logo
RNTV Live

EDITORIALUL DE LUNI. PATIMILE LUI ISUS PRIN OCHII OMULUI MODERN

Guernica, ONU
Felea Cristian

“Deci Pilat a intrat iarăși în pretoriu și a chemat pe Isus și i-a zis: Tu ești regele iudeilor? Răspuns-a Isus: De la tine însuți zici acestea, sau alții ți-au spus-o despre mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul tău și arhiereii te-au predat mie. Ce-ai făcut? Isus a răspuns: Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția mea nu este de aici.”

Ioan, 18:33-36

Pentru creștini perioada Postului Mare este una de penitență, de reflecție și studiu, de obicei sub îndrumarea unei persoane inițiate în teologia și practica ritualică (duhovnicul, în Biserica Ortodoxă), menită să ne ajute să înțelegem esența sacrificiului lui Isus și modul în care acest act unic, prin care Dumnezeu întrupat a instaurat și pe pământ, ca și în cer, propria sa Împărăție (în cuvintele lui Nicholas Thomas Wright, episcop de Durham), ne poate salva sufletele, conducându-ne spre atingerea dezideratului vieții veșnice.

Giovanni Battista, Răstignirea lui Isus. Sursa: Wikipedia

Să vorbești despre evanghelia salvării prin iubire și sacrificiu a omenirii din robia regatului lumesc al răului – este celebră scena ispitirii lui Isus-omul de către Satana, cel care a crezut că îl poate domina și supune pe Fiul lui Dumnezeu atât timp cât se află închis într-un trup fizic, omenesc – presupune o întreprindere complexă și o pregătire pe măsură, ce nu stau la-ndemâna oricui.

Departe de mine, prin urmare, gândul de a o face, în condițiile în care nu doar că nu sunt teoretic pregătit, dar nici măcar nu mă pot considera un bun creștin; sunt deci absolut neîndreptățit să aspir măcar la gândul că ar fi posibil să încerc. Pot, în schimb, să invoc în chestiune mărturiile aduse de trei exegeți absolut diferiți ca pregătire și concepție filozofico-teologică, și anume:

(i) Lev Tolstoi, scriitorul rus care a dominat cu statura sa excepțională literatura rusă în secolul al XIX-lea și nu are nevoie de nicio altă prezentare;

(ii) Bart D. Ehrman, teolog și profesor american, specialist în studiul Noului Testament, care conduce departamentul de studiu al religiilor din cadrul North Carolina University – Chapel Hill;

(iii) Jean-Christian Petitfils, de profesie bancher (retras din branșă în anul 2004), istoric și scriitor francez, preocupat în special de biografiile unor personalități istorice și, în mod deosebit, de figura istorică a lui Isus.

Lev Tolstoi, 1908. Sursa: Wikipedia

Lev Tolstoi nu a fost doar un scriitor de geniu, ci și un personaj atipic pentru vremea sa, un gânditor original și inovator care nu s-a temut de coliziunea de idei atunci când a simțit nevoia imperioasă să mărturisească adevărul crezurilor sale. În exegeza Noului Testament, de exemplu, convingerile originale ale lui Lev Tolstoi au intrat în coliziune cu Biserica, iar scriitorul a fost considerat eretic și învățător mincinos de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse într-o hotărâre pronunțată în anul 1901.

S-a ajuns la acest lucru după ce mărturiile de credință publicate de Lev Tolstoi – în străinătate, nu în Rusia – au fost cenzurate și interzise în patria sa: este vorba de lucrările “Critica teologiei dogmatice” (1880), “Spovedanie” (1884), “În ce constă credința mea?” (1886) și “O unificare și o traducere a celor patru Evanghelii” (1880 – 1881). Deși a criticat dogma bisericii creștine, Lev Tolstoi a susținut de fapt la modul radical urmarea învățăturii lui Isus ca fiind calea spre desăvârșirea omului.

