Gala Gimnasticii Ritmice, Gala grației și a profesionalismului!

La începutul acestei săptămâni, în sala Teatrului Toma Caragiu, secția de gimnastică ritmică a CSM Ploiești a organizat un eveniment excepțional, Gala Gimnasticii Ritmice Românesti. Cu tot fastul din lume, cu lumini și lasere, cu costume de poveste, cu sportive dintre cele mai fermecătoare și o prezentare demnă de o atât de frumoasă manifestare.

Scriu mai târziu decât era normal din două motive. Primul, pentru că nimeni nu avea de ce să se supere din moment ce niciun oficial al CSM Ploiești – clubul la care sportivele din urbe sunt legitimate – nu a catadicsit să participe, la fel stând lucrurile și în ceea ce privește reprezentanții clasei politice! Și al doilea, intenționat am așteptat o altă Gală, cea organizată de DJTS Prahova la sala de antrenament a “Olimpiei” – un eveniment despre care am scris ieri – doar din dorința de a avea un element de comparație. (https://portal.republikanews.ro/si-mai-trecut-un-degeaba/). Foarte clar, nimeni din conducerea clubului dar nici a orașului nu mai este interesat de sport cu toate că acest adevărat fenomen social a fost nu numai exemplu de onestitate și bun simț dar și motor electoral de mare forță și impact! (Nu avem voie să uităm cum gipanele și merțanele blocau câteva minute intrarea la “Olimpia”, în perioada campaniei electorale, special ca propușii, doriții și aleșii să ajungă în tribune pentru o poză bine pregătită!)

Marți, la Gala Gimnasticii Ritmice, a “ajuns” doar senatorul Emanoil Savin, mesajul său telefonic, în direct, fiind aplaudat la scenă deschisă de către toți cei prezenți!

V-am mai spus, imediat după Jocurile Olimpice de la Rio, că m-am îndrăgostit de acest sport văzând concursul la care a participat și românca Ana Luiza Filioreanu. După puțină vreme, într-o emisiune televizată, le-am descoperit și pe campioanele Ploieștiului, fetițele de la CSM. Micuțe și fragile, cu povești de viață și ambiții pe care mulți dintre semeni nu le pot dimensiona și percepe la adevărata valoare.

Tot colectivul secției de gimnastică ritmică de la CSM Ploiești merită aplauze, recunoaștere, căruțe cu flori și cadouri fără număr. Dar, pentru mine, doamna Liliana Băescu – antrenor coordonator al lotului – reprezintă motorul ideal! Rămasă de una singură în lupta cu un sistem incapabil să înțeleagă nevoile stringente ale sportivilor, mai ales când vorbim despre performanță, Doamna Liliana Băescu a arătat, în calitate de prezentator al show-ului, o altă dimensiune a talentului pe care-l are. Culegând și traducând un text al tinerei americance Jamie Margolin, adaptare de pe articolul “Nu doar panglici și strasuri”, domnia-sa a deschis feericul spectacol inoculând fiecărui spectator acea imagine necunoscută a gimnasticii ritmice, smulgând, la final, ropote de aplauze! Meritate!

M-am gândit imediat la șansa celor care se tot vaită că nu există oameni de valoare care să ajute la reformarea sistemului! Doamna Băescu face parte din categoria “most wanted” și ar merita din plin această șansă! Numai că, nealiniată politic și decisă să spună numai adevărul, urând minciuna și mai ales ipocrizia, dânsa nu va avea norocul să lucreze pentru amintita reformare. Va rămâne să se lupte cu sistemul și să încerce ca măcar pătrățica de iubire a gimnasticii ritmice să nu-i fie atacată.

Știind apetitul cititorilor Republikanews pentru texte de calitate, scrise de la suflet la suflet, prezint discursul Doamnei Băescu din debutul unui spectacol ce nu trebuia ratat:

“Le vedem elegante, așteptând să înceapă muzica. Părul este strâns în coc, ochii perfect conturați iar cristalele Svarovsky le îmbrățișează corpul. În mâini țin o panglică sau un cerc… o minge, măciuci sau o coardă…

Gimnastica ritmică este – cu argumente, desigur – cel mai frumos sport din lume. Dar este, în același timp, și cel mai necunoscut și neapreciat, pus în umbră de mai populara gimnastică artistică.

