EDITORIALUL DE LUNI. NOPȚI DE VARĂ ÎN FAȚA MARELUI ECRAN DIN TEATRUL VISURILOR

“Ca să fac o comedie, am nevoie doar de un parc, un polițist și o fată drăguță.“

Charlie Chaplin

Pe vremea studenției, perioada preferată de vacanță la Costinești era în a doua jumătate a lunii august, atunci când se organiza Festivalul de Film pentru Tineret și Amfiteatrul se umplea imediat după prânz de tineri și mai puțin tineri spectatori care devorau, la pachet cu filmele de îndoctrinare obligatorii, o mulțime de producții documentare, experimentale, filme ale absolvenților IATC, producții de animație, vreun intermezzo cu trupa Timpuri Noi sau momentele mult așteptate cu cei de la Divertis (pentru atmosferă, am găsit pe YouTube acest reportaj).

Astăzi, la Costinești, o stațiune care a devenit un kitsch teribil, nu se mai organizează niciun festival de film, până și amintirea stațiunii studențești de odinioară s-a șters de parcă acel trecut n-ar fi existat. În schimb, în toată țara se organizează câteva zeci de festivaluri de film – să iau la întâmplare doar câteva dintre cele mai cunoscute: Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca, probabil cel mai important la acest moment, Festivalul Astra Film de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film Independent Anonimul de la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, Festivalul Internațional de Film DaKINO la București, CineMAiubit, festival de film studențesc organizat la București etc. – ceea ce este minunat, doar că nu știu cum se face că nu reușesc niciodată să mă organizez să ajung la vreunul (o fi semn că nu întineresc?).

Geoffrey Rush, premiu pentru întreaga carieră la Transilvania Film Festival, 2023. Sursa: Wikipedia

La vizionarea de filme nu am renunțat nicio clipă și nici nu am de gând să renunț, dimpotrivă, mi se pare că fără film (ca de altfel și fără cărți) viața ar fi pustie și monocromă, ca să nu mai vorbesc de strălucirea și bucuria pe care o aduce vieții vizionarea unui film bun, făcut cu dăruire și inteligență.

Și pentru că mai avem puțin loc de vacanță și vara încă nu-i pe sfârșite, deși după Schimbarea la Față fiecare zi ce trece ne aduce tot mai mult aminte că toamna se instalează confortabil în viața noastră, găsesc că serile ce se grăbesc să vină la ore mai mici, dar sunt încă tot calde, plăcute, oferă cadrul perfect de vizionat un film în grădină, lângă un pahar de vin și cu imaginea apusului sau a cerului înstelat lăsată undeva în spate, să se oglindească în ecran – cam așa cum în tinerețe petreceam serile la Costinești.

Prima propunere din lista mea scurtă pentru astăzi este “Frumoasa venețiană” – titlul original “Dangerous Beauty” – un film din 1998, regizat de Marshall Herskovitz, bazat pe romanul biografic al curtezanei venețiene de secol XVI, Veronica Franco, “O curtezană onestă”, semnat de Margaret Rosenthal. Filmul este produs de New Regency Pictures, împreună cu Bedford Falls Productions și distribuit de 20th Century Fox.

Frumoasa venețiană, scenă din film. Sursa: cinemagia.ro

Fără să fie un film foarte premiat, este totuși o producție de o excelentă calitate, care scoate în evidență un personaj feminin puternic – curtezana Veronica Franco și frumoasa, dar și tumultuoasa ei poveste, aproape imposibilă, de dragoste cu nobilul Marco Vernier, care deși îi răspunde cu pasiune, nu o poate lua de soție, devenind astfel, într-un fel, autorul moral al alegerii pe care eroina o face optând, îndemnată de mama sa, Paola, pentru postura de femeie independentă, al cărei cost este decontat de obligația de a acorda favorul companiei nobililor care o curtau.

Rolul Veronicăi este jucat fermecător de actrița britanică Catherine Jane McCormack, pe care ați mai văzut-o probabil și în alte filme de excepție, ca Inimă neînfricată (Braveheart), alături de Mel Gibson, sau în Spioni de elită, în compania lui Brad Pitt și Robert Redford sau în Omul nostru din Panama, alături de Pierce Brosnan și Geoffrey Rush, de exemplu.

