EDITORIALUL DE LUNI RECENSĂMÂNT 2021: SUNTEM TOT MAI PUȚINI ÎN ȚARĂ. CE-I DE FĂCUT?

Institutul național de Statistică (INS) a dat publicității în penultima zi a anului trecut rezultatele provizorii ale “Recensământului Populației și Locuințelor 2021”. România are o populație rezidentă de 19.053.815 persoane, din care 51,5% sunt femei. Față de populația rezidentă înregistrată la recensământul din anul 2011, suntem cu 1,1 milioane de locuitori mai puțini în țară.

De fapt, ca să fie și mai clare lucrurile, din cifra publicată provizoriu privind populația rezidentă, doar cam 18,2 milioane au răspuns efectiv recensământului, diferența rezultând dintr-o interpretare statistică.

Din 42 de județe, inclusiv municipiul București, 39 au pierdut locuitori; excepție fac: județul Ilfov, care a câștigat 153,9 mii persoane, și județele Bistrița-Năsăud – în plus 9.800 locuitori și Suceava, cu un plus față de 2011 de 7.700 de locuitori.

Numărul tinerilor sub 15 ani a scăzut cu 115.700 persoane, dar ponderea lor în total populație a urcat ușor la 16,1% (față de 15,9% în anul 2011), în timp ce ponderea populației de peste 65 ani în total populație a înregistrat o creștere cu aproape jumătate de milion de persoane, respectiv cu 3,5%. 47,9% din populația rezidentă este reprezentată de persoane care sunt căsătorite, adică 4.495,5 mii bărbați și 4.629,7 mii femei. Două persoane din 5 nu au fost niciodată căsătorite, iar persoanele văduve reprezintă 5,2% din totalul populației rezidente.

Ca nivel de educație, 43,5% din populație se află la un nivel mediu (postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maiștri), 40,5% la un nivel scăzut (primar, gimnazial sau fără școală absolvită) și 16,0% a urmat un nivel superior de educație. A scăzut numărul de locuitori analfabeți, la 143,6 mii, față de 245,4 mii raportate la recensământul precedent.

Populația activă este de 8.185 mii persoane, din care 7.689 mii ocupate și 496,1 mii șomeri. Populația inactivă – 10.868,8 mii persoane – este formată în principal din pensionari și beneficiari de ajutor social – 39,5% și elevii sau studenții – 32%.

S-au declarat români 14.801,4 mii persoane – 89,3%; Populația de etnie maghiară înregistrată la recensământ a fost de 1.002,2 mii persoane – 6,0%, iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 569,5 mii persoane – 3,4%.

Grupurile etnice din România formate din cel puțin 20 mii de persoane sunt: ucrainenii (45.800), germanii (29.000) și turcii (20.900). Din cei 16.551,4 mii locuitori care au acceptat să își declare limba maternă, a rezultat următoarea structură: 91,6% pentru limba română ca limbă maternă, 6,3% au declarat limba maghiară ca limbă maternă etc.

Structura confesională a fost declarată de 16.397,3 mii persoane din totalul populației rezidente în România și arată că 85,3% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă, 4,5% s-au declarat de religie romano-catolică, 3% de religie reformată, iar 2,5% penticostală. Ponderi între 0,4% – 0,8% au înregistrat următoarele confesiuni: greco-catolică (0,7%), baptistă (0,6%), iar adventistă de ziua a șaptea și musulmană câte 0,4%; s-au declarat atei sau agnostici 0,9% dintre cei care au răspuns recensământului. (digi24.ro)

Legat de minorități, datele provizorii ale recensământului de anul trecut arată că 17% din majoritatea română rezidentă a absolvit studii superioare. Dar rata cea mai înaltă a instruirii universitare, de 61%, se regăsește la minoritatea evreilor, urmată de minoritățile greacă – 52% și armeană – 48%. Minoritatea germană a urmat în proporție de 27% educație universitară, iar cea maghiară în procent de 12%. (hotnews.ro)

Procentul ridicat al indivizilor cu studii superioare dintr-o minoritate etnică oferă nu doar indicii legate de standardele înalte de educație urmate, ci și faptul că în cauză este un segment de populație mult îmbătrânită – evrei, greci, armeni, sau îmbătrânită – germani.

În linii mari, acestea sunt cifrele provizorii ale recensământului pentru anul 2021, care s-a derulat în 2022. În primul rând, scăderea masivă de populație, de 1,1 milioane (circa 100 de persoane în fiecare an trecut din 2011, în medie) este absolut preocupantă și a născut deja ample comentarii.

