ȘI DACĂ LECȚIILE NEÎNVĂȚATE ALE ISTORIEI SE RĂZBUNĂ? – de Cristian Felea

“La fel ca pentru o călătorie, tot astfel, își adună înțeleptul și pentru viață proviziile cele mai  necesare, nu cele mai de preț.” Socrate

Națiunile sau marile colectivități sociale au un soi de existență individuală, dată de individualizarea prin cultură și printr-un parcurs comun în istorie. Este vorba aici despre țeluri propuse, unele atinse iar altele ratate, despre frustrare și neîncredere, despre orgolii, strângerea de avuție sau, dimpotrivă, despre valorizarea comorilor tradiției înaintea preeminenței nivelului de bunăstare.

Aici, la acest nivel, națiunile sau marile colectivități umane își valorizează lecțiile trecutului, propriu sau universal, și tot aici ratează înțelesul acestora și devin la un moment dat condamnate să îl repete; dar cum lumea modernă este un concert al națiunilor, de fiecare dată când una dintre ele neagă sau ratează lecțiile istoriei, eșecul are reverberații regionale sau globale ale căror magnitudine ține de faliile pe care se propagă.

De la Socrate via Platon, prin dialogul Republica, aflăm că o cetate ideală este condusă de filozofi; iar Socrate are grijă să definească filozoful, pentru a nu fi confundat cu sofistul. Pericolul, în viziunea lui Platon, este ca cetatea să ajungă să fie condusă după bunul plac de tirani sau de demagogi, ambele tipologii provenind din rândurile celor cu educație precară, ori mânați de pofte și interese personale ori de grup.

Aristotel observa că Socrate este îndreptățit să facă apel la cunoaștere și rațiune, doar că nu este suficient atunci când în cauză este chestiunea educației; în viziunea sa, Socrate a “trăit mai bine decât a vorbit”. Aristotel nu preferă democrația, ci o tiranie a celor înțelepți. Sub conducerea celor înțelepți se poate construi o etică, în timp, pentru că etica se imprimă în om din tinerețe, sau nu se mai imprimă deloc.

Așadar din antichitate știam tot ce este de știut în privința calității pe care trebuie să o aibă un lider politic, dar și despre cât de importantă este implicarea cetățeanului în viața politică a cetății; în caz contrar ce rost ar avea revolta și nemulțumirea post-factum?

În epoca modernă comportamentul cetățeanului în raport cu societatea în care trăiește și se dezvoltă a fost descris într-un mod cu totul nou de Jean Jacques Rousseau, plecând, așa cum era de altfel și potrivit cu ideile iluminismului, de la zestrea sa naturală.

Omul lui Rousseau este bun de la natură, dar nu și moral. Moralitatea propriu-zisă, adică, auto-constrângerea, se poate dezvolta numai prin educație atentă într-un stat civil. Influența societății asupra oamenilor se concentrează pe transformarea iubirii de sine, o iubire de sine pozitivă, în mândrie; deci este o influență negativă.

Iubirea de sine reprezintă dorința instinctivă a omului de auto-conservare, combinată cu puterea rațiunii umane. În contrast, iubirea proprie e artificială și încurajează omul să se compare pe sine cu alții, ceea ce creează o teamă nejustificată ce oferă plăcere din durerea altor persoane.

Pentru a stabili echilibrele sociale, omul trebuie să intre într-un contract care stabilește raporturile reciproce și pe cele cu statul bazându-se pe înțelegerile voluntare și reciproce între cetățeni raționali.

Nu este nevoie, cred, să amintesc că liderii Revoluției Franceze s-au reclamat de la teoriile rousseau-iste (în principal) și și-au construit programul politic pornind de la această doctrină și clamând ca obiectiv libertatea și egalitatea pentru toți.

Doar că în anul 1792, după debarcarea regelui Ludovic al XVI-lea, alegerile care au condus la convocarea noului organ legislativ – Convenția Națională, urmate în anul 1793 de înființarea Tribunalului Revoluționar și de constituirea Comitetului de Salvare Publică, ca organ executiv, au adus la vot un număr mic de francezi, deci societatea în integralitatea sa nu și-a spus practic cuvântul în procesul electoral.

