Marți, 8 noiembrie, la noi este zi de sărbătoare – Sfinții Mihail și Gavril -, dar în Statele Unite alegătorii sunt chemați la urne pentru a alege parțial noi membri ai Congresului, precum și două treimi dintre guvernatori. Organizat la doi ani după alegerile prezidențiale, scrutinul, numit adesea midterms, este de obicei un referendum asupra ocupantului Casei Albe; în mai bine de 160 de ani, partidul președintelui a scăpat rar de un vot-sancțiune, după cum relatează AFP.
TRUMPISM = ORBANISM AMERICAN?
Ceea ce îi fascinează astăzi pe trumpiști – acea aripă provenită din Tea Party, extremistă, a Partidului Republican care vorbește fascinată despre nevoia unui orbanism american (= trumpism sau chiar mai mult) -, este modul în care Viktor Orban a cucerit și își menține puterea în Ungaria, declarându-se un conservator (de fapt unul retrograd, rebotezat iliberal), apărător aprig al moștenirii creștine și garant al „purității micii sale națiuni maghiare”.
Andrew Marantz, jurnalist la „The New Yorker”, și-a dorit să înțeleagă de unde vine această idee a orbanismului american care-i fascinează pe susținătorii lui Donald Trump din aripa ultraconservatoare a Partidului Republican și a participat la două Conferințe ale Acțiunii Politice Conservatoare (CPAC – Conservative Political Action Conference) organizate de „The American Conservative Union”: prima în stațiunea Rosen Shingle Creek din Orlando – februarie 2022 și a doua la Budapesta – mai 2022.
Demersul jurnalistic al lui Marantz și articolul pe care l-a publicat în vara acestui an în „The New Yorker” este fascinant și edificator din punctul meu de vedere, dar, pentru că este de asemenea și amplu, mi-am propus să extrag în cele ce urmează câteva pasaje atât pentru folosul analizei mele, cât și în beneficiul celor care nu vor avea suficient timp să parcurgă documentul sursă.
‘Orbán a reușit să păstreze aspectul democrației formale, atâta timp cât nu te uiți prea atent‘, mi-a spus Anna Grzymala-Busse, directorul Centrului European de la Stanford. Din 2010, majoritatea instituțiilor civice din Ungaria — instanțele, universitățile, sistemele de administrare a alegerilor — au ajuns într-o zonă gri. Ele nu au fost eradicate, în schimb, au fost cu răbdare debilitate, delegitimate, golite de conținut.
Încă există judecători care poartă robe, dar dacă Orbán consideră că deciziile lor sunt <oneroase>, poate face apel la instanțe mai <prietenoase>. Există încă câteva universități independente, dar cea mai prestigioasă — Universitatea Central Europeană, care a fost fondată de Soros — a fost dată afară din țară, iar multe dintre universitățile publice au fost puse sub controlul oligarhilor și altor parteneri loiali.
Încă mai sunt alegeri, dar observatorii internaționali le consideră <libere, dar nu corecte>: serios măsluite, pervertite de fluxuri ascunse de bani negri. Sistemul pe care l-a construit Orbán în ultimii doisprezece ani, o combinație de libertate și subjugare pe care nu o mai găsești la un alt guvern din lume, ar putea fi numit <autoritarism-gulaș>.
Dintre toți apologeții anglofoni ai lui Orbán, cu siguranță cel mai inteligent și, probabil, cel mai influent, este jurnalistul britanic John O’Sullivan, care a împlinit optzeci de ani în aprilie. (…) Chiar dacă constituția maghiară a fost demolată, O’Sullivan, acest Dr. Pangloss post-sovietic, continuă să insiste că Orbán este, în principiu, un democrat liberal, și dacă observă că strâmbi din nas. Problema cu această viziune optimistă este că a fost respinsă în mod repetat inclusiv de Orbán: <Noul stat pe care îl construim în Ungaria este un stat iliberal>, a declarat el în 2014.
O’Sullivan mi-a spus că, de îndată ce a auzit asta, ‘primul lucru pe care mi l-am spus a fost: <Sunt sigur că nu asta a vrut să spună.> Câteva săptămâni mai târziu, când l-am văzut la prânz la biroul primului ministru, i-am spus direct: <O să regreți că ai spus asta.> Dar nu cred că regretă‘. Uneori, Orbán pare să folosească <iliberal> în sensul partizan al cuvântului, alte ori pare să spună însă altceva, un soi de scepticism cu privire la o gamă largă de libertăți individuale.
