„Sunt într-un fel de cotitură, trebuie să decid dacă rămân în România, în Europa sau merg în SUA să continui studiile. Voi decide după vacanță, cu atâția oameni geniali în jurul meu, sigur va fi bine. Mi-ar plăcea ca pentru generațiile următoare să fie combinat sportul cu școala. (…) E frumos să fii recunoscut, dacă mă vedeți pe stradă, salutați-mă! Părinții mei sunt niște părinți cum ar trebui să fie toți, au crescut doi copii cu bun simț, pe mine și pe fratele meu.” (eurosport.ro)
David Popovici, declarații după Olimpiada de la Tokyo
Campionatele mondiale de natație de la Budapesta au fost un eveniment pe care televiziunile noastre nu s-au luptat să-l transmită, considerându-l neinteresant pentru public – ceea ce este cu siguranță adevărat, pentru astfel de decizii se iau după măsurători făcute de firme de sondare a publicului spectator, menite să regleze relațiile cu finanțatorii de publicitate – așa că singurele spații găsite pentru a ține la curent cu evenimentele din bazinul olimpic, de la care nu (știu de ce) nu așteptam prea multe, au fost cele din emisiunile de știri.
David Popovici, victorie la Budapesta. Sursa: Reuters
Adevărul este că nu suntem mari amatori de natație, nu luăm cu asalt canapelele când se transmit cursele de înot sau cele de sărituri în apă, așa că televiziunile nu aveau de ce să-și bată capul să ne ofere în direct imagini cu performanțele sportivilor noștri, pe care de fapt nu le aștepta nimeni.
Dacă este să ducem adevărul până la capăt, microbistul român încă suferă pentru că echipa națională de fotbal, singurul sport ale cărui întreceri sunt transmise la noi până la saturație atât de televiziunile de sport, cât și la rubricile canalelor de știri, chiar dacă (sau poate tocmai din cauză că) performanțele lipsesc cu desăvârșire. Ultimele contraperformanțe ale fotbalului nostru le-a înregistrat cu dărnicie echipa națională zilele trecute, în Liga Națiunilor, după o succesiune de meciuri pierdute cu echipe de mâna a doua: Bosnia-Herțegovina și Muntenegru.
Mai mult, naționala muntenegreană ne-a oferit o corecție atât de severă, încât tot suporterul român și-a adus aminte de intolerabila corupție din fotbalul nostru și de tristele figuri ale celor care pretind că administrează treburile în interesul acestui sport la federație și la liga de fotbal.
După ce obținuse o victorie chinuită și norocoasă pe noul stadion Rapid împotriva naționalei Finlandei, echipa de fotbal a României, antrenată de Eduard-„Edi” Iordănescu – fiul generalului de carton Anghel Iordănescu, cel care a antrenat cândva o națională mai norocoasă, pentru că avea jucători cu valoare sportivă individuală, așa numita „generație de aur” -, a fost readusă la locul său de Muntenegru, care i-a administrat trei goluri pe același stadion Rapid.
România surclasată de Muntenegru pe stadionul Rapid. Sursa: fanatik.ro
Sunt de vină antrenorul și cei de la Federație, s-a spus și au început scandările care cereau demisii, cât mai multe demisii, neapărat a lui Iordănescu Jr., se înțelege, dar nu numai a lui. Însuși marele patron-antrenor-fin psiholog sportiv Gheorghe „Gigi” Becali s-a gândit să mai pună paie pe foc în relația cu familia Iordănescu și a vorbit public despre demisia de onoare (să nu ne lăsăm păcăliți, pentru Becali cuvântul „onoare” are alte înțelesuri decât cele din dicționar) a antrenorului actual al echipei naționale.
Tulburarea pe care au indus-o în societate cele trei înfrângeri rușinoase ale echipei naționale de fotbal este foarte serioasă și insist asupra fenomenului pentru că este o parte importantă a motivului pentru care la televiziuni este atât de dificil să fie luate decizii de promovare a unor talente sportive în devenire, care merită să fie încurajate: nu interesează pe nimeni. La fel ca în Balada Miorița, preferăm să ne tânguim urmărind neputințele noastre certe, decât să încurajăm performanțele posibile ale viitorului.