Rolul lui Marco este jucat de celebrul actor britanic Rufus Frederik Sewell, care nu prea mai are nevoie de prezentare, așa cum nu au nevoie de prezentare Jacqueline Bisset, care interpretează rolul Paolei, sau Oliver Platt, care interpretează rolul lui Maffio Vernier, adversarul neîmpăcat al Veronicăi, dar și nebunește îndrăgostit de ea, văr al lui Marco.

Pe scurt, intriga filmului ține de evoluția la care se putea aștepta în societatea venețiană din perioada Renașterii o femeie: fie devenea soție, dar trebuia să se mulțumească cu un rol casnic, decorativ, fiind complet supusă soțului și practic fără viață socială, ori, dacă era posibil, să aspire la o oarecare libertate și posibilitatea de a se educa devenind curtezană, totodată prizonieră a nevoii de a-și pune farmecul feminin pe tarabă, pentru a fi licitat de potentații cu dare de mână, care își doreau un alt tip ce companie feminină în viața lor, în contrast cu cea a partenerei reprimate de viață pe care o găseau acasă.

Marco Vernier o iubește la nebunie pe Veronica Franco, dar este nevoit să se căsătorească cu Laura, spre cumplita dezamăgire și disperare a Veronicăi; apoi Marco va fi nevoit să asiste la evoluția strălucitoare a curtezanei Veronica, care dispăruse o vreme din viața publică, răstimp în care mama sa, Paola, o transformă într-o femeie strălucitoare, educată impecabil și cu un talent deosebit de a se face iubită, înnebunind toți bărbații care formau elita Veneției.

De Veronica se îndrăgostește și Maffio, doar că deși făcea parte din bogata familie Vernier, el nu era decât o rudă săracă, acceptată în societate pentru că juca cu un oarecare talent rolul de poet-bufon. Maffio îi cere Veronicăi să facă o excepție în cazul său și să-l accepte amant din “solidaritate” – curtezana și bufonul -, iar refuzul ei îl transformă într-un inamic neîmpăcat, pe măsură ce dragostea neîmpărtășită îi întunecă discernământul, cu atât mai mult cu cât Veronica își atinge visul și devine iubita favorită a lui Marco.

La un moment dat, însă, Veneția are nevoie de o alianță cu puternica Franță, pentru a face față pe mare otomanilor și Dogele îl primește la palat pe regele Henric al III-lea; în timpul negocierilor îi oferă regelui prilejul de a-și satisface curiozitatea, petrecând o noapte în compania unei curtezane. Henric al III-lea o alege pe Veronica, spre disperarea lui Marco; după noaptea petrecută de regele francez cu curtezana, acesta anunță că va acorda sprijinul militar cerut de Doge, anunț care este interpretat de Marco ca o trădare a dragostei sale.

Pe fondul conflictului cu otomanii, Veneția este lovită și de o epidemie de ciumă, iar populația disperată se revoltă și, instigată de diverși predicatori, începe să acuze desfrâul de la curte și pe curtezane direct, ca fiind cele care, prin desfrâu, au adus pedeapsa lui Dumnezeu asupra Veneției: întâi războiul și apoi ciuma. Revolta populației îl determină pe Doge să accepte ca Inchiziția să înceapă o anchetă în Veneția și să caute vinovații pentru faptele care au atras pedeapsa divină.

Maffio, devenit între timp călugăr, găsește prilejul potrivit să se răzbune pe Veronica și, indirect, pe vărul său Marco, acuzând-o pe de desfrâu și vrăjitorie. Inchizitorii încep un proces public împotriva Veronicăi Franco, în care Marco face tot posibilul să o salveze, chiar și cu riscul de a fi acuzat de complicitate și condamnat la rândul său. Dragostea care-l mână pe Marco, devotamentul său față de Veronica îi vor determina, până la urmă, și pe alți nobili venețieni să o sprijine public pe Veronica, făcând imposibilă condamnarea ei de către Inchiziție și aducând poveștii un final fericit.

