Clara Popescu este o ploieşteancă de 47 de ani care stă în Austria, la Viena, de 14 ani. Inspiraţi de cultura vestică, ea şi soţul său, Sorin au început să se implice în tot felul de evenimente sportive şi culturale menite a aduce aproape membri comunităţii unde trăiesc şi ei. Şi cum în Viena au ajuns refugiaţi sirieni, somalezi, afgani şi iranieni, Clara le-a făcut loc în echipele de fotbal pe care le administrează. „Noi nu am fost iniţial bine primiţi de vienezi, era vorba de români în general, după ce unii de-ai noştri le vânaseră lebedele din parcuri! Personal, cred că asta e o poveste urbană, dar cert este că ne feream să vorbim româneşte pe stradă, pentru că se uitau nu tocmai frumos. Am plecat din România (şi nu prea, că mai mereu am fost navetistă prin diferite proiecte care au prins viaţă şi în România) când soţul meu a cumparat un restaurant în Viena şi şi-a mutat în vremurile alea activitatea în Viena. Nu am plecat din motive financiare, nu am dus lipsă de nimic nici acasă si poate ăsta a fost motivul pentru care din toată familia eu m-am acomodat cel mai greu, mi-au lipsit prietenii şi tot ce lăsasem în Romania. În timp, am reuşit să-i înteleg pe vienezi aşa cum sunt ei cu bune şi cu mai puţin bune. Eu sunt de părere că omul sfinţeste locul şi nu invers şi aşa am început să ma implic puţin câte puţin în diferite activităţi culturale şi sportive“, povesteşte Clara.
Ploieşteanca şi-a făcut firma ei de consultanţă în afaceri, dar a implementat şi diferite proiecte care să o ţină cumva conectată cu România. „În 2013, alături de Primăria Breaza am organizat Regina Alergărilor, un eveniment prin care ne-am propus să promovăm sportul, dar şi zona foarte frumoasă. Îmi place să cred că evenimentul s-a bucurat de succes, multe doamne şi domnişoare, dar şi copii, prezentându-se la linia de start. Am implementat şi dezvoltat în Viena proiecte culturale şi sportive, de exemplu Miss Bezirk, Miss Oesterreich sau diferite competiţii sportive mai mici sau mai mari. Am scris şi la ziarul Viena Românească, care acum a luat o pauză. Cât despre fotbal, aveam demult ideea, dar nu aveam timp şi curaj pentru un club de fotbal. Acum am două -Calaromania şi SV Kahlenberg. Eu am absolvit mai multe seminare şi workshop-uri de competenţă interculturală în sport şi văd că sunt apreciată în domeniu. Clubul de fotbal Calaromania are momentan 65 membri ( şi suntem în creştere), mulţi juniori. Avem membrii de toate naţionalităţile, chiar şi francezi. Doi dintre membri clubului, Andreea Drăgan, antrenoarea de condiţie fizică, fosta campioană a Austriei la cros şi 20 km marş vine din Ploieşti, iar un jucator, Negru Claudiu, este din Câmpina. Avem şi 40 de refugiaţi din Siria, Somalia, Afgansitan şi Iran. Au fost trimişi la noi de Primăria Viena care are grijă de ei. Iniţial mi-au zis de 20, după care s-au făcut 40. Eu sunt mândră de ei pentru progresele pe care le fac ţinând cont de situaţia lor. Probabil că nu vor ajunge toţi Messi, dar sper din tot sufletul ca măcar câţiva să-şi împlinească visele şi să ajungă sportivi de înaltă performanţă. Toţi sunt orfani cu excepţia unuia care este venit cu tatăl său“, explică Clara.
Totul este suportat din sponsorizări, pe care cei doi soţi se chinuie să le atragă de peste tot. „În România pare simplu când cineva face ceva în strainatate, dar în realitate este dureros până la lacrimi. De aproape doi ani de zile, noi nu am mai avut o duminică liberă, plus că participăm şi la antrenamente pe frig, ninsoare, ploaie. Dar când vecinul de cartier te salută şi îţi spune „sunteti în ziarul de astăzi, am citit despre dumneavoastră, bravo“ asta este pentru mine o mare bucurie. În Viena presa nu este foarte darnică cu elogiile şi dacă a scris ceva înseamnă că persoana respectivă chiar a meritat“, spune Clara. Deocamdată echipele sunt în liga a 4-a, dar în doi ani nu poţi face performanţe aşa de mari. Clara este însă optimistă şi spune că nu are cum ca eforturile ei să nu fie răsplătite la un moment dat.