Vlad Zografi n-a trecut nepăsător pe lângă apetența noastră masochistă și a scris strălucit despre adevăratele motive cărora le datorăm lipsa de performanță în fotbal, dar nu numai, în sport în general – lipsa de educație: educația fizică, în primul rând, care trebuie să ne fortifice fizic de la vârste fragede și să ne pregătească pentru abordarea dificultăților de acest ordin și responsabilitatea în societate, care ne pregătește pentru a performa împreună, într-o în echipă.
„Trebuie să spun totuși câteva lucruri despre meciul cu Muntenegru, care sunt valabile pentru orice meci jucat de echipele românești în ultimii ani”, scrie Vlad Zografi în „Nesportivii”. (contributors.ro)
„Unu: fotbaliștii noștri nu sunt sportivi, n-au fizicul necesar pentru a practica un sport oarecare, n-au viteză (și nici viteză de reacție), n-au forță. Doi: nu stăpânesc procedeele elementare, pasa și preluarea, la stop mingea sare ca din colțul mesei. Despre abilitatea de a-și depăși adversarul prin dribling ar fi ridicol să vorbesc. Trei: nu cunosc știința jocului, habar n-au să se așeze în teren, să se demarce, să se dubleze, să ghicească pozițiile viitoare ale coechipierilor – adică sunt incapabili să colaboreze inteligent.
Bineînțeles, nu scuz nulitățile corupte de la federație, partea lor de vină e grotescă, dar meteahna e mai adâncă, mai gravă. Ne place sau nu, suntem un popor nesportiv. Mergi la patinoar și vezi că în general lumea nu știe să patineze corect, mergi la mare ori la un bazin și vezi că foarte puțini cunosc tehnicile înotului, cei mai mulți se chinuie să dea haotic din mâini și din picioare. La populația Bucureștiului, ar trebui să avem cel puțin zece patinoare adevărate, nu improvizații prin mall-uri, și cel puțin treizeci de bazine de înot adevărate, nu locuri de bălăceală, cu antrenori competenți.
De fapt, ar trebui ca și în școli și licee să fie bazine, acolo să se țină o parte din orele de sport, toți elevii ar trebui să învețe să înoate. Dintr-o masă suficient de mare de copii cu un fizic bine dezvoltat se poate apoi face selecția pentru ce sport li se potrivește, dacă au condiții favorabile în care să se pregătească – baze sportive, echipament, antrenori specializați. Nenorocirea e că asta cere bani, doar cei din familiile înstărite își permit, o minoritate insignifiantă la scara țării, celorlalți li se oferă puține șanse. Dar subiectul e neinteresant pentru presa sportivă preocupată obsesiv de iubitele fotbaliștilor și divorțuri apocaliptice. Berea și bârfa merg mână-n mână.”
Performanțele „generației de aur” din fotbalul României au fost obținute nu datorită unui sistem de educare și formare sportivă – care nu exista nici în comunism, în ciuda clamatului sistem al sportului de masă și al competițiilor reunite sub „Daciada” – ci ca o excepție, în enclave de pregătire administrate și finanțate prin deturnări de fonduri, la deciziile unor membri ai familiei dictatorului Ceaușescu sau a unor generali din armată sau ministerul de interne.
După 1990 enclavele au fost denunțate public, iar de „produsele” lor s-au bucurat cei care aveau acces la „activele” respective – adică la jucătorii de valoare ce formau lotul lărgit al echipei naționale de fotbal și care proveneau mai ales de la cluburile departamentale Steaua și Dinamo. Jucătorii s-au bucurat că pot „evada” în lume, iar samsarii care i-au vândut, în general „foști” de toate tipurile, de o îmbogățire rapidă.
Demantelarea centrelor sportive de performanță departamentale formate ca excepții în comunism și vânzarea activelor – așa cum s-a întâmplat și în economie cu mai toate activele performante, nu foarte multe, ce puteau concura în piața globală –, fenomen disruptiv urmat de lungi perioade cu mari probleme de finanțare pentru sportul românesc în perioada de tranziție, au încurajat exodul individual a puținelor valori sportive către alte zări, acolo unde își puteau desăvârși pregătirea pentru performanță și unde se câștigau bani.