Interpretarea unificată a Evangheliilor, propusă de Lev Tolstoi, avea drept scop să ajute omul simplu să depășească subtilitățile pe care nu le înțelegea și să ajungă la mesajul simplu al învățăturii lui Isus cuprins în Evanghelii, pentru ca în acest mod să se poată salva întărindu-și credința (“Evanghelia pe scurt”, publicată în Elveția în 1890, bazată pe lucrarea “O unificare și o traducere a celor patru Evanghelii”).

În capitolul XII al “Evangheliei pe scurt”, denumit “Biruința Duhului asupra trupului”, Lev Tolstoi a cuprins viziunea proprie asupra scenelor arestării, judecării și apoi a martiriului lui Isus, iar în ultimul capitol, denumit “Încheiere”, a ceea ce a numit mântuirea lui Isus Hristos. Redau aici câteva pasaje de evanghelie tolstoiană interpretată, adică “curățită de erorile dogmei creștine”:

După ce Isus și-a încheiat cuvântarea către ucenici, s-a ridicat și, în loc să fugă sau să se apere, i-a ieșit în întâmpinare lui Iuda, care adusese ostași în locul acela ca să-l ia prins. Isus s-a dus la el și l-a întrebat pe cine caută. Iuda însă nu i-a răspuns, iar ceata ostașilor l-a împresurat pe Isus. Petru a sărit să-l apere pe Învățătorul său, i-a smuls sabia unui ostaș și a început să lupte; Isus însă l-a oprit și i-a spus că, dacă luptă cu sabia, și el trebuie să piară de sabie și i-a cerut să dea sabia înapoi.

L-au dus pe Isus înaintea lui Caiafa, Acesta a început să-l întrebe în ce constă învățătura lui. Isus însă știa că Caiafa nu-l întreabă fiindcă voia să știe în ce constă învățătura lui, ci doar ca să-l învinuiască, și nu i-a răspuns la întrebări, ci a spus: Eu n-am ascuns și nu ascund nimic; dacă vrei să știi în ce stă învățătura mea, întreabă-i pe cei care au auzit-o și au înțeles-o. (…) Atunci l-a întrebat marele preot: Spune-mi, ești tu Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Isus a zis: Da. Eu sunt Om-Fiu-al-lui-Dumnezeu și, dacă mă chinuiți, veți vedea că omul poate fi semenul lui Dumnezeu.

Iar întâiul mare preot s-a bucurat auzind aceste cuvinte și le-a spus celorlalți judecători: Aceste cuvinte sunt de ajuns ca să-l osândim. Iar judecătorii au spus: Sunt de ajuns, iar noi îl osândim la moarte. (…) Iudeii însă n-aveau dreptul să pedepsească pe cineva cu moartea, pentru aceasta aveau nevoie de încuviințarea guvernatorului roman și, de aceea, după ce l-au judecat în felul lor și și-au bătut joc de el, l-au dus la guvernatorul roman Pilat, ca acesta să-l osândească pe Isus.

Pilat a zis: Deci este adevărat că te socotești rege? Isus a spus: Știi singur acest lucru. Oricine trăiește în adevăr este liber, este rege. Doar în aceasta stă viața mea și doar aceasta îi învăț, că sunt liberi în Duhul. Pilat a zis: Tu înveți adevărul, dar nimeni nu știe ce este adevărul și fiecare își are adevărul lui. Iar după ce a spus Pilat aceasta, a plecat de lângă Isus și s-a dus din nou afară la iudei. Ieșind la ei, le-a spus: N-am găsit nicio vină la acest Om. De ce să-l pedepsesc cu moartea? Marii preoți au spus: Trebuie pedepsit cu moartea fiindcă răzvrătește poporul.

Atunci Pilat a zis: Nu pot să-l osândesc singur; duceți-l la Irod. Când Isus se afla în fața lui Irod, n-a răspuns nici atunci nimic la învinuirile marilor preoți, iar Irod, care-l socotea un om simplu, a pus, în bătaie de joc, să fie îmbrăcat cu o mantie roșie și l-a trimis înapoi la Pilat.