SĂ ARUNCĂM O PRIVIRE ÎN ISTORIA RECENSĂMINTELOR

Anul 1941 este anul primului recensământ după cedarea Cadrilaterului, Diktatul de la Viena și ultimatumul sovietic, care au ciuntit teritorii din România Mare și, implicit, au răpit populația care locuia în acele teritorii și nu a reușit sau nu a dorit să se refugieze pe teritoriul național, rămas sub coroana regatului României.

Anul 1948 este anul primului recensământ după război, care a numărat și populația din întreaga Transilvanie, dar nu și din celelalte teritorii pierdute în anul 1940 din România Mare. Anul 1977 este anul primului recensământ după decretul prin care avortul fusese interzis în România, așadar care a măsurat efectele deciziei dictaturii comuniste asupra evoluției demografice.

Anul 1992 este anul primului recensământ de după Revoluția din decembrie 1989 și trebuie precizat aici că, deja, o parte (nu foarte mare, totuși) a populației începuse să ia calea emigrării către Occident: Europa de Vest, Statele Unite, Canada ori Australia și chiar Africa de Sud.

DOUĂ VIZIUNI ASUPRA CONSECINȚELOR DEPOPULĂRII: PROGRESISTĂ ȘI CONSERVATOARE

Într-un material realizat de Europa Liberă împreună cu sociologul Gelu Duminică, se arată că procesul de îmbătrânire a populației este tot mai accentuat: numărul persoanelor de 65 de ani și peste această vârstă a crescut cu aproape o jumătate de milion de persoane, iar procentul a ajuns de la 16,1% la 19,6% din populația rezidentă. Indicele de îmbătrânire demografică a crescut dramatic: 121 persoane vârstnice raportat la 100 persoane tinere, comparativ cu 101 vs. 100, la recensământul din anul 2011.

“Procesul de îmbătrânire va fi si mai accentuat. Cea mai mare parte din populație este în categoria de vârstă de 40-45 de ani. Populația aceasta va ieși la pensie peste 10-15 ani. Așa cum arată piramida demografică publicată de INS, populația îmbătrânită e cel puțin de două ori mai mare decât numărul de nou-născuți. Deja vorbim de un indicator de 1,4 la 1, adică 1,4 persoane bătrâne la 1 persoană activă”, explică Gelu Duminică.

“Acum zece ani, indicatorul era de 1,1 persoane bătrâne la 1 persoană activă. Iar predicția este că, în 2050, raportul va ajunge la aproape 4 la 1, ceea ce este un dezastru pentru România. Pentru că populația tânără, activă trebuie să susțină și populația dependentă, populația îmbătrânită. Acest lucru nu se poate realiza cu indicatorii aceștia demografici. România va ceda sub propria greutate demografică.”

Gelu Duminică sugerează câteva soluții: “Pe termen scurt, soluția este una singură: migrația, adică importul de populație din străinătate. Trebuie să aducem populație de acolo de unde există un plus demografic, din zonele mult mai sărace, respectiv Africa și Asia. Acest lucru se întâmplă deja. Numărul lucrătorilor străini în România din aceste două zone a crescut foarte mult în ultimii ani și va crește în continuare.

Pe termen mediu, trebuie să investim în educație timpurie, în facilități care să ofere argumente familiilor să facă mai mulți copii. Asta implică totul, de la creșă, care trebuie să se existe mai ales în mediul rural și mediul dezavantajat, până la un climat politic mai bun. Avem nevoie de acest lucru pentru că migrația din 2016 încoace nu mai este apanajul celor mai vulnerabili, cum a fost în perioada 2007-2016. Din contră, clasa de mijloc pleacă cu precădere.”

Deci import de populație, pentru că altminteri dezvoltarea țării va sucomba sub propria greutate, dar și un mix inteligent de educație și progres social, pentru ca noile generații să fie nu doar tentate să nu-și mai părăsească țara în căutarea oportunităților oferite de alte țări dezvoltate, dar și să procreeze, ridicând sporul natural – acestea ar fi soluțiile generice, cărora guvernanții trebuie să le și găsească politici publice adecvate.