Spre deosebire de autocrații în stilul lui Putin, Orbán este adesea dornic să mențină aparențele. ‘Va folosi metode atât de obscure, încât ar putea dura luni de zile ca cineva să-și dea seama ce coace‘, mi-a spus Scheppele, profesoară la Princeton. În 2010, Orbán a înființat o mică unitate de poliție antiteroristă. Puțin câte puțin, prin articole disparate din legi aparent fără legătură, i-a mărit bugetul și a scos-o în afara oricărui control legal.
Nu a existat un moment în care în Ungaria a început să pună frână democrației. Nu s-au tras focuri de armă, nu au ieșit tancuri pe străzi. ‘Orbán nu trebuie să ne omoare, nu trebuie să ne pună în închisoare‘, mi-a spus Tibor Dessewffy, profesor de sociologie la Universitatea Eötvös Loránd. ‘El continuă să restrângă spațiul vieții publice. Este ceea ce se întâmplă și în țara ta – broasca încă nu fierbe, dar apa se încălzește tot mai mult.‘
El a recunoscut că SUA au garanții pe care Ungaria nu le are: sistemul cu două partide, care ar putea preveni o alunecare către o perenă guvernare a partidului unic și Constituția americană, care este mult mai greu de modificat. Cu toate acestea, nu i-a fost greu să-și imagineze americanii după un deceniu fiind, în unele privințe, aproximativ acolo unde se află astăzi ungurii.
Lee Drutman, politolog la Johns Hopkins, a scris pe Twitter anul trecut: ‘Oricine vrea să analizeze serios starea democrației americane, ar trebui să înceapă să citească mai multe despre Ungaria‘. Cu alte cuvinte, nu numai că se poate întâmpla aici, dar, dacă te uiți la declinul anumitor valori, a început deja să se întâmple. Republicanii ar putea să nu poată rescrie Constituția, dar pot exploata lacunele existente, pot înlocui oficialii din stat cu loiali de partid, pot prezenta liste alternative de alegători și pot aduce în curțile federale judecători partizani.
La CPAC Orlando, dezvăluie Andrew Marantz, majoritatea vorbitorilor au invocat ritualic mantra că Trump a câștigat alegerile din 2020, în ciuda tuturor dovezilor publice. Câțiva participanți au insistat că, dacă republicanii știu ce vor, atunci vor recâștiga Camera Reprezentanților în 2022, vor aduna cât mai multă putere la nivel de stat și apoi vor face tot ce este necesar pentru a lua înapoi Casa Albă în 2024.
Alegeri libere, dar nu corecte, curți partizane capturate, instituțiile democrației șchiopătând golite de conținut – toate acestea sunt semne revelatoare ale autoritarismului gulaș în stadiu incipient. Din acest motiv republicanii, iată, studiază atent mecanismele politice de acaparare a puterii chiar la Orbán acasă.
Trump poate candida în 2024 și poate câștiga, în mod corect sau nedrept, dar ceea ce crede Andrew Marantz că este cu adevărat îngrijorător nu este neapărat persoana lui Donald Trump, ci un Partid Republican care este acaparat de o facțiune ce începe să semene izbitor de mult cu partidul lui Orbán, FIDESZ.
De altminteri, atât la CPAC Orlando, cât și la Budapesta s-a discutat mult în diverse cercuri despre nevoia unui alt lider cu adevărat orbanist care să conducă Partidul Republican, pentru că Donald Trump este „leneș, imprevizibil și nerăbdător”, ceea ce poate deveni în curând o piedică în calea curentului să-i zicem Tea Party, care are „planuri mari” pentru America.
Privit dintr-o perspectivă nepartizană sau mai puțin partizană, Donald Trump nu trezește nici cea mai mică încredere; situația este chiar mai complexă de atât, pentru că printre radicalii conservatori din Partidul Republican s-a instalat de asemenea neîncrederea în Trump, care este un „lider leneș și iresponsabil”, pentru că „în loc să elaboreze strategii pe termen lung pentru obținerea controlului asupra pârghiilor cheie ale puterii, scrie pe Twitter, se uită la televizor și se plânge la telefon despre cum planurile sale de insurecție nu s-au concretizat”.
Patrick Deneen, autorul cărții „De ce liberalismul a eșuat”, îi explica lui Andrew Marantz că omul de care are nevoie Partidul Republican este „un lider cu viziunea lui Orbán – cineva care să poată construi pe ceea ce a realizat trumpismul, fără egomanie și lipsă de interes față de instrumentele politice și care nu se teme să-i calce pe liberali pe degetele de la picioare”.