În toată această perioadă România a continuat să producă – probabil prin excepție – sportivi, care au obținut performanțe, chiar dacă multe discipline sportive au trecut prin crize succesive de performanță și secetă de rezultate la nivel internațional.
Dincolo de insatisfacțiile pe care le produce lipsa de performanță din fotbal – care are și alte explicații, în afara nivelului dezamăgitor al echipelor din campionatul intern – cunoaștem dezamăgiri similare și în alte discipline olimpice: gimnastica, în primul rând, care ne obișnuise cu un nivel de performanță greu de susținut de o țară mică astăzi, apoi echipele de handbal, atletismul, voleiul, hocheiul, tenisul masculin, boxul, halterele și încă multe altele.
Înotul românesc a avut rezultate în perioada post-decembristă, cu toate că natația nu are condiții de pregătire. Nu există bazine olimpice suficiente și dotate corespunzător, prin urmare înotul de masă nu poate produce un număr de sportivi suficient de însemnat pentru o selecție de calitate și, mai important, nu avem infrastructura necesară pentru a face trecerea de la sportul de masă la cel de performanță.
Selecția valorilor, în lipsa unui sistem coerent, ține de întâmplare, de noroc, de ochiul priceput al unui antrenor care, într-o anumită conjunctură, reușește să observe un copil foarte talentat care îi atrage atenția și îl determină să ia legătura cu părinții și încearcă să-i convingă să îl susțină într-un proiect comun de a-l conduce pe copil pe drumul incert al unor posibile performanțe în sport.
Simona Halep. Sursa: catine.ro
Aceasta a fost și povestea Simonei Halep, un copil foarte talentat, dar extrem de timid, care nu ar fi ajuns niciodată marea campioană de astăzi dacă Ioan Stan, antrenorul de tenis al fratelui său, nu ar fi remarcat-o și dacă părinții săi nu ar fi făcut sacrificii financiare extraordinare pentru a o ajuta să concureze și să se remarce ca sportiv junior pe plan internațional.
Pentru că nu avem un sistem de descoperire și de promovare al valorilor sportive printr-o filieră funcțională, finanțată public, de sport de masă – sport de performanță, mulți copii se pierd în anonimat, iar talentul lor sportiv rămâne să refuleze într-o pasiune sau, chiar mai rău, să fie îngropat de formă fizică precară, pe măsură ce copilul ajunge să se limiteze la acea unică oră de educație fizică săptămânală pe care i-o oferă școala.
Există și excepții, desigur. David Popovici, Robert Glință – înotătorii noștri de la Budapesta, Cătălin Preda și Constantin Popovici – locurile unu și trei la „Red Bull Cliff Diving” (sărituri libere, concursul de pe Sena, Paris) o dovedesc. Dar o dovedește de mulți ani și Federația de Canotaj, care în mandatul campioanei Elisabeta Lipă lansează la apă echipaje care fac rapid pasul de la speranțe la confirmare cu medalii obținute în marile competiții internaționale.
La Federația de Natație și Pentatlon Modern, în mandatul unei alte mari campioane, Camelia Potec, se investește cu suflet și speranță – idei romantice, din timpuri alte timpuri parcă – în orice tânăr talent; susținerea conducerii federației pentru tinerii care aduc astăzi un nou suflu și o nouă poftă de victorii transgresează planul profesional și se materializează în dragoste părintească, necondiționată, un soi de management cu suflet.
Simona Halep din momentul în care a decis că va păși pe drumul marii performanțe nu s-a putut baza prea mult pe diligență din partea federației de profil – asta ca să folosesc un eufemism pentru nepăsarea celor de la federație – ci pe eforturile familiei și pe antrenorii și preparatorii, mulți străini, pe care i-a angajat. Printre ei Virginia Ruzici, marea campioană de la Rolland Garros în 1978 și foarte cunoscutul ei antrenor australian Darren Cahill, cu care a început colaborarea în 2016, în urma căreia a obținut trofeele sale de Grand Slam de la Rolland Garros (2018) și Wimbledon (2019).
