„Dacă această țară este învinsă în luptă, Franța va deveni un stat vasal; dar dacă am câștiga, s-ar putea să-i salvăm. Cel mai bun ajutor pe care îl putem oferi domnului Reynaud este să-l facem să simtă că, orice se va întâmpla cu Franța, noi vom lupta până la capăt. În acest moment, prestigiul nostru în Europa este foarte scăzut. Singura modalitate prin care putem schimba acest lucru este să arătăm lumii că Germania nu ne-a învins. (…) Dacă situația va continua să se înrăutățească, nu ar fi cel mai rău dintre toate relele ca această țară să fie învinsă luptând pentru cauza altor țări care au fost copleșite de tirania nazistă.„
Winston Churchill („Darkest Hour„)
Astăzi ne aflăm la peste 650 de zile depărtare de la acea dimineață în care monstrul sovietic deghizat în președinte al Federației Ruse, Vladimir Putin, dădea armatei sale ordinul să treacă frontiera cu Ucraina, cu scopul de a desființa pur și simplu statul vecin, despre care declarase cu opt luni înainte, într-un articol publicat de kremlim.ru, că pur și simplu nu există. Și constatăm că lumea civilizată s-a săturat de război, nu însă și Kremlinul.
Putin dă ordinul de invazie. Sursa: romania.europalibera.org
Socoteala lui Vladimir Putin a fost simplă de la bun început: Rusia începe un război cu lumea occidentală, iar primul pas îl face în Ucraina, după care al doilea pas va fi recuperarea estului și centrului Europei, până la Elba și, evident, Balcanii, pentru a avea acces la estul Mării Mediterane, adică la Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Ucraina trebuia să cadă rapid, dar nu s-a întâmplat așa. Nu contează. La Kremlin ceea ce contează este atingerea scopurilor propuse.
Când a pornit la război, Moscova a știut că nu este singură, că Occidentul are și alți dușmani care – fie și conjunctural – vor sprijini acțiunile Rusiei, începând cu China și continuând cu alte state conduse de lideri autoritariști, de la Iran și Coreea de Nord, la Venezuela, Cuba și așa mai departe. În plus, Rusia are „prieteni” recrutați încă din vremea sovietelor de KGB și recompensați astăzi pentru serviciile pe care le aduc inclusiv în inima Europei – cazul Viktor Orban este cel mai cunoscut, dar lui i se pot adăuga nume ca Robert Fico în Slovacia sau Geert Wilders în Țările de Jos – sau în Statele Unite, în persoana lui Donald Trump.
Curios este faptul că, deși liderii occidentali înțeleg foarte bine și sunt de acord că invazia rusă din Ucraina a creat o instabilitate fără precedent la nivel global în ultimele șapte decenii, ce are deja efecte tot mai periculoase – vezi cazul atacurilor teroriste ale Hamas și Jihadul Islamic asupra Israelului în 7 octombrie ac. sau amenințarea Venezuelei cu invazia armată pentru anexarea cu forța a teritoriului Essequibo administrat de Guyana -, în același timp nu pot să cadă de acord asupra ideii de a sprijini necondiționat efortul militar al Ucrainei atât timp cât va fi nevoie.
Recent, Senatul Statelor Unite a eșuat, sub presiunea republicanilor, să ia în dezbatere legea propusă de Casa Albă privind pachetul de 106 miliarde de dolari pentru susținerea intereselor de securitate în Ucraina, Israel, Taiwan și la frontiera cu Mexicul. Într-un discurs susținut de președintele Joe Biden anterior respingerii proiectului, acesta avertiza: Istoria îi va judeca aspru pe cei care întorc spatele cauzei libertății. Congresul trebuie să aprobe fonduri suplimentare pentru Ucraina înainte de a-și întrerupe sesiunea pentru vacanța de sărbători. Atât și nimic altceva. Extremiștii din Partidul Republican se joacă cu siguranța noastră națională, ținând ostatică finanțarea Ucrainei pentru politicile lor excesive la frontieră. Încetarea sprijinului Statelor Unite pentru Ucraina este cel mai mare cadou pe care l-ar putea spera [președintele rus Vladimir Putin].
