IMPERIALISMUL RUS ÎN ISTORIE: RĂZBOIUL DE IARNĂ CU FINLANDA – de Cristian Felea

À la guerre comme à la guerre !

Un grup de sociologi ucraineni de la “Active Group” și-a propus să sondeze opinia rușilor obișnuiți privind războiul din Ucraina. Prin urmare au realizat un sondaj cu metoda interviului telefonic asistat de calculator (CATI), pe un eșantion de 1.557 de persoane. Rezultatul pe care l-au obținut a fost pe atât de surprinzător pentru publicul ucrainean, pe cât este și pentru europeni, în general. Merită să parcurgem câteva din aceste rezultate:

• La întrebarea: Ar trebui ca Federația Rusă să forțeze alte țări să nu mai susțină naziștii din Ucraina prin mijloace militare? rezultatele obținute au fost: 86,6% au răspuns DA; 13,4% au răspuns NU;

• La întrebarea: În opinia dvs., pe teritoriul căror țări ar trebui să-și extindă influența Federația Rusă? Răspunsurile au fost: 40,3% – pe teritoriul fostelor republici ale URSS; 32,9% pe teritoriul Poloniei și 33,3% pe teritoriul celorlalte state foste membre ale Pactului de la Varșovia;

• La întrebarea: În ce țări ar trebui să continue Federația Rusă operațiunea militară specială după denazificarea Ucrainei, pentru a-și proteja interesele legitime? răspunsurile au fost: 48,6% au indicat Polonia, 26,4% au indicat alte foste țări ale Pactului de la Varșovia: Bulgaria, Cehia, Slovacia, România, Ungaria;

• La întrebarea: Permiteți Federației Ruse, pentru a-și proteja interesele legitime, cu condiția ca Vladimir Putin să primească informații despre amenințarea utilizării unor astfel de arme împotriva Federației Ruse, să folosească arme nucleare într-un mod limitat? răspunsurile au fost: 40,3% au răspuns DA, 34,3% au răspuns DA, dar în anumite condiții și 25,5% au răspuns NU.

Sociologii de la “Active Group” și-au dorit să afle cât de agresivă este societatea rusă la nivelul cetățeanului. Pentru a fi siguri că pot obține răspunsurile dorite – date fiind condițiile create de limitarea agresivă a accesului populației Rusiei la surse de informare libere, alternative – s-au folosit în întrebări formulări ca: “operațiune militară specială” în loc de “invazie” și “război” sau “naziști” în locul autorităților legitime ale statului ucrainean.

Rezultatul pare surprinzător, dar dacă cântărim mai bine situația din Federația Rusă, după două decenii și jumătate de când Vladimir Putin este la putere, totul devine mai clar, logic. În ruși a fost sădită ura față de Occident și o mare dorință de revanșă după pierderea Războiului Rece. O bună parte a rușilor îi consideră astăzi trădători pe Mihai Gorbaciov și Boris Elțîn. Cu alte cuvinte, atmosfera din Rusia de astăzi seamănă foarte mult cu cea din Germania după ce Partidul Nazist al lui Hitler a luat puterea.

Chiar dacă Vladimir Putin nu este nici Adolf Hitler și nici Iosif Vissarionovici Stalin, politicile sale agresive față de statele din jur în numele apărării securității Federației Ruse nu pot fi altfel denumite decât revizionism și cotropire de teritorii considerate ca făcând parte dintr-o zonă de influență (concept similar celui nazist de “spațiu vital”).

În 1939, după ce URSS-ul lui Stalin bătuse palma cu Germania lui Hitler, cele două puteri imperiale au trecut la împărțirea Poloniei, după care, la finele lunii noiembrie 1939, URSS a atacat Finlanda.

ATACAREA FINLANDEI, ÎN NUMELE ASIGURĂRII SECURITĂȚII URSS

În anul 1932, URSS a semnat cu Finlanda un “Pact de Neagresiune”, care a fost prelungit în anul 1934 cu încă zece ani (de reținut similitudinea, în privința angajamentului Federației Ruse, prin “Memorandumul de la Budapesta”, de a garanta independența și suveranitatea Ucrainei).

La începutul anului 1938, URSS a început negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăți apărarea împotriva Germaniei. Principala preocupare a sovieticilor era că Germania va folosi Finlanda pentru a ataca dinspre nord pe direcția Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) și au cerut guvernului finlandez să le cedeze o fâșie din teritoriu pentru a “organiza mai bine apărarea” orașului.

Finlandezii nu au fost dispuși să accepte solicitarea, așa că au tergiversat negocierile. În “Pactul de neagresiune Ribbentrop – Molotov”, semnat la 23 august 1939, Germania și URSS au stabilit însă ca cele două puteri imperialiste să-și împartă sferele de influență, iar Finlanda a fost revendicată și obținută de URSS.