David Popovici, ca și Simona Halep, a ajuns să facă performanță în sport din întâmplare. Părinții săi l-au îndemnat să înoate pentru că medicii au recomandat soluția sportului ca remediu pentru o afecțiune a spatelui când era încă un copil. Și recunoaște că nu a fost foarte entuziasmat la început că trebuie să facă mișcare după un anumit program, așa cum se întâmplă cu orice copil de altfel.
David Popovici și Adrian Rădulescu. Sursa: sport.ro
În timp, însă, a început să-i placă să înoate și, în urmă cu nouă ani, un tânăr și foarte talentat ca pedagog profesor de sport, Adrian Rădulescu (avea 23 de ani pe atunci, tocmai terminase studiile de licență; între timp a devenit doctor în științele educației fizice), i-a remarcat talentul și i-a convins pe părinți că fiul lor va fi cândva un mare campion.
Părinții s-au lăsat convinși (deplin), dar, cel mai important, copilul de 8 ani David a acceptat (cu entuziasm, se pare). Pe măsură ce a trecut timpul, David Popovici, antrenorul și părinții săi au devenit o echipă – echipa care l-a dus la medaliile de la Olimpiadă și de la Campionatele Mondiale de la Budapesta. Lor li s-a adăugat apoi și Camelia Potec, care l-a inclus pe adolescentul David în echipa de natație care a participat la Olimpiada de la Tokyo, unde nu a obținut medalii, dar a fost foarte, foarte aproape.
Într-un interviu publicat de HotNews, David Popovici a recapitulat pentru cei care vor să știe mai multe despre istoria care stă în spatele medaliilor sale de aur de la Budapesta ce performanțe are echipa care îl susține în ceea ce realizează:
„Mulți spun că sunt talentat, însă dacă (antrenorul meu, n.m.) nu știa să <exploateze> potențialul meu nu s-ar fi întâmplat mare lucru. Am crescut înțelegând de la el de ce trebuie să îmi stabilesc obiective, dar mai ales ce trebuie să fac pentru a le atinge. Am muncit – nu măsor că mult, puțin sau știu eu cum, am muncit așa cum am stabilit împreună – ne-am setat obiectivul la 100 m liber și am făcut exact ceea ce mi-a spus că pot să fac. Pentru fiecare concurs am procedat la fel și am acordat aceeași importanță.
Am pornit pe drumul performanței de ceva timp și m-am obișnuit cu, să zicem, lucruri pe care alții poate nu le-ar face: trezitul foarte devreme, antrenamente zilnice intense sau un program riguros de la care nu te abați. Nu am renunțat la nimic și reușesc să le îmbin: mă întâlnesc cu prietenii, am timp să ascult muzica sau să văd un film, persoanele de lângă mine îmi cunosc orarul și știu că nu fac compromisuri de la el așa că se mulează ei după mine.
Programul meu este cam același de câțiva ani, ca ore de antrenament, însă intensitatea acestora se schimbă în funcție de pregătirea competițională. Uneori e foarte greu, însă oboseala pe care o resimt dispare repede când aflu timpii din antrenament sau când îmi iese ceea ce mi-am propus.
Din fericire, dintotdeauna am mâncat fără mofturi, mama zice ca aș mânca și pietre la grătar, deci nici aici nu a fost nevoie să fac schimbări radicale. Pe măsură ce am crescut am înțeles ce înseamnă să mănânci sănătos și nu doar să faci sport, una fără alta nu funcționează și evit, de exemplu, zahărul – e nociv oricărui organism, nu doar sportivilor. Acum mă consult pe partea de nutriție cu Bob Seebohar, un specialist din SUA, iar sfaturile lui mă ajută întotdeauna.
Îmi place să înot și asta vreau sa fac și în viitor, acum e ca o meserie. Ziua mea are ore de muncă așa cum au adulții și fiindcă îmi place ceea ce fac am rezultatele pe care mi le doresc. Cel mai bun sfat este cel al antrenorului meu: <Orice meserie ți-ai alege trebuie să vrei sa fii cel mai bun.> Iar eu asta intenționez.”
Prin simplul fapt că a devenit posibil David Popovici campionul mondial (la 17 ani), el demolează (încă o dată) mitul mioritic al neputinței românului în fața marilor provocări ale destinului – aceasta este părerea mea. Insuccesele echipei naționale de fotbal poate că par mioritice, dar am o observație aici: chiar ne reprezintă pe noi ca națiune jocul de fotbal?