M-aș opri acum la un film românesc, regizat de Tudor Giurgiu, cu un scenariu adaptat după romanul “Legături bolnăvicioase” publicat în anul 2002 (în România; în 2006 va fi publicată la editura Phébus și varianta tradusă pentru piața franceză de carte, sub titlul “Liaisons morbides”) de scriitoarea Cecilia Ștefănescu; filmul lui Tudor Giurgiu are același nume cu cel al romanului, iar despre povestea realizării sale regizorul avea să declare:

Am vrut să fac un film sensibil și curat. Un film care îți aduce aminte de prima poveste de dragoste, întotdeauna sfârșită prost. Nu știu de ce, dar așa se întâmplă în mai toate cazurile. Suntem plini de energie, investim mult în prima relație, vine repede, ca un taifun, se consumă pe neașteptate și pleacă apoi la fel de rapid, lăsându-ne mai goi, mai deștepți, mai maturi… Îmi aduc aminte de prima mea dragoste, care se consuma în scrisori lungi, pe peroanele unei gări, fata era din altă localitate, a început cu mult elan și s-a terminat fix în ritmul cu care acceleratul a plecat din gară spre altă destinație. Cam despre asta e vorba în filmul meu. Mi-am dorit să fac un film românesc cât mai personal, departe de social sau politică. Un film despre prietenie, maturizare, sacrificii, nonconformism și tot ceea ce poți face când ai 18 ani și simți că lumea e a ta.

Tudor Giurgiu a distribuit în rolurile principale trei tineri actori foarte promițători la acea vreme și nu a greșit deloc: Maria Popistașu în rolul lui Kiki, tânăra libertină și dornică de experiment și aventură erotică, fără prea multe limite morale, Tudor Chirilă în rolul lui Sandu, fratele și iubitul incestuos al lui Kiki și Ioana Barbu, în rolul lui Alex, tânăra de la țară sedusă de Kiki, care după ce se îndrăgostește disperat de prietena ei se trezește prinsă într-un dezamăgitor joc al iluziilor, strivită între superficialitatea lui Kiki și gelozia sălbatică, grobiană a lui Sandu.

Afișul filmului “Legături bolnăvicioase”, 2006. Sursa: cinemagia.ro

În film îi regăsim distribuiți și pe Tora Vasilescu, mama lui Kiki și Sandu, Mircea Diaconu și Virginia Mirea, în rolul părinților lui Alex, Mihaela Rădulescu, în rolul doamnei Negulescu, amanta și protectoarea lui Sandu, cu partituri credibile și bine interpretate, care oferă farmec filmului și o oarecare ingenuitate, așa cum și-a și dorit Tudor Giurgiu.

Dezamăgirea în dragoste pe care o trăiește Alex, vina pe care o resimte în fața părinților săi, oameni simpli de la țară, după ce aceștia sunt nevoiți să asiste la o scenă de gelozie violentă între Sandu și Kiki, care expune și iubirea erotică dintre Alex și Kiki ca parte a răzbunării fratelui gelos, o transformă profund și o maturizează brusc, în aceeași măsură în care îi spulberă în mii de cioburi oglinda candidă în care își privea viața înainte să o întâlnească pe Kiki.

“Legături bolnăvicioase” este un film surprinzător, dar care trebuie privit fără prejudecăți, prin ochii copilului care ai fost odinioară, ai tânărului sau tinerei care a intrat în viață cu inocență și a cunoscut avataruri umane diforme, nedreptăți, minciună, deziluzii, dar și dragoste, bucurie intensă, fericirea pe alocuri, care toate te-au maturizat și însoțit prin viață până ai ajuns omul de astăzi. Omul care a făcut greșeli, multe și din unele a reușit să învețe, pe altele le-a repetat pentru că, nu-i așa, nimeni nu este perfect: și atunci, de ce am dori să vedem o Alex sau o Kiki perfecte?

Din zecile de titluri de film care mi se rotesc prin minte, am ales cu greu alte patru, pe care le introduc pe scurt ca propuneri pentru o seară plăcută de august, în compania acelui promis și răcoritor pahar de vin, care poate să fie un prosecco sau doar un vino frizzante amabile lângă un platou cu fructe și brânzeturi (dar merge și o bere rece lângă un fish and chips sau un whisky cu gheață lângă un hamburger).