Republicanul Mike Johnson, speaker-ul Camerei Reprezentanților – un „trumpist” convins -, a aruncat în schimb vina în curtea Casei Albe, insistând că: Administrația Biden nu a reușit să abordeze în mod substanțial niciuna dintre preocupările legitime ale celor pe care-i reprezint cu privire la lipsa unei strategii clare în Ucraina, a unei căi de rezolvare a conflictului sau a unui plan pentru asigurarea adecvată a răspunderii pentru ajutorul oferit de contribuabilii americani.
George Beebe, director de strategii globale la „Quincy Institute”, argumentează (vezi aici) că președintele american poartă răspunderea pentru blocajul din Congresul Statelor Unite pentru că nu ia în considerare alternativa trecerii la o „strategie defensivă”, în timp ce rezervele care pot fi aruncate în luptă de Ucraina și răbdarea politică la Washington și în capitalele europene scad tot mai mult: Trebuie să cuplăm această strategie defensivă cu o ofensivă diplomatică menită să realizeze un armistițiu stabil, pentru că este puțin probabil ca Ucraina să înfrunte un război lung de uzură cu Rusia mult mai populată și mai capabilă din punct de vedere militar. Biden, totuși, pare să excludă orice compromis diplomatic, insistând că Putin și Rusia trebuie trase la răspundere pentru crimele lor. Abordarea lui Biden pare să fie o rețetă pentru eșec.
În același timp, în Europa, Viktor Orbán – probabil piesa cea mai valoroasă din angrenajul agresiv al Moscovei la momentul actual, valoare ce nu poate fi întrecută decât de Donald Trump, dacă va fi ales din nou la Casa Albă – își face datoria de agent de influență sovietic și se opune atât ajutorului anunțat de Bruxelles pentru Kiev, cât și deschiderii negocierilor cu Ucraina pentru aderarea la Uniunea Europeană (ceea ce se va răsfrânge, evident, și asupra Republicii Moldova).
Am început articolul cu o declarație a lui Winston Churchill, care în mai–iunie 1940 încerca să le deschidă ochii liderilor conservatori – în special fostului premier Neville Chamberlain și lui Edward Frederick Lindley Wood, lord Halifax – că ideea încheierii unei păci cu un monstru însetat de sânge ca Hitler este nu doar inutilă, ci de-a dreptul periculoasă pentru independența Marii Britanii și existența imperiului său. Așa cum avea să se dovedească peste ani, a avut dreptate, iar rezistența britanică a schimbat soarta războiului: fără Marea Britanie, Statele Unite nu ar mai fi susținut probabil nici Uniunea Sovietică și nici debarcările din Sicilia și Normandia și nici nu ar fi fost posibilă stăvilirea armatei sovietice pe Elba în 1945. Europa ar fi devenit în întregime fie un teritoriu nazist, fie o mare republică sovietică.
CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN AMERICA?
O dezbatere organizată de Atlantic Council, avându-l ca invitat și moderator pe congresmenul republican Michael Turner, președintele SCIF (Comitetul Permanent pentru Informații de Securitate Națională din Camera Reprezentanților), a trecut în revistă situația de securitate a Statelor Unite în noul context global, având în centrul său sprijinul pentru Ucraina ca pivot al cauzei democrațiilor occidentale în fața agresivității ruse. Redau, în cele ce urmează, câteva opinii expuse de invitații la dezbatere:
Congresmenul Michael Turner. Sursa: eu.cincinnati.com
•Ambasadorul John Herbst, Atlantic Council – Eurasia Center:
Statele Unite se confruntă cu o provocare din partea unui competitor la nivel global, Rusia, pe care este vital să o combată. Și face acest lucru în Ucraina, acolo unde Rusia a început un război, în care nu ezită să recurgă la crime de război. Putin are o politică agresivă, revizionistă, care urmărește să atace și să submineze interesele Statele Unite în special în Europa, dar de fapt peste tot în lume. Draftul de tratat propus de Rusia alianței NATO în decembrie 2021 arată clar că își dorește să își exercite din nou influența asupra spațiului ex-sovietic și fost comunist din Europa, care include acum state aliate membre NATO.