SĂ FIM MÂNDRI!
Ar trebui să ne mândrim cu performanțele lui David Popovici? Eu cred că da, ar trebui să ne simțim mândri pentru el și pentru orice sportiv român care reușește, dar și să ne aducem musai aminte că noi, ca țară, nu reușim de decenii să construim un sistem care să stimuleze și apoi să sprijine performanța sportivă, eforturile sportivilor care ne fac să ne simțim atât de mândri.
Gabriela Firea, huiduită pe Arena Națională. Sursa: digi24.ro
Politicienii, în special, sunt cazul tipic despre românul care nu ar avea de ce să dea pe dinafară de mândrie, știind bine că modului precar în care politicul organizează o educație de calitate și promovarea tineretului i se datorează lipsa generală de performanță. Și, totuși, de fiecare dată când un sportiv reușește, politicienii nu lipsesc din fotografie, cu speranța vană că pot „împrumuta” cât mai mult din notorietatea lor publică, pe care să o capitalizeze electoral. Cazul lui Gabriela Firea, huiduită pe Arena Națională atunci când a încercat să „paraziteze” imaginea de campioană a Simonei Halep, este pilduitor.
De această dată Guvernul a decis intempestiv, în ciuda penuriei veniturilor bugetare, să-l premieze pe David Popovici cu suma de 1 milion de lei, din fondul de rezervă al guvernului. Comentând situația, Cristian Tudor Popescu a declarat:
„Nu, nu, eu nu mă simt mândru pentru că David Popovici a obținut două medalii la Mondiale. De ce m-aș simți? Văd că se simt mândri, însă, alții. Toți politicienii de vârf care s-au repezit, au sărit din baie – nu din bazin, din baie – ca să se lipească într-un fel de succesul lui Popovici. Domnul Iohannis, Bode, Dîncu… Laitmotivul: <Ne-a făcut să fim mândri David Popovici!>
Bun, ei se simt mândri. Eu nu! De ce? Eu nu am nicio contribuție la ce a făcut acest băiat. Dacă aș fi fost unul dintre părinți, care au avut o contribuție esențială din ce am văzut și citit, părinți care îl ajută enorm și acum, da, aș fi mândru, dacă aș fi antrenor, aș fi mândru, dacă aș fi un prieten care l-a ajutat, aș fi mândru.
Dar de ce să fiu mândru eu, în calitate de Popescu, care n-a făcut nimic pentru el? De ce să fim mândri toți ceilalți? Că suntem și noi români? (…) Nici România nu are de ce să fie mândră, că Popovici nu e rezultatul unei acțiuni conștiente, coordonate, întinse în timp ale acestui stat de a produce campioni de natație. E un miracol. Eu dacă aș fi credincios, dacă aș crede în Dumnezeu, aș spune că e opera lui Dumnezeu David Popovici. Nu e opera României în niciun caz. (…)
De ce trebuie să recurgă domnul Ciucă la Fondul de rezervă? Fondul de rezervă e pentru situații grave, calamități, intervenții de urgență. Ce e urgență și calamitate în ce a făcut David Popovici? Banii ăștia, mulți sau puțini, de ce să-i fie dați dintr-un Fond de rezervă? De ce nu erau pregătiți? De asta am spus că Popovici e un miracol, pentru că nimeni nu aștepta lucrul acesta dintre politicieni.”
POST SCRIPTUM: Televiziunea Română a decis de urgență să transmită cursele lui David Popovici de la Campionatele Mondiale de natație de la Budapesta. A făcut-o după ce campionul nostru obținuse deja medalia de aur la cursa de 200 metri liber cu un nou record de tineret și cel mai bun timp al sezonului. Cu toate acestea, la transmisiunea de marți, 21 iunie ac., au asistat, conform măsurătorilor de audiență, doar vreo 70 de mii de telespectatori. Să mă înșel cumva atunci când contest mitul mioritic? Poate că, totuși, pe noi insuccesele naționalei de fotbal ne reprezintă mai fidel decât succesele individuale ale unor sportivi străluciți. Nu că ar fi de mirare…