Copilul reacționează, devine reactiv: lovesc, mă lovesc, mă izolez, țip, nu mai pot ieși din această stare…
Atunci când un copil are probleme de „gestionare a furiei” înseamnă că este speriat de acele sentimente copleșitoare cuprinse de furie (frică, durere, suferintă).
Pentru a se apăra de aceste sentimente vulnerabile, despre care crede că îl vor distruge, se îmbărbătează și folosește furia pentru a se apăra.
El pare atunci să respingă consolarea, să vă respingă, având în realitate nevoie de ajutor, de A-I FI ALĂTURI!
Are nevoie de ajutor pentru că noi, oamenii, avem nevoie de cineva care să ne fie alături, să ne susțină în reglarea emoțiilor.
Copilul care recurge la astfel de exprimări are nevoie de ajutor pentru a face față furiei, sistemul lui nervos nefiind pregătit să se regleze singur.
Cercetările arată că acei copii care au fost nevoiți să își regleze singuri emoțiile în copilărie nu ajung adulți care se simt bine cu emoțiile lor, ci dimpotrivă, nu știu să își ajute nici proprii copii în astfel de situații care le aduc aminte, de multe ori, de întâmplări trăite în propria copilărie.
Avem 6 emoții de reglat și organizat: rușine, frică, furie,tristețe, curiozitate, bucurie.
Etape prin care copiii învăță cum să facă față aceste situații:
1. Emoțiile mele (copilului) sunt organizate DE părintele meu
2. Emoțiile mele sunt organizate CU AJUTORUL părintelui meu
3. Învăț să îmi organizez propriile emoții
Copilul în primii doi ani învață că după orice stres vine alinare și tot așa.
La început reglăm stările emoționale ale copiilor în locul lor, apoi îi asistăm și îi învățăm să și le autoregleze împărtășind cu alții (scopul este să învăț să cer ajutor).
De ce este așa de greu să le fim alături în aceste momente care uneori ne sperie?
Pentru că, de fapt, pe noi ne sperie sau ne copleșește acest episod de dereglare emoțională, ne blocăm, nu îl putem lua în brațe fix în acel moment, ne aduce aminte, inconștient, de perioade când și noi eram neputincioși, ne simțeam singuri…așa că nu mai putem fi empatici.
Ce este de făcut?
1. Să învăț să citesc emoțiile copilului
2. Să mă întreb mereu: cum mă fac pe mine să mă simt aceste lucruri?
Ignorarea copilului “până se liniștește”, pedepsirea lui, izolarea în altă cameră și orice altă metodă care nu presupune empatie și susținere îi transmite copilului mesajul: sunt singur cu singurătatea mea…
Imaginați-vă că ar trebui să folosiți această metodă cu o persoană adultă, de exemplu soțul: “treci în camera ta 10 minute, termină cu crizele/prostiile”. Cum ar fi? Care ar fi reacția? Copilul nostrum este o persoană, una foarte importantă dacă ne amintim cât ni l-am dorit!
Să nu uităm: ne calmăm cu cineva alături, nu prin izolare!
