DE FAPT, CE VOR RUȘII? – de Cristian Felea

În aprilie 2005, în discursul anual destinat națiunii, Vladimir Putin a ținut să afirme: “În primul rând și foarte important trebuie să se știe că destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului. (…) Cât privește poporul rus, a fost o adevărată tragedie. Zeci de milioane de compatrioți și cetățeni ai noștri s-au regăsit dintr-o dată în afara frontierelor Rusiei.” (nbcnews.com) A reluat tema în martie 2018, ținând să explice că, dacă ar putea să schimbe ceva din trecutul recent al Rusiei, atunci ar întoarce momentul destrămării URSS.

Masarea a peste o sută de mii de luptători la granița de est a Ucrainei, urgentarea formalităților pentru ca uniunea Rusia-Belarus să devină efectivă, desfășurarea de trupe în Armenia pentru a “garanta” pacea în Nagorno-Karabah și recenta criză din Kazahstan fac parte din planul lui Vladimir Putin de a “răsturna” istoria și oricât de utopic pare un astfel de obiectiv, am face bine să ne amintim că revizuirea realităților geopolitice nu reprezintă nici pe departe o noutate.

Diferența o fac mijloacele, iar Dan Dungaciu observă foarte bine că: “După 30 de ani de la căderea URSS – pentru ei, cu adevărat, <cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX> – Moscova vrea răzbunarea celor 10 ani de umilințe occidentale (…). Și vrea asta, pentru că poate. Poate, ceea ce acum 30 de ani nu a putut. Acestea sunt datele problemei.” (adevărul.ro)

Altfel spus, Vladimir Putin și oamenii lui, împreună cu foarte mulți ruși simt acum că Federația Rusă nu doar că este militar capabilă, dar și că are obligația să-și ia revanșa față de Occident; printre altele pentru că Occidentul este slab și confuz acum cum nu s-a mai dovedit a fi de la criza rachetelor din Cuba, dar și pentru că într-o confruntare cu Vestul Moscova poate conta nu doar pe China, ci și pe multe alte națiuni dornice să-și ia același tip de revanșă.

Francis Fukuyama, în februarie 1989, deși se presupunea a fi expert în politica sovietică la RAND Corp., nu putea să se înșele mai mult atunci când, examinând disponibilitatea la dialog a liderului sovietic Mihail Gorbaciov, se grăbea să tragă concluzia că statele din blocul comunist vor urma calea democrațiilor liberale – sfârșitul istoriei.

Gorbaciov, Elțîn și Putin până în 2007 nu au făcut altceva decât să mimeze dialogul și democrația și să aștepte vremea în care își vor lua revanșa. Că este așa și nu altfel o dovedește tonul discursului recent al lui Mihail Gorbaciov, care întărește prin declarațiile sale că niciun moment elita politică a Federației Ruse nu a acceptat ideea de a coopera cu Occidentul, pe care nu l-a privit altfel decât ca pe un bloc rival:

“Ei (Statele Unite și Vestul – n.red.) au devenit aroganți și încrezători. Și-au arogat victoria în Războiul Rece. (…) <Învingătorii> au decis apoi să construiască un nou imperiu, de aici ideea extinderii NATO. (…) Cum am putea avea o relație între egali cu Statele Unite și Vestul în aceste condiții?” (dailymail.co.uk)

După cum relatează RIA Novosti, miercuri, 15 noiembrie ac., Serghei Riabkov i-a înmânat adjunctului secretarului de stat Blinken pentru Europa, Karen Donfried, două documente:

(i) Proiectul de “Acord asupra măsurilor de asigurare a securității Federației Ruse și a statelor membre NATO”;

(ii) Proiectul de “Tratat între SUA și Federația Rusă asupra garanțiilor de securitate”.

Conținutul celor două documente a fost dat publicității de Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse prin intermediu agenției de presă RIA Novosti vineri, 17 decembrie ac., după ce secretarul general al NATO, cu o zi înainte, a respins cererile Federației Ruse.