Pilat a mai încercat o dată să-i înduplece să-l lase liber pe Isus, dar marii preoți și poporul strigau neîncetat că trebuie să moară. Ei ziceau: Este vinovat fiindcă-și spune <Fiul lui Dumnezeu>. (…) Iar când Pilat a auzit aceste cuvinte, a cedat și a poruncit uciderea lui Isus. Mai înainte însă a pus să fie dezbrăcat și biciuit, iar apoi l-au îmbrăcat din nou cu haina de batjocură, l-au lovit, și-au bătut joc de el și l-au ocărât. Apoi l-au pus să poarte crucea, l-au dus la locul execuției și l-au răstignit.

Iar când Isus atârna pe cruce, tot poporul își bătea joc de el. Dar la aceste batjocuri, el răspundea: Tată, iartă-le, că nu știu ce fac. Și apoi, când era deja aproape de moarte, a spus: Tată! În puterea ta îmi încredințez Duhul și plecându-și capul, și-a dat duhul.

Vestea mântuirii lui Isus Hristos este vestea cunoașterii vieții. Cunoașterea vieții constă în aceea că Izvorul vieții este Binele desăvârșit. Pentru a înțelege felul acestui Izvor, trebuie să înțelegem că Duhul vieții în om purcede din acest Izvor. Omul, care mai înainte nu era, a fost chemat la viață prin acest Izvor.

Isus. Povestea unei capodopere” – Franco Zeffirelli, Editura Orizonturi, 1991. Sursa: printrecarti.ro

Înainte să trec la Ehrman, aș vrea să mă opresc puțin la personajul Iuda. Regretatul scriitor israelian Amos Oz observa, după ce a citit cu mare atenție Evangheliile documentându-se pentru cartea “Iuda” (2014), că istoria trădării lui Isus prin ucenicul său nu se susține logic și opina că rolul trădătorului a fost introdus de evangheliști pentru a spori efectul dramatic.

Franco Zeffirelli, regizorul monumentalului film “Isus din Nazaret” (1977), cugeta despre Iuda în cartea sa din 1991, în care și-a explicat filozofia care a stat în spatele conceperii filmului, în felul următor: Iuda a trădat cu adevărat? Și, dacă într-adevăr a trădat, de ce a făcut-o? Trădarea lui era necesară? Răspunde ea, oare, unei logici necesare a istorisirii evanghelice sau poate nu reprezintă decât un adaos dramatic, o măsură de precauție luată pentru a justifica arestarea lui Iisus?

Aceleași dubii pe care mai târziu le exprima și Amos Oz, l-au determinat pe Franco Zeffirelli să nuanțeze puternic imaginea personajului Iuda, care devine astfel un trădător fără voie, intenția sa fiind aceea de a media între Sinedriu și Isus, fără a se dezice de învățătorul său, dar înțelegând bine și dificultățile autorităților religioase evreiești de a accepta învățătura sa, atât timp cât între părți nu avea loc un dialog lămuritor.

Cei 30 de arginți devin astfel o “donație” pentru comunitatea lui Isus – cel puțin așa își dorea să o vadă Iuda – și o promisiune de disponibilitate la dialog; când arestarea se produce și Iuda înțelege că a fost folosit, returnează furios mita, reproșează Sinedriului fățărnicia și apoi decide că singura cale onorabilă de a-și asuma eroarea este suicidul.

Bart Ehrman folosește un alt personaj al Evangheliilor – și anume pe Maria Magdalena, în “Petru, Pavel și Maria Magdalena” (2006) – pentru un excurs istoric și teologic printre relatările privind patimile lui Isus. Relatările privind Patimile în creștinismul timpuriu se disting mai ales prin mulțimea de neconcordanțe, observă Ehrman, și ne oferă câteva exemple – undele dintre ele probabil că ne-au reținut și nouă atenția.

În Evanghelia scrisă de Marcu, Isus a mâncat masa de Paște (Pesah) după care a fost arestat de Sinedriu, dar în Evanghelia lui Ioan, Isus a fost arestat în noaptea din ajunul sărbătorii Pesah. Matei descrie procesul lui Isus ca având loc în fața guvernatorului roman Pilat, în prezența autorităților evreiești (din Sinedriu) și a “tot poporul iudeu”, la Ioan Pilat și Isus sunt singuri în pretoriu și, din când în când, guvernatorul roman iese și se consultă cu preoții și mulțimea adunată, care preferau să nu intre într-o incintă aparținând ocupantului.

