EDITORIALUL DE LUNI. PIERDUT PRINTRE CUVINTE SAU O ZI DIN VIAȚA UNUI EDITORIALIST

“În anii 1990, existau puțini jurnaliști adevărați. Nu-i pun la socoteală pe cei care publicaseră înainte de Revoluție, majoritatea, retrași din viața publică, ai căror supraviețuitori erau atât de pătați moral, încât li se spunea dalmațieni. Tinerii care le-au luat locul nu erau școliți. (…) Învățau meseria din mers, cum se spune, dacă o învățau. (…) În astfel de împrejurări, la ce te puteai aștepta? Cu vremea, s-au impus câțiva, la emisiunile căruia omul politic din mine nu se simțea stingher. Ți-l amintești, cred, pe Marius Tucă, omul cu bretelele, cel dintâi talk-show-man adevărat? Mai sunt și alții, apăruți mai târziu. Păcatul originar al jurnalismului contemporan a fost însă altul: aderarea, aproape fără excepție, a patronilor de gazete și de posturi TV, la politica unuia sau altuia dintre partide. Inclusiv a jurnaliștilor. Astăzi vedem consecințele.” (România literară)

Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România

Nu știu alții cum sunt – de fapt știu, dar mă prefac că habar n-am -, dar eu scriu cu plăcere sau nu scriu; la ce mi-ar folosi să o fac scrâșnind din dinți, ca pe-o corvoadă? Charles Bukowski, scriitor american legendar, autorul unor editoriale publicate în ziarul de underground “Open City” din Los Angeles, înființat de John Bryan – strânse sub titlul generic “Note ale unui bătrân mizerabil, laureat al plebei americane” și pentru care, printre altele, Bukowski s-a ales cu un dosar la FBI – obișnuia să spună că scrie numai cu o bere desfăcută alături:

Așa se face că acest idealist ciudat și romantic (John Bryan; n.m.) a creat Open City. “Ce-ar fi să ții o rubrică săptămânală?” m-a întrebat în treacăt, scărpinându-și barba roșcată. Păi, cum să-ți spun, dacă mă gândesc la alte editoriale și la alți editorialiști, îmi pare c-ar fi un lucru teribil de plictisitor de făcut. (…) Dar într-o zi mi-a venit să stau jos și să scriu titlul, Note ale unui bătrân mizerabil, să-mi deschid o bere, după care scrisul a venit de la sine. (…) Gândiți-vă și voi acum: libertatea absolută de a scrie ce-ți trece prin cap. Am petrecut așa zile foarte frumoase, dar am și tras din greu uneori; dar mai ales am văzut cum, săptămână după săptămână, scriu din ce în ce mai bine.

Charles Bukowski. Sursa: Wikimedia Commons

Ritualul scrisului, iată ceva ce nu lipsește niciunui autor serios, fie el jurnalist sau scriitor sadea. La mine funcționează cafeaua, neagră, fără zahăr, și biscuiții, de preferință simpli. În timp ce sorb cafea și mestec biscuiți, parcurg câteva publicații online și-mi fac scurta revistă a presei din fiecare dimineață; rețin articolele care mă interesează. Cu alte cuvinte, îmi fac încălzirea. Apoi trec la scris unde treaba merge ca unsă pentru o oră sau două, după care se cere o pauză, pe care încerc să nu o ratez, dacă vreau ca totul să meargă bine în continuare.

Dincolo de micile secrete personale ale scrisului, există și câteva repere clare despre cum anume se scrie un editorial. Merită amintite și am să o fac numaidecât. Dar un editorial care să bucure sau măcar să intereseze cititorii implică o amprentă personală. Fără această amprentă, o rubrică de editorial nu mai merită să fie ținută de un jurnalist anume și poate fi pur și simplu încredințată de editori unei aplicații de inteligență artificială ca ChatGPT.

TEORIA ȘI PRACTICA EDITORIALULUI

Editorialul – cuvânt care vine la noi pe filiera limbii franceze, éditorial – este un tip de articol de publicație care exprimă punctul de vedere al redacției într-o problemă actuală și importantă și nu trebuie semnat neapărat. Editorialul se mai numește și articol de fond, dar depinde foarte mult de politica redacțională dacă este așa sau nu.

Editorialul – articol de fond se atribuie uneori unui jurnalist să-i spunem vedetă al publicației (în măsura în care conducerea redacției favorizează o astfel de politică și dispune de un jurnalist talentat pe care să-l poată transforma în editorialist). Editorialistul este de cele mai multe ori jurnalistul numărul unu al publicației: directorul, redactorul șef, dar poate fi și un scriitor sau publicist foarte cunoscut, pe care publicația și-l asociază în acest mod.