Obsesia republicană pentru un altfel de Trump, unul care să aibă anvergura intelectuală a lui Viktor Orban, este și o consecință a proiecțiilor tot mai puțin optimiste privind rezultatul investigațiilor deschise asupra lui Donald Trump (și a unora dintre apropiații săi), pe lângă cea pomenită mai sus: investigații privind operațiuni fiscale oneroase și responsabilitatea sa în evenimentele violente din 6 ianuarie 2021, din Dealul Capitoliului.
Procuratura din Manhattan a anunțat în urmă cu două luni că Allen Weisselberg, fost director financiar al Trump Organization, a încheiat un acord cu justiția și și-a recunoscut vinovăția pentru 15 capete de acuzare de fraudă și evaziune fiscală privind venituri nedeclarate, în perioada 2009-2021, de 1,76 milioane de dolari; acordul prevede însă și că fostul CFO va depune – în 24 octombrie ac. – mărturie împotriva Trump Organization.
Inițial, Allen Weisselberg s-a declarat nevinovat și a refuzat să depună mărturie împotriva organizației în care a activat și, implicit, împotriva lui Donald Trump. În cele din urmă s-a răzgândit și a obținut o condamnare mai blândă (o reducere de la 15 la 5 ani de închisoare).
Și procuratura statului New York-ului are deschisă o investigație sub acuzații de fraudă fiscală împotriva Trump Organization și l-a citat pe Donald Trump pentru audieri sub jurământ, însă fostul președinte și avocații săi au invocat al cincilea amendament din Constituție pentru a refuza să răspundă la întrebările procurorilor.
În ce privește ancheta Comisiei Camerei Reprezentanților privind evenimentele de la Capitoliu din ianuarie 2021, membrii săi (7 democrați și 2 republicani) au votat în urmă cu câteva zile, în unanimitate, citarea lui Donald Trump pentru a fi audiat în fața comisiei în legătură cu implicarea sa în evenimente.
Din audierile la Comisie din 13 octombrie ac., care a prezentat prin raportul a trei membri ai săi o reconstituire a acțiunilor din acea zi și a atmosferei de la Casa Albă împreună cu o serie de materiale video și audio, a rezultat că Donald Trump nu doar că a instigat la acțiuni violente, dar a avut inclusiv intenția (probată de mesajele schimbate de agenții Serviciului Secret care i-au fost gărzi de corp) de a se deplasa pe Dealul Capitoliului pentru a se pune în fruntea susținătorilor care l-au luat cu asalt.
Comisia „6 ianuarie”. Sursa: wikimedia commons
În cele din urmă a renunțat la ideea inițială, dar a continuat să-și încurajeze susținătorii (care îl așteptau la Capitoliu) prin tweet-uri, context în care a început să primească solicitări din partea echipei de la Casa Albă, de la fiul său și de la Jared Kushner, ginerele său, să facă o declarație publică prin care să ceară simpatizanților săi să oprească violențele și să se disperseze.
Donald Trump a refuzat însă, timp de aproape patru ore, să facă declarația cerută pentru ca, în cele din urmă, să publice o serie tweet-uri prin care și-a îndemnat susținătorii să se calmeze, apoi să retragă și să plece la casele lor; totuși, cu doar cu 15 minute înainte îl acuzase printr-un tweet pe vicepreședintele său, Mike Pence, că trădase cauza, iar cu circa 6 ore înainte scrisese tweet-ul prin care le cerea susținătorilor să acționeze neapărat:
„THE REPUBLICAN PARTY AND, MORE IMPORTANTLY, OUR COUNTRY, NEEDS THE PRESIDENCY MORE THAN EVER BEFORE – THE POWER OF THE VETO. STAY STRONG!„
Donald Trump poate refuza să se prezinte la audiere, chiar dacă legea prevede o pedeapsă de un an de închisoare în acest caz. Audierea nu va avea loc înainte de alegerile generale de la 8 noiembrie ac., așa că, dacă republicanii vor obține o majoritate în Camera Reprezentanților, Trump nu riscă mare lucru, pentru că este nevoie de un vot în plen care să permită sesizarea Departamentului de Justiție și aplicarea sancțiunii legale.
CE NE POATE ADUCE 8 NOIEMBRIE?
Miza lungului excurs prin ideea de orbanism și corespondenta sa americană mai debilă, pe măsura personajului politic precar care i-a dat numele, trumpismul, trebuie să fie rezultatul alegerilor generale de la mijloc de mandat din Statele Unite, o miză care depășește simpla discuție despre cum se va acomoda Joe Biden cu o majoritate republicană sau dacă astfel se deschide ori nu o perspectivă de revenire a lui Donald Trump la Casa Albă.
