Sânge artificial în România! Proiectul ambițios lansat acum zece ani

Proiectul sângelui artificial românesc/ Visul început acum zece ani și abandonat în tăcere!

În urmă cu un deceniu, într-un context dominat de promisiuni politice și strategii incoerente, România lansa un proiect care părea desprins din science-fiction: sânge artificial românesc, creat în laborator.

Nu era o metaforă și nici o exagerare de presă, ci un substitut real de sânge, dezvoltat la Cluj de o echipă de cercetători care reușise performanțe unde alte state, cu bugete mult mai mari, eșuaseră. Pentru o perioadă scurtă, România a crezut că poate deveni un actor important în cercetarea medicală mondială.

Toamna lui 2013: momentul în care România a intrat pe harta cercetării medicale

În toamna anului 2013, o veste venită de la Cluj-Napoca a atras atenția întregii țări.

Cercetători de la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică a Universității Babeș-Bolyai anunțau că au reușit să creeze, în laborator, un substitut de sânge capabil să transporte oxigen. Proiectul era coordonat de Radu Silaghi-Dumitrescu, conferențiar universitar și cercetător recunoscut internațional.

Nu era vorba despre sânge artificial complet, ci despre o soluție destinată situațiilor critice: transfuzii de urgență, accidente grave, conflicte armate sau dezastre naturale. Substanța putea fi utilizată indiferent de grupa sanguină, eliminând una dintre cele mai mari probleme ale sistemelor medicale. Pentru scurt timp, România revenea în prim-planul cercetării științifice globale.

Ce promitea sângele artificial românesc

Promisiunile proiectului erau impresionante.

Sângele artificial românesc putea fi utilizat fără compatibilitate de grupă, avea o durată de viață mult mai mare decât sângele natural și putea fi depozitat la temperaturi extrem de scăzute, cu un termen de valabilitate aproape nelimitat.

Mai mult, produsul putea fi stocat sub formă de pulbere, la temperatura camerei, și reconstituit rapid prin adăugarea de apă. În timp ce sângele natural expiră în aproximativ 30 de zile și necesită condiții stricte de depozitare, acest substitut putea fi produs în doar câteva zile.

Diferența era majoră, iar potențialul — uriaș.

Planul declarat era clar: după testele clinice și perfecționarea formulei, România urma să producă și să exporte acest substitut de sânge. Termenul avansat public era anul 2018. Se vorbea deschis despre export de viață.

De ce au reușit cercetătorii români acolo unde alții au eșuat

La nivel mondial existau deja peste zece proiecte de sânge artificial, multe susținute de marile puteri militare — SUA, Rusia, Japonia, Africa de Sud.

Majoritatea se bazau pe hemoglobină umană sau animală, însă multe au fost abandonate din cauza efectelor adverse apărute în testele clinice.

Echipa din Cluj a ales o abordare diferită: hemeritrina, o proteină pe bază de fier, care îndeplinește rolul hemoglobinei în organismele unor viermi marini. Aceasta este mai stabilă chimic, mai rezistentă și, teoretic, mai sigură pentru utilizare în organismul uman.

Hemeritrina era obținută prin inginerie genetică. ADN-ul viermilor marini era introdus într-o bacterie netoxică, programată să producă proteina.

După cultivare și extracție, lichidul putea fi evaporat, rezultând o pulbere — un adevărat „sânge instant”, explicabil științific, deși părea SF.

„Poate fi produs în cantități practic nelimitate”

Unul dintre cele mai mari avantaje ale proiectului era eliminarea dependenței de donatori. Sângele artificial putea fi produs în cantități nelimitate, rezolvând problema cronică a lipsei de sânge din spitale.

„O șarjă de produs poate fi obținută în câteva zile”, explica coordonatorul proiectului la acea vreme. „Prin culturi bacteriene, cantitățile pot fi extinse practic fără limită.”

Pentru sistemul medical românesc, afectat constant de crize de sânge, ideea era revoluționară.

Cum a dispărut proiectul sângelui artificial românesc

După entuziasmul inițial, articolele și speranțele publice, proiectul a intrat într-o tăcere totală. Nu a existat un anunț oficial de eșec și nici o retragere publică. Totul s-a pierdut lent, birocratic.

Testele clinice erau prea costisitoare, reglementările prea stricte, iar producția la scară largă necesita investiții consistente.

Instituțiile statului, care ar fi putut susține proiectul, au blocat finanțările sau au pierdut continuitatea. România a avut ideea, cercetătorii și infrastructura. A lipsit, ca de multe ori, sprijinul constant al statului, dincolo de ciclurile politice.

Astăzi, a rămas doar amintirea unui moment care putea schimba istoria medicinei românești. În loc să vorbim despre ce este, vorbim din nou despre ce ar fi putut fi.

Mai multe ştiri pe republikanews.ro