Dacă Rusia câștigă în Ucraina, ceea ce urmează să vedem vor fi provocări similare îndreptate de această dată împotriva unor state membre ale NATO, care în vremea URSS se aflau în sfera sa de dominație și de influență. Așa cum vedem deja cu atacul hibrid împotriva Finlandei, la granița căreia a dirijat un aflux masiv de migranți. Ei bine, dacă nu vrem să asistăm la lovituri ale lui Putin îndreptate direct împotriva alianței NATO, atunci ar fi bine să ne asigurăm de victoria Kievului în Ucraina. Acesta este un interes vital de securitate al Statelor Unite. Pentru cine nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă aceste lucruri, să ne aducem aminte că atât WW1 cât și WW2, care au costat America 800 de mii de victime, au început în Europa. Pentru ca așa ceva să nu se mai repete s-a creat NATO.
Cum a spus președintele Biden în discursul său din urmă cu câteva săptămâni, dacă nu reușim să-l oprim pe Putin în Ucraina, s-ar putea să trebuiască să-l confruntăm în Polonia. Adică cu prețul vieții soldaților americani. Ce trebuie să facem în primul rând, este să definim interesul de securitate națională în acest război: avem de-a face cu o superputere nucleară agresivă ce trebuie oprită. În al doilea rând, trebuie să înțelegem odată că ideea asta cu „să avem grijă să nu provocăm„, este exact ceea ce-i provoacă pe inamici cum este Rusia să ne atace interesele naționale.
•Rebeccah Heinrichs, Keystone Defense Initiative – Hudson Institute:
Am auzit în mass media și în diferite cercuri ideea că susținerea Statelor Unite pentru Ucraina nu a făcut altceva decât să aducă Rusia și China alături. Ceea ce este o eroare de analiză. De foarte mult timp Rusia încearcă pe toate căile să submineze alianța dintre Statele Unite și europeni și în ultima vreme o face cu și mai multă determinare tocmai pentru că există și o susținere tot mai largă din partea Chinei pentru a face acest lucru. Relația apropiată dintre Xi Jinping și Vladimir Putin i-a oferit acestuia încrederea de a acționa atacând Ucraina. Așa că este de datoria noastră să oferim acum sprijin Ucrainei să reziste agresiunii Rusiei și apoi să obțină inițiativa și să treacă la contraofensivă cu hotărâre, pentru a-i alunga pe ruși, ținând astfel NATO și Statele Unite departe de o confruntare cu Rusia.
Ani de zile administrațiile republicane sau democrate au sperat că pot integra Rusia cu Occidentul, că putem fi parteneri cu adevărat, împărtășind valori comune. Încă nu ne-am dezmeticit complet după ce am împărtășit astfel de iluzii. Când Putin masa sute de mii de militari la frontiera cu Ucraina, noi încă mai credeam că îl putem convinge pe Putin să nu o invadeze, că dacă nu livrăm ajutor militar Ucrainei, nu-l vom provoca pe Putin nehrănindu-i paranoia. Are și Congresul partea sa de vină: trebuia să acționeze bipartizan și să clădească o viziune strategică, un consens care să oblige Casa Albă să furnizeze Ucrainei ajutorul de care avea și are nevoie ca să se poată apăra.
•Ian Brzezinski, Atlantic Council
Sunt trei mize și le reiau, chiar dacă par redundant: Prima ține de ordinea globală. Avem un stat, Rusia, care neprovocat atacă un stat suveran și încalcă astfel regulile internaționale care au menținut climatul de pace și prosperitate din ultimii 70 de ani. De acum ne putem aștepta ca și alte state să facă la fel. Și cum s-a mai spus, Putin nu se va opri în Ucraina. Cine va fi victima următoare? Poate statele baltice, care înseamnă implicarea Statelor Unite în război, deci un conflict de proporții cataclismice la orizont. Sunt lecții pe care alte state le învață. China, de exemplu, care urmărește atent și activ tot ce se întâmplă. Ce se întâmplă un Ucraina nu se va limita la Ucraina, ci va avea reverberații globale certe.