Analizând documentele ce conțin propunerile Federației Ruse, înțelegem că la Kremlin nu neapărat Ucraina este problema, ci faptul că Occidentul a răspuns în ultimele două decenii și jumătate aspirațiilor fostelor state comuniste și le-a integrat în spațiul din care fuseseră extrase cu forța la finele celui de-al doilea război mondial.

Propunerile respective sunt, în speță, o formă inacceptabilă de șantaj. Potrivit lor, de exemplu, România ar trebui să nu mai poată găzdui baze militare NATO ori baze militare americane, sau Scutul antirachetă de la Deveselu. De asemenea, forțele aeriene NATO care sprijină supravegherea spațiului aerian al României, ori capacitățile navale aliate nu ar mai avea ce să caute la noi.

Este evident că Federația Rusă a formulat cerințe inacceptabile pentru țările membre ale NATO și tot la fel de evident este că își explică poziția utilizând narativul despre care am vorbit mai sus, definindu-și astfel o “sferă de influență” din care nu doar Ucraina face parte, ci, iată, și România, Polonia, Statele Baltice, Cehia, Slovacia, Bulgaria sau Ungaria.

De pe această bază nu ne putem aștepta să se ajungă prea departe cu instrumente diplomatice. Este cheia în care trebuie să citim și avertismentele ministrul adjunct de externe al Rusiei, Serghei Riabkov. Vremea iluziilor cred că a trecut: Kremlinul împinge Europa la o confruntare, acest lucru este cert.

Sunt multe scenarii pe masă (vehiculate de mass media) în privința modului în care s-ar putea desfășura o confruntare militară, în situația în care Vladimir Putin ar da ordinul pentru invadarea Ucrainei, marea lor majoritate bazate pe evaluările armatei ucrainene.

George Friedman nu exclude, într-o analiză a sa (geopoliticalfutures.com), că Rusia ar putea ataca în Ucraina, dar identifică o serie de vulnerabilități în posibilele planuri de luptă ale rușilor, și anume:

(i) Problema logistică: Forțele armate ruse angajate în conflict vor desfășura manevre de mare intensitate și, pe măsură ce se vor apropia de Kiev, vor încerca să se dispună circular, pentru a înconjura capitala. Luptele vor crește în intensitate, iar trupele ruse vor avea nevoie întâi să fie masiv aprovizionate cu carburanți și alte produse petroliere. Apoi, va fi necesară aprovizionarea masivă cu muniție de toate tipurile. Toate aceste operațiuni logistice trebuie să fie perfect coordonate, pentru a nu opri înaintarea pe întreg frontul, lăsând astfel flancuri deschise.

(ii) Război pe un front larg, dus cu mai multe categorii de forțe: Acest tip de conflict nu a mai fost dus de armata rusă din al doilea război mondial. Deci nu se știe dacă comandanții ruși din teren au capacitatea de a acționa coordonat, în condițiile unui război real, pentru a-și atinge obiectivele strategice așa cum și-au propus.

Surse: https://www.washingtonpost.com/ & https://geopoliticalfutures.com/

(iii) Ce vor face americanii? “Probabil americanii nu vor încerca să intervină cu propriile trupe terestre. Dar cum este în sine esențial să câștigi timp într-o confruntare, americanii pot sprijini rezistența în fața înaintării trupelor ruse. Statele Unite ar putea transporta forțe poloneze (presupunând că vor dori) pe front, pentru a hărțui forțele ruse. Dacă ar alege să trimită trupe americane, ar forța Rusia să poarte un război pe o scară pentru care nu este pregătită. Dar cea mai temută amenințare ce poate veni dinspre partea americană sunt aviația și rachetele, care vor ataca punctele cheie de aprovizionare ale forțelor ruse. Pentru că într-o bătălie de tancuri, cum vor încerca să ducă rușii, aprovizionarea este esențială. Ca să prevină atacurile asupra liniilor de aprovizionare, rușii vor trebui să scoată din luptă aeroporturile de pe care decolează aviația americană și instalațiile de lansare a rachetelor de pe teritoriul altor state europene. Și când vor face asta, conflictul va escalada la o scară pentru care Rusia ar putea să nu fie pregătită.”