Fiind cea mai importantă specie a jurnalismului de opinie – scrie Wikipedia – editorialul exprimă atitudinea ziarului față de realitatea politică, socială, economică etc. Coloana editorială sau pagina editorială sunt considerate, pe drept cuvânt, sufletul, coloana vertebrală a ziarului, pentru că editorialul argumentează opinia, urmărind să-i convingă pe cititori.

Poate, cea mai importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg. Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificația faptelor, mai puțin de calitatea lor de noutate.

Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o concluzie logică. Câmpurile privilegiate ale editorialului sunt politica, socialul, economicul, educația, criminalitatea – infracționalitatea. Ceea ce nu înseamnă că există vreun subiect interzis editorialului.

Spre deosebire de celelalte genuri redacționale, editorialistul are o mult mai mare libertate de mișcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raționament, poate nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. Poate redacta un editorial polemic.

Ca tipuri posibile de editorial, pot fi enumerate: (i) texte de opinie care dintr-un motiv sau altul, se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în momente când atenția/curiozitatea publicului sunt în alertă – adică editorialul pronostic sau editorialul balon de încercare; (ii) editorialul personalizat, al cărui centru de greutate este persoana, rolul ei, masca/măștile sale, pe scurt, imaginea – fie că întâlnim în acest caz un text apăsat retoric (persuasiv, sau un portret în care opinia pro/contra a semnatarului textului este cât se poate de vizibilă, fie avem accente comparabile cu ale moraliștilor, “personajul” care face obiectul acestui tip de editorial este un exemplu (pozitiv sau negativ) propus cititorilor.

Cele mai dificile editoriale sunt (iii) editoriale de serviciu – cele care marchează anumite date istorice cu rezonanță publică largă, de exemplu și (iv) editorialul necrolog, care elogiază (cel mai adesea) o personalitate trecută în neființă. Adevărata performanță profesională se atinge în (v) editorialul eseu.

Un articol bun are la bază claritatea logicii și a limbajului. Un text jurnalistic ideal trebuie să conțină o informație pe frază, și să ofere un mesaj clar per articol. Claritatea mesajului se referă și la atribuire, citatele urmând o sursă atribuibilă (anonimatul este rezervat cazurilor în care informația are valoare factuală și nu este disponibilă de la nici o sursă citabilă).

Datorită complexității genului și datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția de îndrumător – lider de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul care are o experiență profesională certă, dobândită în timp,  și care acoperă diferite domenii. Experienței profesionale trebuie să i se adaugă un nivel ridicat de cultură.

Portretului robot al editorialistului nu ar trebui să-i lipsească trăsături ca: flexibilitate-receptivitate, spirit de echipă (un orgoliu temperat), capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte, răbdare, tenacitate, luciditate, simțul umorului și al ironiei, capacitatea de a scrie repede și expresiv în fiecare zi, o etică clară.

DOUĂ PORTRETE

Primul portret pe care vi-l propun, la capitolul de editorialist eseist – mare meșteșug – este al regretatului scriitorul David Foster Wallace, care a scris pentru revistele Rolling Stone, Harper‘s Magazine, Esquire sau Premiére. Sigur, Wallace nu a fost publicist, această preocupare era în coada listei sale de preocupări, dar s-a achitat exemplar, ca nimeni altul pot spune, de prilejul de a fi editorialist și a lăsat în urmă texte celebre.

David Foster Wallace. Sursa: Wikipedia

Wallace a rămas celebru pentru modul în care a urmărit și apoi consemnat în articolele sale campania electorală pentru prezidențialele din anul 2000 a senatorului republican John McCain; materialul, publicat în Rolling Stone, a fost ulterior prins într-un volum de eseuri – “Consider lobster” – publicat în 2005, sub titlul “Up, Simba!”.

Cum a ajuns să facă presă politică, David Wallace explică în preambulul eseului său publicat în volum:

Din câte înțeleg, în toamna anului 1999 cei de la revista Rolling Stone au hotărât că vor ca patru scriitori care nu sunt jurnaliști politici să scrie articole despre cei patru candidați principali la președinție și campaniile lor în alegerile preliminare. Din întâmplare, CV-ul meu se întâmpla să menționeze “NU SUNT JURNALIST POLITIC” chiar în partea de sus și cei de la revista Rolling Stone m-au sunat și mi-au prezentat ideea, spunându-mi că pot alege ce candidat vreau (ceea ce m-a flatat, desigur, deși, gândindu-mă retrospectiv, probabil le-au spus același lucru și celorlalți trei scriitori…). Singurul candidat despre care m-am gândit că aș putea scrie a fost senatorul John McCain (republican, Arizona), cu care văzusem o înregistrare la Charlie Rose și mă gândisem că era incredibil de onest și direct sau pur și simplu nebun. (…)

