CRIZA DIN UCRAINA: NOVOROSSIA ȘI ÎMPĂRȚIREA KIEVULUI – de Cristian Felea

Ceea ce face Kremlinul acum în țara vecină este aplicarea variantei sale de război hibrid: o ofensivă militară convențională masivă (care se voia desigur mult mai dinamică, dar și progresul lent din teren este la fel de util) care este de fapt subordonată unui alt scop, și anume diplomației în dinamică; doar atunci când obiectivele pe care Vladimir Putin le-a pus pe listă vor fi atinse, diplomația rusă va negocia serios un acord concret pentru (ceea ce va mai rămâne din) Ucraina.

Teza analizei este că pe lista lui Putin pentru armata rusă aflată în ofensivă în Ucraina se află cu siguranță două obiective, și anume: (i) așa numitul teritoriu “Novorossia”, din sudul Ucrainei, până la Gurile Dunării și granița cu Republica Moldova și (ii) ocuparea capitalei Kiev cel puțin parțial (după modelul Berlinului de Est, în al doilea război mondial).

În fine, la fel de important este să admitem ideea că obiectivele Kremlinului pentru Ucraina nu au legătură doar cu Vladimir Putin – care este exponentul regimului – și nu se limitează la el. Mai mult decât atât, în opinia mea, Vladimir Putin este sacrificabil după ce obiectivele respective vor fi atinse, pentru ca Moscova să (încerce să) reia cu Occidentul business as usual; doar că eventualul regim succesor după epurarea lui Putin nu va renunța la “câștigurile” teritoriale din Ucraina, sub diverse motive (cel mai invocat va fi acela că populația ar putea să se revolte).

FRONTUL DIN SUDUL UCRAINEI ȘI IDEEA DE NOVOROSSIA

Sursa: https://www.geopolitica.ru/en/russia-needs-novorossiya

“Novorossia” este un proiect al imperialismului rus, deloc nou (de secol XIX) și care a fost preluat și revitalizat de revizionismul putinist, alături de ideea împărțirii Ucrainei (“cele trei Ucraine”).

Novorossia este o himeră revizionistă ce nu are alt scop decât pe acela de pretext geopolitic și rolul său este acela de a crea un instrument de presiune care să poată fi utilizat de diplomația rusă în ducerea războiului hibrid împotriva Occidentului pe pământul Ucrainei, stat pe care Moscova îl consideră (mai nou) ca fiind “artificial”.

După cum se poate lesne observa, din punct de vedere militar teritoriul respectiv nu poate fi cucerit și menținut în condițiile unei ample și decise rezistențe a populației Ucrainei, dar speranța Moscovei este că armata sa va reuși într-un fel să ocupe (chiar și fără insulele de rezistență urbane, ca Odessa, aproape imposibil de cucerit și controlat) spațiul respectiv, care unește Donbass-ul din est cu Transnistria la vest.

Sursa: https://www.bbc.com/news/world-europe-60506682

După ce armata rusă își va manifesta prezența în această zonă – ceea ce ar presupune că și Grupul Operativ al armatei ruse prezentă în Transnistria, ca forță de menținere a păcii, împreună cu armata transnistreană vor primi și executa misiuni operative în teritoriul ucrainean – diplomația rusă va trece la negocieri serioase, clamând stringența ca Ucraina și Occidentul să accepte status quo-ul, în schimbul păcii.

Această viziune a Rusiei asupra spațiului Novorossia este menită să consolideze controlul asupra Crimeii, deci practic controlul asupra Mării Negre și Gurilor Dunării – ceea ce explică de ce vorbim de un proiect geopolitic ce se vrea câștigat nu doar prin operațiuni militare, ci și printr-o diplomație agresivă, bazată pe amenințarea cu iminența unui conflict nuclear, dacă Ucraina și Occidentul vor respinge pretențiile Moscovei.

Realizarea proiectului Novorossia interesează direct România (ca stat membru NATO) și Moldova, pentru că aduce schimbări fundamentale în structura de amenințări la securitatea celor două state.

Interesant este că, asemeni unui vizionar, ministrul apărării, Vasile Dâncu, prevedea încă din 25 februarie ac. (într-o declarație la “Radio România Actualități”) posibilitatea să ajungem într-o astfel de (nouă) realitate:

“Practic, sigur că Rusia va fi mai aproape, dar va fi mai aproape de o graniță NATO. Nu va fi România singură care să gestioneze această apropiere a Rusiei. Va fi tratat internațional și NATO are o forță care poate descuraja orice formă de amenințare. Vom învăța să trăim cu rușii la graniță, dar vom fi sprijiniți pentru asta dacă va fi cazul.” (g4media.ro)

LA CE AR FOLOSI ÎMPĂRȚIREA KIEVULUI, ÎN LOGICA POST-WW2?

