nici un om normal la cap nu le poate digera ori tolera. Ce m-a șocat, dincolo de abominabilul faptelor petrecute acolo, a fost răfuiala creată în mediul virtual pe marginea acestui subiect. Înțeleg revolta și  sunt perfect de acord cu ea, înțeleg  și dorința de a-i trage la răspundere pe cei care, în micimea lor, au permis asemenea fapte de cruzime. Ceea ce nu înțeleg  e de ce trebuie să dăm dovadă de o așa mare lipsă de toleranță în ceea ce privește dreptul la opinie. Unde e dialogul rațional, fără jigniri și isterii? De ce ăia sunt „ retardați”, „cretini”, „idioți”,”proști”, doar pentru că și-au exprimat o părere din care reiese clar faptul că rezonează cu ideea de protecție a animalelor, de asigurare a unor condiții de viață decente pentru acestea, doar că nu ar dormi și cu ele in pat și nu le-ar așeza cu ei la masă. De ce tot ăia sunt  considerați  automat “hateri”, asimilați cu niște ființe odioase, care, înainte de a-și exprima opinia, au râs macabru și au comis un carnagiu? De ce trebuie să li se spună “de-alea rele” de mamă,tată, nevastă ori copil? Disputele astea nu rezolvă mai nimic. Cei plătiți să facă ce trebuie pentru aceste animale, fac. Dar nu ce trebuie. Stau pe același teren neutru, băgând banii în propriile buzunare.   Nu am  înțeles ( sau nu am vrut să înțeleg) nici comparația (indiferent de contextul ei) caine- copil, făcută de către cei care pretind că sunt mari iubitori de animale. E una firească, una logică? Din punctul meu de vedere, o asemenea comparație nu-și are locul. Și nici rostul ori logica.Nu, nu urăsc animalele. Am fost profund marcată de acele imagini cu animale care zăceau  pe jos, la limita dintre viață și moarte, invadate de căpușe. Mi-ar fi plăcut și mi-ar plăcea să știu că, în momentul în care sunt strânse de pe străzi, sunt duse în niște locuri în care să aibă un trai decent, trai asigurat din banii noștri. Oare toți acei iubitori de animale care își strigau revolta în mediul online și împroșcau cu noroi în tot ce mișcă, dețin,cu adevărat, monopolul umanismului și al iubirii? N-aș crede.  Dincolo de compasiunea , care sunt sigură că există, dincolo de revolta pur firească, există întotdeauna și puterea faptelor, puterea exemplului personal.  N-am auzit de vreunul care să spună:” Am adoptat sau vreau să adopt unul, doi, trei maidanezi  din acest lagăr cu statut de adăpost. Vreau să îi îngrijesc, vreau să îi duc la veterinar, vreau să știu că sunt hrăniți cum trebuie și că se bucură de o viață normală!” Și să și treacă la fapte!  Fiindcă atunci m-aș fi înclinat și aș fi spus: CHAPEAU! Suntem pătimași, noi, ca nație!

solicitare

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here