A doua: Putin nu doar ocupă niște teritorii. El încearcă să rescrie istoria Ucrainei, să rescrie identitatea poporului ucrainean, să impună lumii viziunea sa proprie asupra acestui spațiu, acestui stat, acestei națiuni. Nu am mai văzut așa ceva de la al doilea război mondial. A treia: miza existenței și credibilității NATO. Nu este corect să spunem că NATO nu are ce căuta în acest conflict. Ucraina a contribuit alături de NATO la stabilizarea Balcanilor. NATO a susținut aspirațiile Ucrainei prin parteneriat. Deci reputația NATO este la mijloc acum.
Să fie clar, Occidentul, Statele Unite trebuie să trimită Ucrainei și Rusiei semnalul că sprijină eliberarea întregului teritoriu recunoscut internațional al Ucrainei. Să înțeleagă și Putin care este miza. Acest lucru nu s-a făcut. Doi: trebuie să le furnizăm ucrainenilor tot ajutorul de care au nevoie pentru a-și elibera teritoriul de invadatori și încă rapid. Trei, regimul de sancțiuni pare ineficient. Rusia are și în acest an creștere economică. Patru: trebuie să ajungem la poporul rus, să-i oferim informația de care are nevoie pentru a înțelege ce se întâmplă în Ucraina, dincolo de bariera propagandistă a Kremlinului. În fine, trebuie să-i oferim Ucrainei oportunitatea de a adera la NATO și a se bucura de protecția articolului 5.
650 DE ZILE DE RĂZBOI ÎN UCRAINA, SĂ NE ADUCEM AMINTE
Conferențiind la Casa Paleologu despre războiul din Ucraina, profesorul Armand Goșu, expert – cum bine se știe – în problemele spațiului ex-sovietic, a trecut în revistă sintetic aceste 650 de zile și mai bine de război cu un dublu scop: o privire în trecut, prilej să înțelegem mai bine situația actuală, dar și cântărirea corectă a mizei jocului, în condițiile în care sondajele de opinie recente (vezi aici) ne arată un procentaj în creștere al românilor care adoptă narativul Kremlinului.
Profesorul Armand Goșu. Sursa: hotnews.ro
Spicuiesc și eu, pentru dumneavoastră, câteva aspecte relevante din expunerea profesorului Armand Goșu (la care am asistat), în ideea de a completa cât mai potrivit tabloul pe care l-am creionat până acum în editorial:
În aprilie 2014, Vladimir Putin și-a expus planurile privind Ucraina într-un discurs public în care a făcut referire la conceptul de „Novorossia„. Nu era vorba despre conceptul istoric al Novorossia din vremea împărătesei Ecaterina cea Mare, ci despre unul propriu: Vladimir Putin se referea la sudul și sud-estul Ucrainei, plus Crimeea, unind astfel Transnistria de Federația Rusă. Acest teritoriu, despre care Vladimir Putin a vorbit încă din 2014, a fost trasat de Kremlin după ponderea vorbitorilor de limbă rusă din regiunile respective, de la Odessa la Donețk, indiferent de opțiunile lor (pentru că, deși sunt vorbitori de limbă rusă, mulți locuitori ai regiunilor în cauză: Odessa, Herson, Zaporoje, Dnepropetrovsk, Donețk sau Lugansk, nu au fost și nu sunt doritori să devină cetățeni ai Federației Ruse).
Prin constituirea formatului de mediere Normandia, unde Moscova a obținut un rol de mediator (între Kiev și „separatiștii„ din Donbass și Crimeea) alături de Franța și Germania – deși Federația Rusă se dovedise deja un stat agresor –, Vladimir Putin a reușit să țină Statele Unite departe de negocierile privind viitorul Ucrainei, materializate pentru început în cele două acorduri de la Minsk (2014 și 2015).