“În căutarea lui Forrester”, personajul principal este scriitorul și publicistul William Forrester, câștigător de premiu Pulitzer, care a ales să se retragă de timpuriu și să trăiască din drepturile de autor ale singurului său roman devenit bestseller, în timp ce el a alunecat direct în legendă, mai ales după ce s-a retras din viața publică și din relaționarea cu semenii.

Se întâmplă însă ca un tânăr din cartier, Jamal Wallace, sportiv promițător, cu lecturi enciclopedice și talent literar, chiar dacă provenea dintr-o familie săracă, monoparentală, să îi alunge liniștea claustrării într-atât, încât se leagă între ei o puternică legătură mentor – învățăcel, care-i ajută pe amândoi să fie să se redescopere (Forrester), fie să progreseze și să-și găsească vocația (Wallace).

“În căutarea lui Forrester” (2000), “Maléna” (2000), “Înainte să te cunosc” (2016) și “Memoriile unei Gheișe” (2005). Sursa: cinemagia.ro

Desigur, prietenia lor urmează să fie testată de mai multe ori, dar se dovedește solidă și, chiar dacă William Forrester alege până la urmă, afectat fiind de o boală incurabilă, să se retragă în patria sa natală – Scoția, să-și încheie acolo socotelile cu viața, ea va dăinui și după moarte, pentru că îi va lăsa lui Jamal Wallace moștenire, prin testament, apartamentul și manuscrisele sale.

“Maléna”, eroina interpretată cu eleganță și sensibilitate de Monica Bellucci, este o femeie simplă, proaspăt căsătorită, prinsă în vâltoarea războiului: soțul plecat pe front, tatăl bolnav și neputincios, ea lipsită aproape complet de resurse, nevoită să trăiască sordid spălând și călcând haine sau vânzându-și favorurile ofițerilor germani ocupanți, pentru hrana și medicamentele de care avea nevoie tatăl său.

Povestea Malénei este spusă prin ochii unui tânăr adolescent imberb, Renato, pentru care ea devine o icoană: icoana femeii ideale, a iubitei la care aspiră fără speranță, pe care o poartă prin visele sale erotice de copil în fiecare noapte, pe care o acuză de infidelitate, dar și-ar dori și să o poată apăra ca Don Quijote de toți cei care profită de ea, care nu o înțeleg sau care, la sfârșitul războiului, o acuză de colaboraționism și sunt la un pas să o omoare în bătaie. Maléna este nevoită să fugă la Messina, pentru a scăpa de cumplita umilință.

La un moment dat, Nino, soțul Malénei, revine acasă din prizonierat (în război își pierduse un braț), unde-și găsește locuința ocupată de alții, socrul mort iar pe soția sa nicăieri. Renato joacă rolul îngerului păzitor și îi strecoară, anonim, lui Nino un bilet în care îl înștiințează că Maléna, persecutată, a fost nevoită să se refugieze la Messina. Un an mai târziu, Nino și Maléna revin la Castelcuto și înfruntă comunitatea, plimbându-se la braț pe strada mare. După câteva minute de ezitare, cei doi sunt acceptați, primind saluturi și urări de bine: trecutul este dat uitării, cel puțin aparent.

Inspirat din best-seller-ul lui JoJo Moyes, filmul – “Înainte să te cunosc”, n.m. – urmărește povestea lui Lou, o tânără dintr-un orășel, cam lipsită de perspective, și a lui Will, un bărbat de succes ajuns în scaunul cu rotile după un accident. Will simte că nu mai are pentru ce să trăiască până când o angajează pe Lou ca infirmieră. Pentru a-i dovedi că viața merită trăită, Lou îl ajută să se îndrepte, împreună, către mai multe aventuri – este prezentarea pe care cei de la Cărturești o fac acestui film. “Înainte să te cunosc” este o poveste sensibilă, spusă cu umor și delicatețe de regizoarea Thea Sharrock, un film pe care nu l-aș numi “lacrimogen”, deși unii ar putea fi mai mult decât mișcați privindu-l. Warner Bros., care a distribuit filmul, publică următorul sinoptic al filmului:

Louisa Clark este o femeie cu o minte deschisă la cei douăzeci și ceva de ani ai săi, care este obligată să-și găsească un nou loc de muncă după ce a fost concediată. Cu ceva ajutor, ea găsește de lucru ca îngrijitoare pentru Will Traynor, un fost bancher cinic care devine complet paralizat după un accident de motocicletă. La început, el reacționează rece la îndrăzneala ei și o tratează cu dispreț. Cu toate acestea, destul de curând, între cei doi începe să se lege o prietenie apropiată și să se dezvolte sentimente reciproce, chiar dacă Louisa are un iubit, pe egocentricul Patrick.