Toți cei care au instaurat Teroarea au fost aleși de o parte infimă a societății franceze, dar au acționat ulterior în numele Franței și au reprimat sălbatic toate mișcările de protest, din Vandeea, Lyon sau Toulon.

Ideologul Terorii, Maximilien François Marie Isidore de Robespiere, ales în 1792 în Convenția Națională, se revendica de la Rousseau cu toată convingerea. În vremea în care el a condus executivul, execuțiile precedate de procese formale au atins apogeul și îndepărtarea sa de la putere nu a fost posibilă decât în urma unui complot care a reușit să obțină condamnarea sa la moarte și executarea prin ghilotinare.

Mai avem nevoie astăzi de aceste lecții ale istoriei? Mi-e teamă că da. Omul recent nu și-a însușit lecțiile istoriei și este condamnat să repete la infinit aceleași erori. A obținut dreptul de vot universal, dar ezită să-l exprime, sau o face la întâmplare, la fel cum își face cumpărăturile: după culoarea etichetei.

Omul recent nu are treabă cu Socrate sau cu Rousseau decât pentru a le re-valida temerile. Este mereu revoltat pentru că este irațional; în plus nici cu morala nu stă prea bine. Omul zilelor noastre este negaționist în primul rând și apoi nemulțumit. Ocupația sa de bază este să consume și oricine îi promite accesul la consum îi este pe plac, iar oricine i-l interzice îi este inamic.  

Fiind parte a construcției occidentale, nu ne este indiferent cum va evolua aceasta în lumea de mâine; sau cel puțin așa ar trebui. Lumea globală așa cum o cunoaștem astăzi este o creație a Occidentului. Nu a acelui Occident care a dat naștere cruciadelor și altor grozăvii în numele religiei, ci a Occidentului lumii burgheze care vorbește limba pieței, a libertăților și moralei de care are nevoie pentru a organiza expansiunea pieței globale.

Din acest punct de vedere aș vedea expansiunea reală a Occidentului în lume începând cu Compania Indiilor Olandeze de Sud, în zorii secolului al XVII-lea, continuând apoi cu expansiunea Imperiului Britanic și Compania Indiilor Orientale, urmate de Revoluția Americană – Declarația de Independență și Revoluția Franceză.

Ideile revoluțiilor burgheze au fost purtate în lume în special de francezi, care credeau în exportului revoluției în întreaga Europă și mai departe în lume; rolul Războaielor Napoleonene nefiind nicicum de neglijat. În secolul XIX Occident avea pretenția să fie și Imperiul Țarist, cel puțin așa stăteau lucrurile la Conferința de la Viena, la constituirea Sfintei Alianțe.

Construirea Canalului de Suez și deschiderea navigației pe această cale, în 1869, care scurta atât de mult ruta comercială cu Orientul, dar și perioada de pace de pe continent, întreruptă doar de revoluțiile de la 1848 și conflictul franco-prusac din 1870, respectiv de-colonizarea Americii de Sud au contribuit imens la exportul ideilor occidentale moderne la nivel global.

Statele Unite ale Americii au susținut decolonizarea Americii de Sud, așa cum după cele două războaie mondiale aveau să susțină și mișcările de decolonizare a Africii. Probabil ultima redută a unui Occident retrograd a fost sclavia și mai apoi segregarea, ambele cu ecouri ample inclusiv în secolul XXI.

Războiul Rece, câștigat în cele din urmă de Occidentul de doctrină capitalist-democratică în dauna Occidentului de doctrină comunistă a marcat și ultima victorie a pieței; pentru că astăzi oriunde în lume piața contează și, pe cale de consecință, stimularea consumului. Consumerismul este de fapt noua doctrină, chiar dacă încă se mai vorbește de democrație și liberalism, versus autoritarism.

Consumerismul este stimulat în China și Rusia la fel de mult ca în Europa sau Statele Unite ale Americii și tot el este și principalul inamic al prezervării mediului înconjurător. Conflictul dintre China și SUA nu este unul doctrinar, ci pentru puterea de a controla piața în zona Pacificului. La fel cum SUA și Europa au diferende asupra comerțului din Atlantic.