Sunt un observator mai degrabă nepriceput al realităților politice americane și o analiză serioasă legată de alegerile din 8 noiembrie nu-mi poate fi la-ndemână; totuși, mă tem că am datoria să nu dau înapoi și să enunț chestiunea, pentru ca apoi să urmăresc cu atenție dezbaterile ce vor urma, în condițiile în care miza despre care vorbesc ne privește pe toți și are legătură cu soarta democrației pe mapamond, fără să spun (scriu) vorbe mari.
La mijloc de mandat, americanii vor alege 435 de membri ai Camerei Reprezentanților, o treime dintre senatori și 39 de guvernatori. Tot la 8 noiembrie vor fi alegeri pentru procurorii generali din 30 de state, 3 teritorii și un district federal, pentru secretarii de stat și ai trezoreriilor din 27 de state, iar 6 state vor organiza referendumuri pe marginea chestiunii avortului, în urma deciziei Curții Supreme în cazul Dobbs contra clinicii Jackson Women’s Health.
La acest moment democrații au 48 de mandate în Senat, iar republicanii 50 (dar independenții votează cu democrații, iar votul vicepreședintelui SUA, Kamala Harris înclină votul în favoarea democraților), în timp ce în Camera Reprezentanților democrații au 220 de mandate, iar republicanii 212, trei scaune fiind neocupate.
În termeni realiști, democrații au foarte puține șanse să păstreze controlul Congresului după 8 noiembrie, este scenariul cel mai puțin creditat de comentatori, dar nu imposibil. Ceea ce ar putea face posibil acest scenariu ține de poziționarea actuală a republicanilor, cu partidul condus de extremiștii conservatori și de două vulnerabilități relative ale lor: chestiunea avortului (cazul Dobbs vs. Jackson Women’s Health) și Donald Trump.
Prin urmare, democrații tind să lege alegerile de temele de mai sus; Matt Bennet, de la Third Way, descrie astfel tactica democraților privind alegerile: „Motivul principal este că ele tind să fie un referendum despre președinte, așa că este inteligent să le transformi într-un scrutin-alegere mai degrabă decât un referendum. (…) Partidul Republican este ferm în mâinile lui Trump, dar lui nu-i pasă deloc de ei și nu își modifică comportamentul pentru a evita ca acest scrutin să devină o problemă de alegere.”
Dacă va funcționa sau nu strategia democraților, este greu de spus. Mulți alți comentatori cred că este puțin probabil, mai ales că republicanii și-au făcut un cal de bătaie din tema situației economice din țară, care poate să le aducă destule voturi. Dovada că este așa o dau sondajele, care arată că la întrebarea cine dintre roșii sau albaștri ar gestiona mai bine problemele din economie, rata răspunsurilor a fost de 39% pentru republicani și doar 26% pentru democrați.
Așadar, ne putem concentra pe alte două scenarii: (i) republicanii vor obține în urma alegerilor cel puțin controlul Camerei Reprezentanților, (ii) dacă nu și al Senatului. În primul caz, dacă republicanii vor ajunge să obțină o majoritate în Camera Reprezentanților este de așteptat să declanșeze ostilitățile (politic) împotriva actualei administrații.
Temerea cea mai mare este nu doar că republicanii vor obține cel mai probabil controlul Congresului după 8 noiembrie, pentru că nu este nimic excepțional sau nemaivăzut în toate acestea, dimpotrivă, aceasta este esența democrației; ci că din noiembrie 2022 extrema conservatoare populistă care a acaparat Partidul Republican va acționa nedemocratic, acaparând statul pentru ca, în 2024, să manipuleze și votul pentru Casa Albă, exact în stilul lui Viktor Orban (iliberal). Caz în care Statele Unite și întreaga lume democratică vor începe să aibă o mare problemă.
Putem să ne imaginăm cum ar arăta America la mijloc de mandat populist al lui Donald Trump și cu un Congres dominat de aripa Tea Party, undeva prin 2027? Mă tem că, așa cum avertizează Fukuyama („Problema este că mulți dintre cei care au crescut în democrații liberale pașnice și prospere încep să ia forma lor de guvernare drept ceva de la sine înțeles. Pentru că nu au experimentat niciodată o tiranie reală, ei își imaginează că guvernele lor alese în mod democratic sunt ele însele dictaturi malefice care complotează pentru a le lua drepturile…„), nu putem, ceea ce este cu adevărat periculos.