James Scherr (Estonia Foreign Policy Institute) atrage și el atenția asupra faptului că amenințarea Rusiei este una cât se poate de reală, dar punctează și în legătură cu două aspecte cheie:

(i) Rusia ca orice stat agresor, preferă să câștige fără luptă, asta însemnând că trebuie să determine ținta să cedeze la timp. Experții occidentali se înșală în analizele lor atunci când separă lucrurile, adică: intimidarea – sperii inamicul, dar nu ajungi la război – și conflict cinetic ar fi două aspecte separate. Dimpotrivă, crede, Scherr, conflictul cinetic este un mijloc al intimidării, deci cele două nu se exclud reciproc.

(ii) O intervenție militară a Rusiei, chiar și una dramatică, nu presupune în mod necesar o invazie la scară completă, așa ceva e chiar improbabil. Ar trebui să ne concentrăm pe eventualitatea unei folosiri limitate a forței, dar care să nu aibă un impact mai puțin dramatic decât o intervenție de anvergură. Totodată, obiectivul militar al unei intervenții, indiferent cum va fi ea, nu va fi acela de ocupare a teritoriului, ci de distrugere a forțelor militare ucrainene; punerea lor la pământ și crearea de panică; transmiterea unui mesaj clar, cum că orice investiții, sprijin american și șapte ani de muncă au fost făcute praf în câteva zile. Acesta e mesajul pe care Moscova s-ar bucura să îl trimită.

După negocierile din ianuarie ac. (Bruxelles și Viena), încheiate (voit) fără rezultat, Vladimir Putin se simte eliberat de responsabilitățile diplomatice și se concentrează pe acțiunea militară. Cum, când, în ce mod vor fi lansate acțiunile și ce obiective ar trebui atinse?

Aplicând principiile enunțate de Scherr, cred că cel mai probabil ofensiva rusă ar putea viza zona Mariupol, pentru a crea culoarul de care Federația Rusă are nevoie pentru a-și consolida poziția în Crimeea, dar și pentru a ocupa și securiza zona de sud-est a Ucrainei.

În această zonă, Rusia se poate baza și pe o parte a etnicilor ruși, astfel că s-ar putea purta un conflict militar limitat, cu acțiuni rapide, în forță și care ar putea fi susținute logistic. În plus, o acțiune în zona de sud și sud-est a Ucrainei ar înlătura multe din vulnerabilitățile asupra cărora atenționează Friedman și poate susține un obiectiv ca cel enunțat de Scherr: o acțiune rapidă și devastatoare, cu care Vladimir Putin să poată jubila în fața poporul rus.

Singura necunoscută aici este dacă Vladimir Putin și comandanții săi vor fi tentați să poarte acțiuni și în zona Odessa, pentru a ocupa întreg sudul Ucrainei, unind astfel Rusia cu Transnistria. Acest scenariu interesează direct România și, evident, Moldova.

Odessa ar fi un trofeu mult mai important decât Mariupolul, pentru că este și mai greu de obținut. Dar ceea ce ar putea rezulta în urma unei ofensive reușite ar semăna foarte mult cu proiectul “Novorusia” și acest obiectiv nu trebuie exclus.

Întrebarea care poate să apară este de ce ar fi masat Moscova trupe în estul Ucrainei și în Belarus, dacă obiectivul al fi “Novorusia”? Iar răspunsul este simplu: ca să prevină, prin amenințarea unui atac total în Ucraina, o internaționalizare a luptelor pentru sudul și sud-estul Ucrainei.

Când ar putea acționa Rusia? Oricând. Dar nu înainte de a duce la paroxism o propagandă privind pericolul la care sunt supuși rușii din Donețk și Lugansk, ca să justifice intervenția militară.

Așa cum atenționează Scherr, atingerea obiectivului “Novorusia” nu este condiționată de negocierile pe tema “tratatului” cu SUA și a “acordului” cu NATO, dimpotrivă: cel mai probabil Kremlinul vede o acțiune militară reușită în sudul și sud-estul Ucrainei ca fiind o bază de negociere mult mai bună, mai convingătoare, decât simpla masare de trupe din nord-estul și estul Ucrainei.