Într-o zi, Louisa îi aude pe părinții lui Will că fiul lor le-a dat un ultimatum de șase luni, pentru a-l duce la o clinică specializată din Elveția, unde se oferă servicii de sinucidere asistată. După ce află toate acestea, Louisa își face un plan, pe care îl împărtășește cu părinții lui Will, de a-l determina să se răzgândească, dovedindu-i că viața merită trăită. În timpul ultimei lor călătorii din Mauritius, însă, Will mărturisește că nu s-a răzgândit, că își dorește cu putere să recurgă la procedura de eutanasiere și, mai mult, îi cere să-l însoțească la clinica din Elveția.

Louisa are inima zdrobită la gândul că trebuie să fie martoră la moartea lui Will și nu-i vorbește în restul călătoriei. După ce ajung acasă, însă, tatăl Louisei o convinge să îi urmeze în Elveția, iar ea, cu greu, acceptă și îl acompaniază pe Will în ultimele sale momente de viață. După moarte, Will îi lasă Louisei moștenire suficienți bani pentru a-și continua studiile și o îndrumă să trăiască frumos, să o facă și pentru el.

“Memoriile unei Gheișe” sunt un fel de replică, transpusă în peisajul Japoniei interbelice și postbelice, a poveștii curtezanei Veronica Franco – iar aici cercul invitațiilor mele de astăzi pentru cinefili se încheie. Filmul, regizat de Rob Marshall, este o ecranizare a romanului omonim al scriitorului Arthur Golden.

Personajul principal, Chiyo Sakamoto – interpretată ca fetiță de Suzuka Ohgo și ca tânără femeie de Zhang Zhiyi – este copilul vândut de tată pentru a salva familia de sărăcie, ca să fie servitoare într-o casă de gheișe ținută de Mama Satsu. Chiyo are norocul, într-o zi, cât încă era o fetiță, să se întâlnească cu personajul masculin principal, “Președintele” unei companii, interpretat de Ken Watanabe. Întâlnirea, fără să o știe atunci – și nu o va afla decât mult mai târziu – avea să-i schimbe viața, iar ea s-a îndrăgostit pe loc de el, de bunătatea lui.

Președintele va manevra, printr-o altă matroană, gheișa Mameha (Michelle Yeoh) și o va cumpăra de la Mama Satsu, după care va fi educată să devină la rândul său gheișă, postură din care ajunge rivala gheișei vedetă a casei Satsu, Hatsumomo și, implicit, a ucenicei sale, alintată “Dovlecel” (care fusese crescută împreună cu Chiyo, până când aceasta din urmă să devină ucenica gheișei Mameha).

Peste lumea idilică a gheișelor și toate intrigile ascunse din cartierul acestor curtezane vine însă războiul care, în cele din urmă, va separa apele. Chiyo este în continuare protejată de Președinte, care va avea grijă să o evacueze din oraș, trimițând-o undeva în provincie, la un atelier de vopsit textile, unde o va regăsi după război și îi va cere sprijinul pentru ca el și partenerul său de afaceri Nobu, să obțină favoruri și finanțare din partea americanilor, ca să-și reia afacerile. Acela va fi momentul în care, în sfârșit, Chiyo și Președintele vor avea prilejul să se lămurească unul cu celălalt, să își dezvăluie adevăratele sentimente abandonând formalismul și eticheta, dând frâu liber iubirii. Universul filmului este vrăjit, odată ce a început să facă parte din viața noastră, nu ne mai putem lipsi de el. Filmul spune fiecăruia dintre noi povestea pe care și-o dorește și, la limită, putem spune că ne definim personalitatea prin filmele pe care ne place să le urmărim. Dincolo de astfel de interpretări abstracte, rămâne plăcerea pură și starea de bine cu care încheiem seara după un film bun. Ceea ce vă doresc tuturor! Vizionare plăcută!