Nu există răsturnări acrobatice spectaculoase în gimnastica ritmică. Nu sunt nici paralele și nici bârnă nu există. Este o formă mai grațioasă, mai ritmică a mișcării. Din acest motiv oamenii, doar după această descriere, nu au nicio idee despre ce este gimnastica ritmică. Mulți spun că e o simplă distracție în costume, machiaj, ceva sclipici, niște obiecte colorate și un dans pe muzică.

Jur că nu este așa!

Gimnastica ritmică este sport olimpic nu un hobby <<frou-frou>>. Da, când vorbim despre concursuri, vedem gimnaste în costume – aproape opere de artă – pline de cristale strălucitoare și, da, vedem și panglici colorate. Dar asta este partea pe care o vede toată lumea. Restul – ceea ce ai făcut până să ajungi acolo – ei bine, această parte nu o vede nimeni.

Concurentele folosesc obiecte specifice: coardă, cerc, minge, măciuci și panglică, atât de bine mânuite încât devin, parcă, o extensie a trupului lor. Gimnastelor li se cere, alături de forță, o mobilitate pentru care sunt necesare nesfîrșite ore de antrenament. O gimnastă de top trebuie să fie fantastic de flexibilă. Picioarele trebuie să fie în hiper-extensie, degetele și laba piciorului curbate, spatele trebuie să fie “rupt”. Cel puțin așa este ideal. Ca să poți face sărituri spectaculoase, deschiderea în sfoară de 180 de grade nu este suficientă. La 270 sunt aproape mulțumite… Acest lucru se realizează prin întindere între două scaune, cu o gleznă pe fiecare scaun, forțând din ce în ce mai mult pentru fiecare grad. Grimasele lor trădează suferința însă nu renunță. Și, totuși, aceste prințese războinice nu primesc respectul și recunoașterea meritate. Nimeni nu contestă puterea unui jucător de fotbal sau a unui luptător. Dar, din nu știu ce motive, mulți dau ochii peste cap când aud de gimnastele de la ritmică… De vină poate că este delicatețea și grația acestor fete. Puțini își pot închipui că un trup atât de delicat poate fi atât de puternic. Gimnastele de la ritmică se antrenează câte 5-6 ore pe zi, și, credeți-mă, muncesc din greu.

În absența elementelor acrobatice executate în gimnastica artistică, mișcările aparținând gimnasticii ritmice sunt expresive și grațioase. Nu este ușor dar gimnastele trebuie să facă totul ca și cum nu ar depune nicio osteneală. Spectatorii nu vor realiza niciodată efortul sportivelor pentru a controla fiecare obiect. E nevoie de multă strădanie pentru a reuși să îmblânzești o minge, o panglică…

Iar când vine concursul… ai o singură șansă de a dovedi ce poți. O șansă în care să demonstrezi, sub privirea neclintită a arbitrelor, că nesfîrșitele ore de antrenament, miile de repetări. lacrimile de neputință sau durere  au șlefuit un exercițiu repetat de sute de ori. Un minut și 30 de secunde. Nimeni nu oprește muzica dacă gimnasta a greșit… Ea trebuie să continue, cu curaj, sub presiune… Deși ea strălucește sub povara cristalelor, sufletul ei este un depozit de îndoieli și temeri… Dar trebuie să se stăpânească și să continue… Nu există a doua șansă!

În acest sport sunt atât de multe gimnaste talentate, care se antrenează din greu și care doresc să devină campioane. Sportive care doresc să ajungă să-și reprezinte țara cu steagul prins de costum și care visează la Jocurile Olimpice. Însă numai una va primi aurul. Concurența plutește în aer tot timpul.

Nimeni nu știe dacă toată această muncă va da roade. Nu există nicio garanție că gimnasta va reuși. Întotdeauna există teama persistentă că toate acele mii de ore de trudă se vor irosi.

Și, atunci, de ce se chinuie fetele astea, va întrebați… De ce trebuie să îndure atâtea dacă garanția succesului este zero și dacă tot ce văd ceilalți este doar o panglică fluturând în timpul unui exercițiu? Greu de găsit răspunsul potrivit…

Gimnastica ritmică creează o dependență stranie. Pentru fetele acestea este un sentiment magic și de neînlocuit să fie pe covorul de concurs… senzația obiectelor mânuite cu tandrețe… dorința de a întâlni perfecțiunea în mișcare… sunt în stare de orice sacrificiu pentru asta!  Când plutesc pe covor sunt ca niște păsări maiastre… Sunt absorbite de ceea ce fac și orice altceva este irelevant… Pentru cei mai mulți spectatori, însă, rămân doar cristalele strălucitoare, sclipicul și culorile fascinante ale obiectelor…”