Sociologul Ilie Bădescu, directorul institutului de sociologie “Dimitri Gusti”, are o viziune diferită, conservatoare și etnocentrică, și pot fi de acord că punctează valid ideea de debalansare a unor mecanisme sociale sub presiunea aderării noastre rapide la Occident – și nu a dezvoltării firești, organice, pentru că am fost cinci decenii ținuți nefiresc sub capac de bolșevici -, odată cu integrarea în Uniunea Europeană:

“Până în secolul XX, etnocentrismul (adoptarea propriului popor și a teritoriului național ca centru de gravitație și ca spațiu de mobilitate socio-profesională și teritorială) era trăsătura dominantă a omului de pe orice meridian. Individul, chiar și cel mai întreprinzător, își lega destinul și deci șansele de propriul popor și de teritoriul stăpânit de acesta (de spațiul național). Creștinismul a oferit comunităților de orice fel și de orice mărime o unitate universală fără a le disloca centrul etnospiritual propriu. (…) Perioada modernă a subminat sistematic acest tip de ordine prin secularizare și prin internaționalizarea, adesea antinațională, a vieții economice și politice, astfel că etnocentrismul a fost slăbit și, concomitent (prin secularizare), a fost grav afectată și organizarea cristocentrică (adică unitatea interioară a omului cu Dumnezeu).

Forțele care-l pot menține pe om acasă au slăbit considerabil. Atracția și deci motivația pentru întărirea și sănătatea familiei și a comunității de apartenență, în calitatea lor de corpuri demografice sănătoase, au slăbit și, pe un asemenea fond, a survenit un sentiment de nesiguranță în fața vieții și o frică de viitor care au generat o înclinație maladivă, pe care am denumit-o sterpie opțională, adică predispoziția cuplului spre refuzul nașterii de prunci.

Fenomenul devine mai clar când îl raportăm la transformarea filosofiei sociale și deci a structurii motivaționale a actorilor sociali aflați pe scena vieții. Ce constatăm? Atractul sterpiei opționale la nivelul cuplurilor și căutarea locurilor care facilitează accesul la bunăstare materială, în detrimentul dăinuirii corpului genealogic (a neamului), au devenit forțele dominante ale orientării individuale și colective. (…)

Ca să înțelegem chestiunea mai din adânc, este important să plasăm pierderile de populație în orizontul timpului social sau, mai riguros, etnosocial. Spre deosebire de timpul cronologic, care este a-calitativ, egal cu sine în fiecare dintre secundele care-i ritmează cadența, timpul social este timp calitativ, crește sau descrește, este înfloritor sau, dimpotrivă, recesiv, degenerativ, urcă (ascendent) sau coboară (descendent), întinerește sau îmbătrânește etc.

În timpul social, procesele demografice aduc creșteri sau descreșteri, sporire sau deficit, pierdere. Timpul social într-una din fațetele sale, cea demografică, are și greutate și calitate, pierde sau câștigă în greutate și deci în putere, în intensitate și deci în valoare. Putem vorbi despre o ascensiune a timpului demografic sau despre un declin, adică despre creșteri sau pierderi de populație.”

DEMOGRAFIE ȘI GEOPOLITICĂ

În “Disunited nations”, Peter Zeihan consideră că o “structură sustenabilă a populației” face parte din cele patru condiții obligatorii pentru ca o țară să fie de succes. Ce ar implica acest lucru? Raportul ideal al generațiilor: 4:3:2:1, adică patru copii, 3 tineri adulți, 2 adulți maturi, 1 persoană în vârstă. De ce? Pentru că tinerii sunt cei mai importanți consumatori în societate și, într-o oarecare măsură și productivi, adulții maturi sunt cei mai productivi; desigur cei în vârstă doar consumă.

În societățile moderne, în declin de populație raportul a devenit: 1:2:2:1, ceea ce marchează scăderea de populație și îmbătrânirea ei. Astfel de societăți, dacă nu găsesc soluții, sunt destinate eșecului în viitor.

Și dacă suntem mai puțini, ce contează? Nu mai avem lucrători? Aducem din alte țări să muncească pentru noi, așa cum de decenii fac cei din vestul Europei, s-ar putea spune. Pentru cei predispuși la analize superficiale totul are o soluție imediată, facilă. Uite că pot fi și probleme mai complexe la mijloc, cronicizate în timp, gata să erupă acut.

Recensământul a arătat, de exemplu, că populația maghiară a scăzut în 11 ani de la 6,5% la 6%, adică de la circa 1,227 milioane de maghiari în România la 1,002 milioane. Altfel spus, circa 23% din 1,1 milioane pierdere de rezidenți din România este partea etnicilor maghiari. Imediat, o organizație politică a etnicilor maghiari – Alianța Maghiară din Transilvania – a emis o declarație în următorii termeni: “Putem (și trebuie) să spunem clar: pierderea de vieți a maghiarilor din Transilvania este dramatică, iar cifrele arată eficiența genocidului tăcut împotriva maghiarilor pe timp de pace”.