Bart D. Ehrman. Sursa: Wikimedia Commons

Concluzia către care Ehrman vrea să ne conducă este aceea că Evangheliile nu sunt relatări istorice, ci istorisiri simbolice ale misiunii lui Isus din ultimii săi trei ani de viață pământească și trebuie tratate ca atare.

În plus, în bună parte textele scrise ale Evangheliilor se bazează pe istorii povestite și repovestite oral, deci augmentate prin diverse contribuții personale absolut subiective, în marginea unor evenimente la care este posibil să fi asistat (sau au crezut că au asistat), ori pe care le-au auzit de la alți actori participanți, la prima mână.

Să vedem: în textul lui Marcu, accentul cade – explică Ehrman – pe tăcerea lui Isus înainte de răstignire și pe disperarea pe care o arată în fața morții. Pe drumul către răstignire Isus le vorbește unor femei care jeleau pe marginea Drumului Crucii, iar când este țintuit pe cruce, se roagă pentru călăii săi cu acel celebru: “Tată, iartă-i că nu știu ce fac!” Aflat pe cruce, vorbește cu cei doi tâlhari între care a fost răstignit, dar cei doi își bat joc de el.

În textul lui Luca (să ne aducem aminte, Evangheliile lui Marcu, Luca și Matei sunt denumite sinoptice, ca revendicându-se inspirate din cam aceleași surse, cu textul lui Marcu fiind primul scris și circulat) Isus nu este tăcut, vorbește și, mai ales este conștient de ce i se întâmplă și din ce motiv. Vorbește despre Dumnezeu ca despre Tatăl său, se roagă pentru cei care îl condamnă și îl răstignesc, știe că va muri, dar și că mai apoi va învia.

La Luca Isus nu este disperat în fața morții (“Eli, Eli, lama sabactani” – Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?), dimpotrivă, se stinge liniștit, împăcat că misiunea sa are un rost, și rostește acel: “Tată, în mâinile tale îmi încredințez Duhul!”

Cu diferențe mai mult sau mai puțin semnificative, toate cele patru texte de evanghelie sunt de acord că Maria Magdalena împreună cu alte femei au fost martore ale răstignirii:

Și erau și femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, și Salomeea, care, pe când era el încă în Galileea, mergeau după el și îi slujeau, și multe altele care se suiseră cu el la Ierusalim. (Marcu)

Toate Evangheliile susțin, de asemenea, că femeile, în frunte cu Maria Magdalena, au fost la mormânt a treia zi și au aflat primele că Isus a înviat – ele, femeile mironosițe, și nu vreunul dintre discipolii săi bărbați, nici măcar Petru.

Ceea ce remarcă Bart Ehrman ca fiind esențial din punct de vedere istoriografic, este că toți autorii Evangheliilor dau ca primi martori ai învierii lui Isus câteva femei, ceea ce face greu de susținut ideea că ar fi martori inventați:

Ceea ce face extraordinar studiul istoriei este faptul că pentru fiecare argument istoric există, aproape fără excepție, un contrargument. La fel și aici întâmpină probleme cel care vede ca pe o născocire prezența Mariei Magdalena și a celorlalte femei la moartea, înmormântarea și învierea lui Isus. Dacă povestitorii creștini voiau să dovedească veridicitatea relatărilor, de ce au ales femeile ca martori? Nu era oare contraproductiv, în sensul că textele puteau fi discreditate rapid drept invenții ale unor femei smintite? Dacă un autor antic voia să susțină teza centrală a credinței născocind martori, n-ar fi inventat oare martori de parte bărbătească?

Paradoxul remarcat de Bart Ehrman este esențial și astăzi, atunci când te apleci asupra Evangheliilor și ajungi la relatările legate de judecata, patimile, răstignirea, îngroparea și învierea lui Isus. Învierea lui Isus este tema centrală a credinței creștine și simbolul fundamental pe care creștinii îl contemplă la sărbătoarea Paștelui: credem, suntem creștini, nu credem, nu suntem.