Apoi, în preajma Crăciunului, cei de la Rolling Stone au hotărât că vor să renunțe la asta deoarece Bush era mult în față în sondaje, depășindu-l pe McCain cu zece la unu și s-au gândit că Mc Cain va fi strivit în New Hampshire și campania sa va fi de mult terminată până în momentul în care va publica ceva, ceea ce va părea stupid. Apoi, pe 1 februarie, când McCain conducea în rezultatele preliminare din NH, revista s-a răzgândit brusc și m-a sunat din nou spunând că articolul rămâne în picioare… ideea e că am ajuns să iau avionul săptămâna următoare și să călătoresc împreună cu corpul de presă McCain2000 din 7 până în 13 februarie, interval care, privind retrospectiv, a fost probabil cea mai interesantă și mai complicată săptămână din întreaga cursă republicană din 2000.

Din nefericire, David Foster Wallace suferea de o depresie profundă, care după 20 de ani și mai multe schimbări de terapie l-a afectat într-atât încât în 2008 s-a sinucis, părăsind această lume cu zece ani înaintea senatorului John McCain, pe care l-a admirat și despre care a scris atât de cald și empatic.

Walter Lippmann a fost jurnalist, critic media și filozof amator și s-a distins încercând să concilieze tensiunile dintre libertate și democrație într-o lume complexă și modernă, așa cum a explicat încă din 1920 în cartea sa “Liberty and the News”. În 1913, Lippmann, Herbert Croly și Walter Weyl au devenit editorii fondatori ai publicației “The New Republic”.

Walter Lippman. Sursa: Wikimedia Commons

Lippmann i-a devenit după primul război mondial consilier președintelui Woodrow Wilson și a ajutat la redactarea celebrului discurs al celor paisprezece puncte, care a stat la baza modului în care au fost abordate negocierile de pace de la Paris.

În timp ce era pregătit să-și înfrâneze instinctele liberale din cauza războiului, spunând că nu are nicio credință doctrinară în libertatea de exprimare, el l-a sfătuit totuși pe Woodrow Wilson că cenzura presei trebuie abordată cu precauție și în niciun caz nu trebuie încredințată spre gestionare unora care nu sunt de felul lor toleranți sau nu acceptă instituirea ei ca fiind absolut temporară, din motive ce țin re război.

Walter Lippmann a fost primul care a folosit expresia “război rece” în cartea sa cu același nume publicată în 1947.

Lippmann a fost primul care a identificat tendința jurnaliștilor de a generaliza despre alți oameni pe baza unor idei fixe. El a susținut că oamenii, inclusiv jurnaliștii, sunt mai predispuși să creadă “imaginile din capul lor” decât să apeleze la gândirea critică. Oamenii condensează ideile în simboluri, a scris el, un motiv ca jurnalismul, o forță în societățile deschise, să nu fie totuși o metodă adecvată de educare a publicului.

Chiar dacă jurnaliștii își fac bine treaba, informând corect despre problemele importante, masa publicului cititor nu este interesată să învețe și să asimileze rezultatele jurnalismului, avertizează Walter Lippmann: cetățenii sunt prea egocentrici ca să le pese de politicile publice, cu excepția cazului în care se referă la probleme locale presante.

A câștigat un premiu Pulitzer pentru jurnalism în 1958, ca editorialist invocând înțelepciunea, percepția și înalt simț al responsabilității cu care a comentat timp de mulți ani despre afacerile naționale și internaționale. Patru ani mai târziu, el a câștigat din nou un Pulitzer pentru reportaj internațional, pentru interviul său cu liderul sovietic Nikita Hrușciov. În 1967 Walter Lippmann a renunțat să mai scrie editorial.

EDITORIALIȘTII NOȘTRI DE IERI ȘI DE ASTĂZI

Mihail Sebastian. Sursa: Wikimedia Commons

Mihail Sebastian, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade… cu toții au făcut presă într-o perioadă istoric zbuciumată, așa cum poate fi definit interbelicul românesc, evident fiecare dintr-o altă perspectivă, urmărind principii și idei diferite sau balansând oportunist.

Mihail Sebastian – romancier, dramaturg și publicist – s-a născut la Brăila într-o familie evreiască cu numele Iosif Hechter, pe care și l-a schimbat în oficial în aprilie 1935 în Mihail Sebastian, pseudonimul său de jurnalist și scriitor. A debutat în 1927 la Cuvântul, condus de Nae Ionescu, cu articolul “Sentimentalul Gourmont: considerații în jurul metodelor gourmontiene” ce se voia un dialog cu Mircea Eliade, pornind de la un articol publicat de acesta din urmă (“Metodele gourmontiene: Note”).