Un alt element cheie al războiului hibrid dus de Rusia în Ucraina îl reprezintă controlul asupra Kievului: ca element al narativului revizionist putinist, Kievul este prima capitală a Rusiei, oraș simbol, care nu poate să rămână sub controlul “naziștilor” – a se citi a ucrainenilor care se doresc să devină o parte a lumii occidentale.

Fără îndoială că planul inițial al Kremlinului era să ocupe rapid capitala, eventual în primele două săptămâni de conflict, dar s-a dovedit că armata rusă nu a calculat tactic corect modul în care acest scop strategic să fie atins.

Ca urmare, se caută în prezent soluții – inclusiv prin constrângerea lui Alexandr Lukașenko, ca acesta să accepte participarea forțelor armate belaruse la asaltul asupra capitalei – pentru ca ofensiva asupra Kievului să fie reluată și obiectivul să fie atins cât mai curând.

Sursa: https://www.bbc.com/news/world-europe-60506682

Chiar și pentru planificatorii militari ruși – dacă le-a mai rămas o umbră de rațiune – nu poate să nu fie clar că ocuparea și controlul Kievului în sine ar necesita mobilizarea a cel puțin 200 de mii de militari ruși (și belaruși), ceea ce este mult mai mult decât a disponibilizat Kremlinul.

Ipoteza mea este aceea că în această situație s-a dezvoltat un obiectiv secundar, ceva mai realist (dar nici acesta simplu de atins) și anume ocuparea unei părți a capitalei, care să fie artificial separată de restul Kievului (după modelul Berlinului de Est) și în care să fie instalat un guvern marionetă.

Luptele pentru Kiev și atragerea în conflict a Belarusului schimbă structura amenințărilor la adresa statelor membre NATO: Polonia și cele trei Țări Baltice.

Ocuparea unei părți a capitalei Ucrainei, a Donbass-ului și a fâșiei Novorossia (mai degrabă fără Odessa și fără teritoriul de la sud-vest de Odessa, spre Gurile Dunării) va da semnalul că Moscova este gata pentru negocierea unui acord cu Ucraina și Occidentul, urmând să se lanseze o altă fază a războiului hibrid: negocieri diplomatice însoțite de provocări, amenințări și acțiuni militare în legătură cu care Rusia și Ucraina se vor acuza reciproc.

Pe cât posibil, Moscova va încerca să obțină recunoașterea Novorossiei, cu capitala în partea ocupată a Kievului. Și chiar dacă acest maraton diplomatico-militar va dura zece ani, Moscova nu va renunța la el, în condițiile în care oricum își va exercita, de facto, controlul în spațiul ocupat.

DE CE ESTE PUTIN SACRIFICABIL?

Poate pare hazardat, dar odată atinse obiectivele războiului hibrid descrise mai sus, Vladimir Putin – cel ce va fi acuzat în curând de crime de război de către Curtea Penală Internațională de la Haga – nu va mai fi de folos la Moscova.

Din această perspectivă, informația transmisă de “The Kyiv Independent”, care s-ar baza pe informații ale serviciilor de spionaj ale armatei ucrainene, potrivit căreia deja i s-a pregătit un succesor lui Vladimir Putin în persoana lui Alexandr Bortnikov, șeful FSB, nu mi se pare hazardată. (hotnews.ro)

Înlăturarea, printr-o aparentă lovitură de palat, a lui Vladimir Putin, care ar putea fi arestat și judecat la Moscova, dar nu predat Curții Penale Internaționale, ar fi în primul rând un excelent pretext pentru o detensionare a sancțiunilor economice ale Occidentului față de Rusia.

Pe de o parte, noii lideri de la Kremlin, care ar succeda echipei lui Vladimir Putin, deși se vor declara deschiși la încetarea conflictului din Ucraina și la anumite concesii diplomatice, vor insista, pe de altă parte, că nu se poate renunța la “teritoriile cucerite de armata rusă în Ucraina”, fără să “riscul” unor ample proteste de stradă și “destabilizarea” Federației Ruse.

Cu alte cuvinte, ceea ce teritorial se va obține în Ucraina în mandatul Vladimir Putin, va deveni fait accompli pentru un Kremlin post-Putin, ceea ce în sine reprezintă tot genul de tactică de război hibrid, așa cum explică Mason Clark în studiul “Russian Hybride Warfare”, publicat de think-tank-ului american “Institute of The Study of War”, în anul 2021.