După ce Germania a deschis ostilitățile, în septembrie 1939, atacând Polonia, URSS a transmis Finlandei un ultimatum, care conținea aceeași cerere de cedare a unei fâșii de teritoriu de 25 km lățime, la care s-a mai adăugat și solicitarea de concesionare a Peninsulei Hanko, pentru ca rușii să construiască acolo o bază navală. În schimb, URSS era de acord să cedeze Finlandei ținutul Karelia.

Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile URSS. Armata Roșie a înscenat, în 26 noiembrie 1939, un incident de frontieră, pretinzând că Finlanda a bombardat Manilia. Prin urmare Ministerul de Externe al URSS a înaintat Finlandei o notă ultimativă, cerând retragerea armatei finlandeze la 25 de km de frontieră și au pretins scuze oficiale.

Guvernul finlandez a negat permanent vreo responsabilitate în pretinsul incident de frontieră și a refuzat să-și retragă armata de la frontieră. Așadar URSS a considerat unilateral că Finlanda a încălcat condițiile din tratatul de neagresiune și a atacat militar Finlanda.

Finlanda, deși evident depășită atât ca resursă umană, cât și din punctul de vedere al dotării cu armament, a rezistat eroic asaltului Armatei Roșii și a luptat timp de aproape jumătate de an opunând o rezistență îndârjită și inteligentă, în care i-a pricinuit URSS-ului pierderi grele.

Probabil unul din cele mai cunoscute episoade ale acestui tip de rezistență inteligentă și eroică a fost așa-numitul incident “Raatteentie”, în care divizia a 44-a de infanterie a Armatei Roșii (aproximativ 25 de mii de soldați) a fost distrusă în totalitate după ce a mărșăluit pe un drum de pădure drept într-o ambuscadă a unității finlandeze “Osasto Kontula” (formată din 300 de luptători).

Cei 300 de la Raatteentie, precum odinioară spartanii lui Leonidas, au oprit din înaintare divizia sovietică, până când divizia a 9-a finlandeză (cu 6 mii de luptători) a atacat din spate trupele rusești și le-a tăiat retragerea. Armata Roșie a pierdut atunci aproximativ 23 de mii de soldați, în timp ce pierderile finlandezilor au fost de circa 800 de luptători.

Doar că Iosif Vissarionovici Stalin, la fel ca și urmașul său Vladimir Putin, nu era interesat de prețul plătit în vieți umane, pentru el soldații sovietici erau carne de tun. La ordinul lui Stalin, de exemplu, cea mai mare parte a trupelor aruncate în “Războiul de Iarnă” au provenit din zonele sudice ale Uniunii Sovietice, pentru că el considera că soldații ruși din zonele de frontieră cu Finlanda nu erau de încredere.

Cei aduși din sud erau, însă, total neobișnuiți cu geruri de -20, până la – 40 de grade Celsius și nici nu aveau deprinderi de luptă și supraviețuire în zonele arctice împădurite. Nikita Hrușciov avea să afirme, două decenii mai târziu, că în “Războiul de Iarnă” pieriseră 270 de mii de soldați sovietici.

Sovieticii au reușit să străpungă în cele din urmă linia Mannerheim, după ce finlandezii au epuizat stocurile de muniție. Presați de Germania și Suedia să negocieze pacea cu URSS-ul, finlandezii au acceptat să încheie un tratat de pace cu rușii, doar că prin condițiile impuse, Stalin i-a ostilizat și mai mult.

Finlanda a fost obligată să cedeze al doilea oraș ca mărime al țării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al țării și zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice.

Aproximativ 422.000 de karelieni, 12% din populația Finlandei, și-au pierdut căminele, iar armata și civilii din zonă au fost evacuați, în conformitate cu termenii acordului de pace. Finlanda a mai fost obligată să cedeze Salla, Peninsula Kalastajansaarento (la Marea Barent), Peninsula Hanko (pe care sovieticii o ceruseră pentru a-și construi baza navală) și câteva insule din Golful Finic.

“Războiul de Iarnă” i-a adus pe finlandezi aproape de germani, așa că din iunie 1941 și până în septembrie 1944 Finlanda s-a aflat din nou în război cu Uniunea Sovietică. Conflictele nu au fost la fel de intense, deși Finlanda a susținut efortul de război german împotriva URSS.

Principalul obiectiv al Finlandei în timpul participării la cel de-al Doilea Război Mondial a fost acela de a supraviețui războiului ca un stat independent, capabil să-și mențină suveranitatea într-un mediu politic ostil. În mod special în “Războiul de Continuare” Finlanda a urmărit recucerirea teritoriilor pierdute în 1940.