A mai colaborat cu România literară, Azi, Revista Fundațiilor Regale sau L’Indépendance Roumaine și a făcut parte din Asociația Criterion, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și Constantin Noica.

Despre jurnalistul Mihail Sebastian, Tatiana Niculescu scrie în biografia “Singur” pe care i-a făcut-o: De când debutase în paginile Cuvântului, Mihail Sebastian devenise un critic literar redutabil, cu judecăți tranșante și convingătoare asupra literaturii române contemporane, cu evaluări literare articulate cu măiestrie, cu spirit polemic sofisticat, subteran alimentat de o fericită îmbinare de umor evreiesc și rafinată ironie franțuzească. După întoarcerea din Franța, nu numai nevoia de bani, dar și acea schimbare a privirii asupra lumii, întâmplată grație îndepărtării fizice de România, îl fac să abordeze mai des subiecte din afara literaturii. Scrie articole și despre fapte diverse în care descoperă sâmburele de eternitate, universalitatea condiției umane, articole de opinie despre criza economică mondială și conferințele internaționale pentru dezarmare, foiletoane despre politicile editoriale, starea culturii naționale și înfumurarea intelectualului bucureștean nărăvit, în mod detestabil, în dezmățul intelectual și în cultura de excitație intelectuală și de preocupări nostime. Practica aproape zilnică a gazetăriei neliterare îl învață mai mult despre viață și despre scris decât literatura.

Scriitorii au fost și la noi ca și pretutindeni în lume editorialiști de excepție. Să ni-l amintim pe Mihai Eminescu, care publica jurnalistică politică, economică, socială formulând opinii puternice, care au modelat un anume tip de jurnalism autohton în secolul XIX și i-a adus probabil mai mulți dușmani decât admiratori.

În ultimii ani ai dictaturii ceaușiste Adrian Păunescu în Flacăra și Corneliu Vadim Tudor, în Săptămâna, pozau ca polemiști și se atacau reciproc, într-un simulacru de presă liberă – în fapt aservită total puterii; acest reflex avea să devină evident pentru că cei doi, după Revoluție, s-au situat pe aceeași baricadă a naționalismului de inspirație comunist-ceaușistă care a otrăvit mai bine de o decadă o Românie aflată în căutarea căii spre democrație.   

Traian Ungureanu, editorialist legendar și fost jurnalist la BBC, devenit europarlamentar la un moment dat, a eșuat astăzi în plasa AUR. Sorin Roșca Stănescu, condamnat penal cu executare în dosarul Rompetrol, Ion Cristoiu, care a moșit știrismul senzaționalist de tipul găinii care naște pui vii la Evenimentul Zilei, pare să fi slujit securitatea ceaușistă sub numele conspirativ “Coroiu” și așa mai departe, sunt tot atâtea dovezi că Walter Lippman a avut dreptate.

Tia Șerbănescu. Sursa: digi24.ro

Din fericire, la fiecare (nefericit) exemplu din cele de mai sus putem oferi și contraexemple luminoase: Andrei Pleșu, Tia Șerbănescu, Nicolae Manolescu sau Cristian Tudor Popescu. L-aș mai aminti aici pe Cristian Unteanu, sau din noua generație pe Florin Negruțiu ori Magda Grădinaru, ca să nu dau decât câteva nume.

Mă întorc la Tia Șerbănescu, o jurnalistă pe care eu personal o apreciez foarte mult și căreia i-am devorat editorialele din 22, Cotidianul sau Curentul, și reproduc aici portretul admirativ pe care i l-a publicat Humanitas în urmă cu ceva timp:

În 1988, înainte de a pleca cu fiul într-o excursie organizată de școală în RDG, i s-a reținut la vamă agenda personală. La întoarcere a fost acuzată că voia să-și ofere însemnările Europei Libere și a fost mutată din redacție la serviciul documentare. În aprilie 1989 a fost dată afară de la România liberă (văzuse ediția-pilot a unui ziar clandestin pregătit de grupul Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu și Mihai Creangă) și a fost trecută pe post de corector la tipografia “13 Decembrie”. După Revoluție a revenit la România liberă, fiind membru în Comitetul director până în 1993. A lucrat apoi la ziarele Cotidianul (1993–1998) și Curentul (1998–2016). A susținut rubrica “Bref” timp de 25 de ani. Semnătura Tiei Șerbănescu este una dintre cele mai puternice, mai longevive și mai respectate în presa pro-democratică de după 1989. Punct. Sorb din cafea, constat că s-a răcit de ceva vreme, rumeg ultima jumătate de biscuit și convin că am scris suficient despre ce înseamnă editorialul. Ar fi preferabil, prin urmare, să nu mai pierd timp, să fac rapid revista presei, să identific un subiect și să mă apuc de treabă. Vă salut și la bună vedere!