Alegerea lui Volodimir Zelenski în funcția de președinte al Ucrainei a fost interpretată de Kremlin – de Vladimir Putin personal – ca o dorință a poporului ucrainean de a cere conducătorilor săi să dea curs pretențiilor Moscovei. Prin urmare, Vladimir Putin a început să facă presiuni prin Formatul Normandia asupra Kievului pentru un acord „Minsk 3„. Scopul noului acord ar fi fost să creeze condițiile instalării la Kiev a unei „administrații prietenoase„ cu Moscova, sub presupunerea că Volodimir Zelenski este pregătit să accepte toate concesiile necesare. În aceste condiții, s-a organizat la Paris, în decembrie 2019, o reuniune a Formatului Normandia, dar președintele ucrainean s-a opus planului lui Putin (în timp ce la Kiev populația era în stradă și îi cerea să nu accepte nimic din ce i-ar cere Moscova). Vladimir Putin a interpretat situația nu ca pe o eroare proprie de interpretare, ci ca pe o interferență a Occidentului: Volodimir Zelenski a refuzat Minsk 3 pentru că nu a primit acceptul Occidentului, al Statelor Unite în principal. Din acel moment, Putin a început să se gândească serios la război.
Ca să pregătească societatea rusă pentru război, Vladimir Putin a luat în prealabil două măsuri: (a) a schimbat Constituția; (b) l-a înlăturat pe principalul opozant politic, Aleksei Navalnîi, întâi prin încercarea, eșuată, de a-l otrăvi, apoi, după tratamentul din Germania, prin arestarea și condamnarea sa la întoarcerea în țară.
În luna martie 2021, este mediatizat un weekend Putin – Șoigu în taigaua siberiană, moment considerat de mai mulți observator ca fiind cel în care Vladimir Putin decisese deja invadarea militară a Ucrainei, după care i-a expus lui Șoigu planul său, pentru a-i cere să se treacă la planificarea războiului, care ar fi trebuit să aducă o victorie rapidă, punând Occidentul în fața unui fapt împlinit: ocuparea teritoriului Novorossia și integrarea sa în Federația Rusă, respectiv aservirea teritoriului ucrainean rămas, cu capitala la Kiev, intereselor Moscovei. În câteva săptămâni armata rusă a început să se maseze la granița de est a Ucrainei.
La începutul verii 2021, este organizată la Geneva o întâlnire între Joe Biden și Vladimir Putin, pentru a discuta situația de la granițele Ucrainei. Vladimir Putin neagă intențiile de război și retrage ulterior o parte a trupelor, nu și tehnica militară. Se va dovedi că a fost doar o mișcare tactică. În iulie 2021, Vladimir Putin publică un op-ed celebru, în care rescrie în câteva pagini istoria Ucrainei, pentru a dovedi că „acest stat nu există„ din punct de vedere istoric. În toamnă, odată cu organizarea exercițiului militar comun cu Belarus „Zapad 2023„, Putin ordonă trupelor să se maseze din nou la frontiera cu Ucraina.
Casa Albă o trimite în misiune diplomatică la Moscova pe Victoria Nuland, care este primită cu răceală. Misiunea sa se încheie cu un eșec. Casa Albă insistă și îl trimite în turneu diplomatic și pe ambasadorul William Burns, directorul CIA (fost la post la Moscova). Burns este primit de Nikolai Patrușev – responsabil cu „dosarul relației cu Occidentul„ -, șeful de facto al spionajului rus. Burns îi explică lui Patrușev că Statele Unite sunt pe deplin încredințate de planul lui Putin de a invada Ucraina și îl atenționează că Statele Unite au în plan susținerea Ucrainei, pentru a face față invaziei. Patrușev îi facilitează lui Burns o discuție telefonică cu Vladimir Putin, în cursul căreia ambasadorul american reiterează poziția Casei Albe, dar nu îl convinge pe președintele rus să renunțe la planurile sale.