Practic Occidentul a câștigat lupta pentru influență la scară globală, doar că în victorie se regăsește și germenele înfrângerii: piața se poate acum întoarce împotriva sa. Și pentru că ceva ar trebui făcut, din nou Europa a inovat politic și acum încearcă să convingă: piața fără control și agresiunile asupra mediului înconjurător trebuie să înceteze la scară globală.

Dacă noua viziune este sau nu cea care ne va modela viața în viitor, rămâne să vedem. Ce știm sigur din lecțiile istoriei este că singura entitate care și-a propus mereu să exporte doctrine a fost Europa; nici Marea Britanie, nici SUA, nici Rusia nu s-au ridicat vreodată la un nivel similar de inovare în materie de politică globală.

SUA au exportat tipul lor de dreptate, morala lor exigentă, Rusia a exportat revoluția violentă, China a exportat manufactură, Europa a exportat doctrine. Chiar dacă nu este o forță economică și militară ce se poate compara cu China sau SUA, Europa nu ar trebui luată în derâdere și desconsiderată. Cel puțin așa ne învață lecțiile istoriei.

Cum știe o națiune sau o mare comunitate socială că a ratat lecțiile istoriei, dacă nici măcar la nivel de individ nu poți fi vreodată sigur că ai conștientizat, reflectat suficient și identificat, apoi metabolizat și valorizat lecțiile trecutului? Răspunsul în genere este că nu știe.

Există, desigur, mari conștiințe care înțeleg drama ratării și avertizează națiunea sau comunitatea asupra ei, doar că avertismentul lor în aproape toate cazurile se pierde într-un vacarm general; iar astăzi, odată cu fragmentarea produsă de accesibilitatea rețelelor sociale, un avertisment valoros are mari șanse să fie ratat prin dizolvarea într-un cor asurzitor de râsete, înjurături sau neglijare disprețuitoare.

José Ortega y Gasset a avut intuiția acum aproape un secol să identifice și vasul în care se varsă iraționalul, iar acesta este omul golit de istorie, fără valori morale și lipsit de interioritate – “omul masă”, așa cum l-a numit filozoful spaniol. Andrei Crăciun, într-un articol relativ recent, făcea observația, dialogând peste decenii cu y Gasset, că:

“Omul-masă a rămas întocmai cum ni l-ați descris: mereu nemulțumit de sine, fără să ceară nimic de la el însuși, bine informat și cu desăvârșire incult, fără simț istoric și, deci, și fără responsabilitate istorică. Omul-masă se poate vedea astăzi cel mai bine în mediul virtual, unde a migrat pe fondul dezvoltării tehnologiei (creată pentru gusturile și încântarea omului-masă).”

Omul-masă este predispus să se revolte pentru că vrea o societate după chipul și asemănarea sa, doar că ea arată deja astfel; ceea ce nu-l mulțumește totuși. Aceasta este fără îndoială o tendință modernă și o consecință a progresismului – prețul plătit de adoptarea ideologiei progresului (material) cu orice preț în societatea contemporană.

În timpul primei mari revoluții materialiste din lume – revoluția franceză, Joseph-Marie, conte de Maistre, la fel de nepregătit pentru grozăviile cu care era contemporan ca marea majoritate a Franței, credea că iraționalul în societate este articulat de mâna nevăzută a destinului și lua Providența în calcul ca pe un orchestrator al evenimentelor determinat să pedepsească Franța pentru păcatele sale:

“În sfârșit, ce se va alege, în epoca în care trăim, de aceste combinații extraordinare, care au înșelat întreaga prudență umană? Într-adevăr, am fi tentați să credem că revoluția politică nu este decât un obiect secundar al marelui plan care se desfășoară cu o maiestate teribilă în fața ochilor noștri.”

Fără îndoială, atât y Gasset, cât și de Maistre vorbesc într-un fel despre același lucru: una din marile lecții ale istoriei. Providența este prezentă în lume atât prin omul rațional, cât și prin omul care nu vrea să se lase condus de rațiune, ci de irațional.

Atunci când iraționalul câștigă forța de a modela destinele tuturor, lucruri teribile se pot întâmpla, iar ele schimbă invariabil fața lumii. Ceea ce va urma este saltul în necunoscut; de va fi să fie bine sau nu, vor judeca urmașii noștri, dacă vor mai exista, firește.