Doar că succesele inițiale în atingerea acestor obiective au fost deturnate de ideea creării “Finlandei Mari”, sub influența doctrinei naziste, și la finalul conflictului Finlanda a trebuit să plătească grele despăgubiri de război, să suporte din nou pierderi teritoriale și subordonarea de facto în relațiile sale externe față de URSS.

DE CE SE ÎNTORC RUȘII LA AGRESIVITATEA ANILOR ANTEBELICI?

Răspunsul îl găsim în chestionarul sociologic al “Active Group”, dar și în studii strategice, cum este de exemplu cel al think-tank-ului american “Institute of The Study of War”, publicat în 2021 sub titlul “Russian Hybride Warfare”.

Teza studiului semnat de Mason Clark, cercetător și șef al echipei de analiză la ISW pentru spațiul Rusia și Ucraina, este aceea că în Federația Rusă, după 1991, atât la nivel militar cât și la nivelul conducerii administrative a statului, s-a sădit convingerea unanimă că Occidentul a declanșat un război hibrid împotriva Rusiei, pentru a o supune și a o controla.

Prin război hibrid oficialii ruși înțeleg că Vestul a inițiat un complex de acțiuni prin care să preia controlul statului rus, a economiei ruse și, nu în cele din urmă, a minților rușilor, prin transferul masiv (religios, cultural) al valorilor occidentale (corupte) în spațiul fostei URSS.

De asemenea, cred (cu tărie) oficialii ruși, războiul hibrid al Occidentului împotriva Federației Ruse are și o dimensiune militară, pentru că se încearcă încercuirea Rusiei, mai ales prin parteneriatele NATO oferite unor state ca Ucraina sau Georgia.   

Pentru a contracara acest război în plină desfășurare, Kremlinul a dat directive în ultimii douăzeci de ani pentru ca armata și statul rus să fie gata să răspundă tot printr-un război hibrid Occidentului. Doar că, în viziunea rușilor, războiul lor hibrid trebuie să conțină “în dozele necesare” și o importantă componentă de război convențional, totul fiind subordonat unei intense campanii de dezinformare și disuasiune.

Toată această teorie expusă în studiul ISW în urmă cu doi ani se verifică astăzi aproape punct cu punct în Ucraina, și nu numai. Mai mult, Mason Clark avertiza că din perspectiva Kremlinului răspunsul lor – adică războiul hibrid rus de contracarare – are ținte multiple, iar Siria o dovedește pe deplin și Occidentul ar trebui să se aștepte la deschiderea de fronturi noi peste tot în lume, în Europa fără îndoială.

Să mai luăm un exemplu: ambasadorul Federației Ruse în Bosnia Herțegovina, Igor Kalabukhov, a lansat o amenințare directă la adresa statului balcanic în cazul în care se gândește să adere la NATO: “Dacă decide să fie membru în orice este o problemă internă. Dar reacția noastră este altceva. În cazul Ucrainei, am arătat ce așteptăm. Dacă există o amenințare, vom reacționa!” (theguardian.com)

Andrei Kozîrev, fost șef al diplomației ruse între anii 1990 și 1996 (în mandatul lui Boris Elțîn), reconfirmă ipotezele din studiul ISW; fostul oficial rus a avertizat că obiectivele Rusiei includ toată Europa de Est cu intenția de “… a pune presiune, de a ataca și intimida alte țări, inclusiv membrii NATO.”

Andrei Kozîrev. Sursa: thetimes.co.uk

Kozîrev a avertizat că negocierile și discuțiile cu Rusia vor fi dificile, pentru diplomații ruși în mandatul Lavrov practică “diplomația prin înșelătorie”, sau, altfel spus, insistă fostul șef al diplomației ruse: “Nu fac (altceva) decât să mintă. E incredibil!”

Vladimir Putin a insistat în ultimele sale discursuri asupra denunțării comunismului sovietic, afirmând că acesta este responsabil de multe rele, printre care și acela că a “lăsat multe lucruri încurcate și nerezolvate”, cu trimitere la ideea că vor trebui rezolvate acum, de către domnia sa. Un singur lucru se ferește să ne spună domnul Putin: cum se face că “rezolvă” problemele lăsate de sovietici prin metode staliniste? Nu cumva le adâncește de fapt? Arcul peste timp dintre agresiunea stalinistă asupra Finlandei și cea putinistă asupra Ucrainei este revelator. Și în egală măsură trist. Trist, pentru că ne spune multe despre societatea rusă de astăzi. Dar, despre acest din urmă aspect, merită să avem o analiză separată.