În vara anului 2021, Moscova publică cerințele sale față de Occident, într-un mod diplomatic neuzual, sub forma unor proiecte de acord: (a) draftul unui tratat de securitate între statele membre NATO și Federația Rusă și (b) draftul unui tratat între Federația Rusă și Occident. În 21 februarie 2022, Duma votează pentru anexarea „republicilor populare„ Donețk și Lugansk. Are loc apoi reuniunea televizată a Consiliului de Securitate al Federației Ruse, în care Vladimir Putin îi determină pe cei prezenți să-și expună punctul de vedere privind viitorul teritoriilor separatiste din Ucraina în cadrul Federației Ruse.
•Etapa I a războiului (24 februarie – 29 martie 2022): Războiul anunțat de Vladimir Putin în dimineața zilei de 24 februarie 2022 trebuia să dureze câteva zile, suficient ca sudul Ucrainei (acel teritoriu Novorossia) să fie ocupat, de asemenea și Kievul, unde Volodimir Zelenski fie era arestat, fie urma să fie „recuperat„ de Occident și scos peste graniță, pentru ca în capitala Ucrainei să fie instalat un guvern aservit. În primele zile de conflict, în principalele capitale occidentale se credea că Ucraina nu poate rezista militar. Totuși, ucrainenii au dejucat planul de ocupare al Kievului, Harkovului și al Odessei. Singurul obiectiv atins de ruși în această etapă este Hersonul.
În primele zile de război au loc două runde de negocieri în Belarus și la Istanbul. Scenariul era acela de „finlandizare„ al Ucrainei și se tatona poziția Kievului, sub amenințarea continuării conflictului. Kievul nu a fost de acord. Ulterior, Vladimir Putin a clamat în mod fals, prezentând public un document datat 15 aprilie 2022, că autoritățile de la Kiev ar fi fost de acord cu neutralitatea și ar fi semnat respectivul document, deși contactele între negociatorii Rusiei și Ucrainei se întrerupseseră din 29 martie 2022. Deși declarația a fost o mistificare, diplomația rusă a preluat mesajul și continuă să-l susțină și astăzi, cu corolarul: „Kievul a semnat, dar Occidentul l-a obligat să nu dea curs angajamentului negociat„.
•Etapa a II-a a războiului (29 martie – 5 iulie 2022): Rusia își schimbă planurile în fața eșecului ofensivei fulger planificată inițial și se retrage din estul Ucrainei și din zona Kievului. În schimb, decide să se concentreze pe cucerirea sudului Ucrainei, până la joncțiunea cu Transnistria. În 13 aprilie 2022, ucrainenii reușesc să scufunde crucișătorul rusesc Moskva, nava amiral a flotei ruse din Marea Neagră.
•Etapa a III-a a războiului (5 iulie – 11 noiembrie 2022): Debutează contraofensiva ucraineană. Ucrainenii recuceresc în numai șase zile teritorii ample în est, până la Kupiansk. Inițial, armata rusă cedează pe acest segment de front, cu speranța că mutând trupe spre vest, vor reuși să apere Hersonul. De asemenea, se trece la o mobilizare parțială în Rusia, ceea ce are ca efect emigrarea a sute de mii de tineri ruși, în special prin Georgia.
Moscova decide să legalizeze ocupația teritoriilor ocupate în sud-estul Ucrainei. Se organizează referendumuri în Herson, Zaporoje, Donețk și Lugansk. Deși referendumurile au fost organizate doar în zonele ocupate de armata rusă, ulterior Moscova și-a clamat controlul asupra întregului teritoriu al acelor oblasturi. Apoi, în Herson, armata rusă a cedat sub presiunea contraofensivei ucrainene și s-a retras. La 11 noiembrie 2022, președintele Volodimir Zelenski a vizitat Hersonul eliberat.
