Se spune că dependențele încep din curiozitate, tinerii ajung să fumeze, să consume alcool, droguri din curiozitate…dar oare câți părinți știu că orice dependență ascunde o umbră, ceva din trecut, o reamintire, un refuz de a accepta realitatea așa cum este sau chiar un gol imens în suflet, pe scurt o lipsă de afecțiune, de iubire imensă.
Observăm apariția acestor curiozități de la vârste fragete 10-11 ani și ne întrebăm unde am greșit noi, părinții, atunci când descoperim, prea târziu, uneori, această situație inconfortabilă.
Ultimele studii ne oferă o informație interesantă: partea din creier care se activează atunci când râdem, când zâmbim este aceeași cu cea care se activează în cazul dependențelor. Aceasta este o informație prețioasă, dacă nu este satisfăcută nevoia de bază, de atașament, de alinare, de protecție, de susținere emoțională și nici nevoia de explorare bazată pe instinctul de curiozitate, ne trezim cu un dezechilibru care duce la apariția senzației de singurătate la adolescent. Această senzație se traduce atât prin “nimeni nu îmi e alături, nimeni nu mă vede”, dar și prin nesiguranță. Atunci adolescentul explorează o zonă de dependență în care strigă “alină-mă”, am nevoie să mă asiști în această situație, să mă reîncarc emoțional.
Nevoia de explorare a adolescentului se manifestă prin întrebări, el devine brusc ”dificil”, vrea să devină independent.
Suntem părinți preocupați, dar prea ocupați sau părinți plecați la muncă, în țări străine, absenți și uimiți când ne reîntâlnim în vacanța de vară cu adolescentul dezorientat, lăsat în grija vreunei bunici. Ce i-o fi lipsit copilului? Bani a primit, mâncare și haine…chiar așa…i-o fi lipsit ceva?
Da, ”iubirea este ceva imaterial, care trebuie câștigat și menținut, care se pierde ușor…la fel și încrederea”…îmi povestește un micuț preadolescent într-o seară la o ședință de consiliere.
Dacă în trecut nevoia de afecțiune era confundată cu nevoia de hrană, astăzi știm clar că nevoia de afecțiune este o nevoie de bază, o oportunitate pe care niciun părinte nu trebuie să o rateze. O „investiție” emoțională, dar și de timp și resurse trainică pentru viitorul copilului constă în umplerea rezervorului cu afecțiune. Astfel ne vom asigura că le vom da puterea de a depăși ușor obstacolele apărute în viața lor, dar îi vom învăța și ce mai valoroasă lecție: bucuria de a trăi.
Poate am fi tentați să spunem: prea filozofi copiii secolului acesta! Eu prefer să trag acel semnal de alarmă pe care și eu l-am tras atunci când eram adolescentă și sufeream îngrozitor că nimeni nu știa să îmi spună: „cine sunt eu?” și „ce e fericirea?”Ce-i drept informațiile nu erau atât de multe, așa că am căutat singură răspunsul la aceste întrebări vreo 23 de ani. De aceea am rămas cu această sensibilitate în a lucra cu adolescenții.
Închipuiți-vă că în fiecare zi cineva vă face, brusc, neanunțat un duș cu hormoni, capul vă este strâns ca într-o menghină din când în când, iar corpul nu prea vă ascultă…cam așa se simte un adolescent…
Mereu mi se confirmă că această perioadă gri și zbucuiumată a adolescenței este poarta spre vindecarea propriilor neîmpliniri și îi sfătuiesc pe părinți să se apropie mai mult de copiii lor, altfel, exact așa cum, poate, și-ar fi dorit în propria adolescență să fie susținuți de părinții lor. Vă îndemn să vă asistați copiii în această perioadă tumultuoasă, să le fiți alături necondiționat.
Neale Donald Walsch spunea: ”Singura diferenţă dintre tineret şi oamenii în vârstă este că tinerii fac totul la vedere. Cei în vârstă îşi ascund comportamentul, cei în vârstă cred că tinerii nu văd. Cu toate acestea, tineretul vede tot. Nu li se poate ascunde nimic. Ei văd ipocrizia celor în vârstă şi încearcă cu disperare să o schimbe. După ce au încercat şi nu au reuşit, tinerii nu văd altă şansă decât să o imite. Aici greşesc, dar nu au fost niciodată învăţaţi să procedeze altfel.”
