Într-o lume în care oamenii sunt ocupați și preocupați de orice altceva, mai puțin de calitatea relațiilor din jurul lor, iată cum, din când în când, pare că ne mai trezește câte ceva. Luna aceasta ne-a trezit un joc, numit balena albastră…bine că nu i-au zis direct balena ucigașă, ar fi fost mai real…
Omul e născut pentru a fi, pentru a trăi în relație. În zilele noastre auzim tot mai des relații=pile. Uite cum, încet…încet relațiile și-au pierdut sensul.
Copiii noștri sunt prea preocupați de mediul virtual pentru că mediul de viață este unul care nu le captează atenția, prea des aud viața e grea, doar cine luptă reușeste, etc plus stres, stres și iar stres. Văd prea des părinți de 30 ani obosiți, oameni de 40 de ani care se gândesc la pensie, aceste fenomene nu sunt deloc normale, par o pre-programare spre o viață grea, iar fericirea pare ceva desprins din basme.
Revenind la jocul balenei, nu mi se pare deloc întâmplător că atât de mulți tineri cedează tentației mediului virtual și mă întreb câte ore pe zi petrece un părinte al zilelor noastre stând de vorbă prietenește cu propriul copil? Răspunsurile pe care le primesc în cabinet sunt deseori și uneori…în restul timpului, putem bănui ușor că niciun copil nu va juca într-un film mut, așa că va găsi un joc unde să socializeze, numit balena albastră, puțin tutun, alcool și niște droguri…de ce nu?
Uimirea apare când copilul se sinucide, pare o prostie, cum să urmezi instrucțiunile unui joc stupid, dar uite că acel joc stupid poate fi asociat în lumea noastră cu rețelele de socializare, cu TV-ul și cu orice formă de interacțiune virtuală, oamenii trăiesc cel mai mult virtual, în sfârșit viața este ca în filme…finalul ușor de ghicit: mediul virtual „sinucide” relații, oferă modele de comportament ideale și ireale, toată lumea pare fericită, veselă.
E adevărat că tristețea nu se poate expune la fel de ușor, ea se trăiește, nu se vaită, ci se ascultă, iar pentru a transforma orice experiență în lecție de viață avem nevoie de înțelegere, acceptare și de integrarea experienței, altfel repetăm lecția până reușim să o învățăm, viața nu obosește…
Mesajul mut exprimat de un copil atras de astfel de joc: sunt singur cu singurătatea mea!
„Singurătatea în doi” doare cel mai tare, singurătatea înfricoșează, lipsește omul/copilul de sens și el se izolează, țipă după ajutor, problema copilului nu este problema/situația în sine, ci faptul că trebuie să se confrunte singuri cu acea problemă.
A fi alături de copilul/partenerul tău este adevărata valoare pe care i-o poți oferi, e ca și cum ai spune clar: ești în siguranță, sunt aici pentru tine, chiar meriți să fii iubit! Noi, părinții avem puterea de a alege să le fim alături, de a împărtăși cu ei atât emoții pozitive, cât și negative.
Este atât de important să ne arătăm disponibilitatea de a le fi aproape, de a-i ajuta să își organizeze emoțiile.
Cum ar fi să experimentăm această stare de deschidere, disponibilitate? Copilul simte întotdeauna dacă părintele rezonează cu starea sa și învață să aibă încredere și să îi povestească, chiar și de jocul balena albastră. Responsabili de acestă stare de empatie sunt chiar neuronii oglindă care explică capacitatea noastră de a rezona, de a te pune în locul celuilalt.
Poate mulți părinți spun acum, copilul meu face față la orice joc/situație, ei bine nu despre a face față singur la ceva este vorba…
Copiii pot face față la orice dacă au acea RELAȚIE de susținere. Numai cu ajutorul acestei RELAȚII putem să ne învățăm copiii să își regleze emoțiile, să ia decizii corecte .
Haideți să învățăm împreună cu micuții noștri ABC-ul emoțiilor și să nu uităm că și noi ne vom simți mai bine cu emoțiile care acum ne deranjează la ei. De ce? Pentru că este scris în gena noastră să ne simțim mai bine cu emoțiile care le-au fost confortabile și părinților noștri.
Dragi părinți, creați relații sănătoase, bazate pe încredere reciprocă și întrebați-vă în fiecare zi copiii: „cum te-ai simțit la școală?”, nu „ce ai făcut la școală?”, “cum te-ai simțit când ai deranjat ora?”, “cum te-ai simțit când ai luat nota 3?”
Închei prin a vă invita să reflectați: Copiii dvs. vă văd zilnic, dar vă și simt?