•Etapa a IV-a a războiului (11 noiembrie 2022 – 5 iunie 2023): Se trece la un război de poziții. Se desfășoară episodul Evgheni Prigojin. Prigojin a fost unul dintre membrii criminalității organizate a Sankt Petersburgului în anii ‘90, condamnat la închisoare pentru tâlhărie și tentativă de omor. Cu toate acestea, s-a regăsit în anturajul lui Vladimir Putin după anii 2000. În anul 2014, Evgheni Prigojin înființează armata privată Wagner, tocmai cu scopul de a o implica în susținerea militară a pretențiilor Rusiei în sud-estul Ucrainei. Ulterior, Wagner este implicată în Siria și tot mai mult în Africa, susținând comerțul ilegal cu armament și diamante. Wagner a reușit și performanța de a alunga trupele franceze din Africa Centrală și de Vest. Wagner a fost implicată în luptele pentru cucerirea Bahmutului, cu prețul vieții a 25 de mii de mercenari, majoritatea recrutați din închisori.
La marșul din iunie 2023 asupra Moscovei, scopul lui Evgheni Prigojin era acela de a ajunge în capitală, pentru a susține un discurs în Dumă. S-a oprit însă, intempestiv, la 125 de mile de capitală și și-a întors trupele. În cursul marșului au avut loc ciocniri cu forțele armate de apărare a teritoriului și au fost doborâte elicoptere și avioane ale armatei ruse suspectate că ar intenționa să atace coloana Wagner în marș.
•Etapa a V-a a războiului (5 iunie – 1 noiembrie 2023): Generalul Serghei Surovikin este artizanul celor trei linii de apărare, cu dinți de dragon și câmpuri de mine, de pe frontul de sud ce delimitează forțele ruse de cele ucrainene. Aceste linii de apărare au reușit să oprească a doua contraofensivă de vară ucraineană, din 2023. Cel mai semnificativ avans în această zonă a ucrainenilor a avut loc pe direcția Melitopol, la Rabotina, pe o adâncime de circa 20 km, care a implicat traversarea doar a două linii de apărare din cele trei.
Ofensiva de vară a ucrainenilor a însemnat însă atacarea sistematică și cu succes a bazei navale de la Sevastopol, care a determinat flota rusă din Marea Neagră să se retragă la Novorossiisk. De asemenea, folosind sistemele de rachete furnizate de Occident, forțele ucrainene au atacat și distrus toate aerodromurile rusești din Crimeea. În ultimele săptămâni, ucrainenii au trecut Niprul, fără a întâmpina o rezistență rusă serioasă, în încercarea de a instala un cap de pod pe malul stâng și a-l menține. Pe acest fond, generalul ucrainean Valeri Zalujnîi, comandantul armatei, a oferit un interviu „The Economist„, în care avertizează că, în lipsa ajutorului occidental, se va ajunge în 2024 la un război de poziții, ca în primul război mondial. Declarațiile sale au fost respinse de președintele Volodimir Zelenski.
•Previziuni: Evoluția conflictului depinde foarte mult de nivelul ajutorului militar oferit de Occident Ucrainei. Până în aprilie 2024 nu sunt așteptate succese majore, pentru că terenul îmbibat de apă nu permite manevrele de tehnică blindată grea. Nu este de așteptat ca Rusia să treacă la o nouă mobilizare parțială înainte de luna martie 2024, în care au loc alegeri. La acest moment, Rusia are pe teritoriul Ucrainei circa 450 de mii de militari.
Analiza profesorului Armand Goșu este, ca întotdeauna, remarcabilă și sper edificatoare. Cu toții ne dorim ca războiul din Ucraina să se încheie cât mai curând și să fie pace. Doar că, la acest moment, suntem departe de a o avea. Rusia este puternic instalată pe un sfert din teritoriul Ucrainei suverane și cum obiectivele sale nu se limitează la ceea ce au cucerit deja, pacea este doar un deziderat îndepărtat.
Cheia viitorul este deținută de Occident și de capacitatea sa de a susține Ucraina, în interesul nostru al tuturor. Sau, în cuvintele premierului Marcel Ciolacu, din discuțiile cu António Guterres, secretarul general al ONU: Ca stat care a trecut prin ambele mari deflagrații mondiale ale secolului trecut, cu multă suferință și pierderi grele, România iubește pacea și aspiră la soluționarea tuturor divergențelor de interese între țările lumii pe calea dialogului și negocierii. Diplomația e oricând preferabilă armelor. Dar ne dorim o pace care să nu răsplătească agresorii.