Jean-Christian Petitfils vine cu o teorie interesantă privind textele evanghelice (“Viața lui Isus”, 2011), în încercarea de a evalua care dintre cele patru scrieri ar putea fi cea mai apropiată de faptul istoric, chiar dacă nu vom putea discuta în niciun caz de obiectivitate în sensul științific cu care suntem astăzi obișnuiți când discutăm o metodă de cercetare sau alta.

Jean-Christian Petitfils. Sursa: Wikimedia Commons

Iar convingerea lui Petitfils și a altor autori pe care el se bazează, este că cea mai credibilă istoricește vorbind este Evanghelia lui Ioan. Motivația aceste concluzii ar fi următoarea:

Cine este acest Ioan (Yohanan), prezentat ca fiind discipolul preferat și mult iubit de Isus, mort foarte în vârstă la Efes, în Asia Mică? Un martor, asta este foarte clar. (…) Acest Ioan nu are nimic de-a face, așa cum s-a crezut începând cu sfârșitul secolului al II-lea, cu Ioan, fiul lui Zebedeu, pescar de la lacul Ghenizared, unul din cei 12 aleși de Isus. (…)

Într-adevăr, Ioan evanghelistul a fost, împreună cu Andrei, unul dintre primii doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul care l-au urmat pe Isus. Andrei și grupul din jurul lui s-au pus garanți ai scrierilor sale și l-au ajutat pentru episoadele pe care nu le trăise în timpul ministeriului galileean al lui Isus. Cea de-a patra Evanghelie este, într-un fel, Evanghelia lui Ioan și a acestui grup.

Emanând de la mai mulți martori oculari, această scriere este, prin urmare, de cea mai mare importanță. Ioan nu reia ceea ce au spus cei trei predecesori ai săi, chiar dacă le-au citit, fără îndoială, textele. Istoricii recunosc astăzi că, alături de perspectivele sale teologice minunate, Evanghelia sa este cea care are cel mai mare caracter istoric.

Aceasta este o realitate: indiferent la ce exegeți nou-testamentari ne vom opri pentru a obține informațiile dorite legate de învățătura lui Isus, de viziunea acestora și de tezele pe care le susțin, vom afla că toți recunosc faptul că Evanghelia lui Ioan se bazează pe alte surse de informare decât Evangheliile sinoptice.

Dacă este adevărat că Ioan evanghelistul era de fapt un aristocrat aparținând neamului leviților și dacă l-a însoțit sau nu pe Isus ca apostol în toate peregrinările sale, dat fiind că locuia în Ierusalim și avea îndatoriri legate de slujirea la Templu – toate acestea sunt ipoteze dificil de dovedit, chiar dacă pot fi plauzibile.

Pe de altă parte, un Ioan educat și cu rădăcini aristocratice, cu preocupări filozofice și un orizont mai larg de vedere, este foarte probabil să fie un autor mult mai selectiv și mai plin de subtilitate, cel puțin la fel de sofisticat ca și Luca, doar că Luca nu era evreu și beneficiase de o educație grecească.

Una peste alta, dacă agreăm ipoteza lui Petitfils, atunci despre învățătura lui Isus, arestarea, judecata, patimile sale, învierea și cele 40 de zile petrecute după înviere până la înălțarea sa la ceruri ar trebui să citim în primul rând Evanghelia lui Ioan. Trebuie să recunosc că, pentru mine, textul ioanian are o poetică aparte și un mod special de a zugrăvi personajele și dramatismul scenelor tari.

Aveți în minte scena învierii lui Lazăr și modul în care Ioan descrie consecințele acestui act nemaivăzut? Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în el și vor veni romanii și ne vor lua și țara, și neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: Voi nu știți nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci și să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât să-l ucidă. (Ioan, 11:47-53) Impresionat, și ca scriitură, ca intrigă și, nu în cele din urmă, ca viziune asupra unei logici a destinului: planul lui Dumnezeu față în față cu liberul arbitru al omului.

romsilva COREP 07 SRL - Firma de constructiigristotermo-ploiestispalatoria-haroldparc industrialeko-angajeazaekond-angajeazasponsor