Declarațiile celor de la Alianța Maghiarilor din Transilvania pe marginea rezultatelor preliminare ale recensământului au făcut deranj la vîrful UDMR, așa că Kelemen Hunor le-a răspuns direct în presa ungară (Híradó):

“Suntem peste un milion de oameni și nu putem vorbi de o scădere de aproximativ 250.000, deoarece aproape 2,5 milioane de cetățeni nu și-au declarat naționalitatea, iar printre aceștia proporția maghiarilor este cu siguranță la fel ca în cazul celor care și-au declarat naționalitatea, prin urmare legea numerelor mari se aplică ți aici. Cred că suntem cu mult peste un milion. (…) Nu cred că, pe baza datelor preliminare, ar trebui să fim pesimiști și nici că am avea motive pentru a sărbători, cred că ar trebui să privim situația noastră în mod realist și să construim pe această bază un viitor pentru cei peste un milion de oameni care trăiesc în Transilvania.”

Scriitorul Béla Markó, fostul președinte al UDMR și adeptul ardelenismului maghiar autonom, este îngrijorat la rândul său de pierderea de populație maghiară din Ardeal care este fără precedent ca număr după 1990. În opinia domniei sale, ar fi cel puțin două motive pentru situația actuală: în primul rând, atunci când o minoritate scade numeric, crește uzura, iar în al doilea rând, maghiarii sunt cu cel puțin o generație mai bătrâni decât românii.

Mai observă Béla Markó și că: “au plecat mai mulți față de anii trecuți, iar acest lucru a fost favorizat și de instituția dublei cetățenii ce a înlesnit serios emigrarea. Desigur, dorim o Uniune Europeană și o relație româno-maghiară, în cadrul căreia există mișcarea liberă dintr-un loc în altul. Însă în cazul în care această mișcare este în mare parte unidirecțională, lucrurile ajung exact acolo unde ne aflăm în acest moment”.

REZULTATELE RECENSAMÂNTULUI SUNT PROVIZORII. TOTUȘI…

Sociologul Mircea Kivu, într-un articol scris pentru Contributors, ne atrage atenția că recensământul din 2021, desfășurat în anul 2022, are probleme multe, mai multe decât cele recunoscute anterior pentru recensământul din anul 2011, și explică și de ce:

“În tabelele privind etnia, limba maternă și religia apar între 2.484.926 și 2.656.477 persoane cu <informație indisponibilă>. Cu alte cuvinte, nu se știe nimic, la capitolele respective, despre aproximativ 14% din populația României. Practic, cu asemenea rezultate nu doar că nu putem ști câți membri are un grup etnic sau religios, dar nici nu mai putem spune nimic despre evoluția acestora.”

Prefigurând marile tendințe, recensământul 2021 nu este pierdut, ratat, dimpotrivă, iar guvernații trebuie să țină cont de acest lucru. Depopularea accentuată nu poate fi negată, suntem acum cu nivelul populației sub cel al anului 1966, ceea ce afectează puternic echilibrul social și potențialul economic al României.

Iar soluțiile bune imediate, ca să nu vorbesc de cele pe termen mediu și lung, nu se întrevăd. Deocamdată România își completează lipsa de forță de muncă prin acordarea de permise de muncă pentru migranți economici în special din Asia; în anul 2022 s-au acordat circa 80 de mii de astfel de permise de muncă. Asiaticii care muncesc în România provin în special din India, Sri Lanka, Nepal și Bangladesh, 70% dintre aceștia fiind bărbați.

Cam 30% dintre migranții economici își doresc să devină rezidenți permanenți în România, în căutarea unui trai mai bun, dar câștigă în medie circa 580 de dolari lunar (în jurul a 2650 lei, sub nivelul coșului minim de subzistență). Muncesc în construcții și servicii; 83% au studii medii și 6% au studii superioare. Pot fi migranții din Asia viitorul României? Se vor integra ei în comunitățile noastre? Și dacă da ce mod de integrare va ajuta cel mai mult? Fac autoritățile noastre un efort în acest sens, au construite politici publice pentru a-i sprijini să se integreze, iar pe majoritari să-i ajute să-i accepte? Din ce știu eu nu? Dar mi-aș dori să mă înșel.