EDITORIALUL DE LUNI. REVOLUȚIE, RESTAURAȚIE, EVOLUȚIE, AMNEZIE, INVOLUȚIE…

“Cu o zi înainte însă, în a doua zi de Crăciun, am găsit pe covor un glonț, o bucată de metal frumos șlefuit despre care în prima clipă nici nu mi-am dat seama ce era, iar apoi, încercând să înțelegem cum a ajuns acolo, am descoperit o muchie a biroului scrijelită și am dedus că între geam și covor glonțul trecuse pe acolo. Probabil geamul fusese deschis și nu era nimeni în cameră când a pătruns din întâmplare, asemenea celor care lăsaseră urme ca de vărsat pe fațadele caselor. Dacă, din întâmplare, unul dintre noi ar fi fost în acea clipă așezat la birou, ar fi fost mort.”

Ana Blandiana – “27 decembrie 1989“ (din volumul “Fals tratat de manipulare“)

La Timișoara, în 15 decembrie 1989 – adică în urmă cu 34 de ani și trei zile – a început Revoluția, în fața parohiei episcopului reformat Láslo Tökés, a cărui evacuare era programată pentru acea zi. A doua zi, în 16 decembrie 1989, mai mulți credincioși au continuat să demonstreze pașnic în Piața Maria față de decizia prin care Láslo Tökés urma să fie evacuat și mutat în altă localitate. Apoi mișcarea s-a extins pentru că au aderat studenți, muncitori și alți locuitori ai Timișoarei. S-au format coloane de protestatari care s-au îndreptat în marș – aducând aminte de revolta de la Brașov, din noiembrie 1987 – către centrul orașului.

Revoluția de la Timișoara. Sursa: romania.europalibera.org

Coloanele de manifestanți s-au îndreptat spre Comitetul județean al partidului comunist și autoritățile de atunci au mobilizat forțele de ordine ale miliției (poliția comunistă) și securității, armata, gărzi patriotice, pompierii. Manifestanții au fost întâmpinați cu jeturi de apă și gaze lacrimogene și au avut loc ciocniri violente cu demonstranții. Revolta s-a extins în tot orașul și a început să se tragă asupra manifestanților.

Nu repet toate amănuntele, atât de bine știute de cei care încă nu au uitat și nici nu vor să uite. Timișoara a devenit primul oraș din România “liber de comunism”. Nicolae Ceaușescu se afla în vizită în Republica Islamică Iran, la invitația președintelui Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, în timp ce a doua jumătate a cuplului dictatorial, Elena Ceaușescu, se afla la butoanele puterii și încerca să stingă vâlvătaia, precum odinioară la Brașov: adică în sânge. N-a funcționat.

În 20 decembrie 1989, Ceaușescu a revenit la București, cuplul dictatorial a fuzionat și au decis măsuri dure: în Timișoara să fie trimise trenuri cu mii de bătăuși deghizați în gărzi patriotice (un fel de “mineriadă” avant la lettre) care să ajute armata și miliția să restabilească ordinea; între timp, la București urma să fie organizat un mare miting care să arate rebelilor din interior și lumii întregi că “poporul este strâns unit în jurul conducătorului iubit”. Tot n-a funcționat. Între 21 și 25 decembrie 1989 s-a scris soarta cuplului dictatorial, o istorie sordidă care avea să se termine la zidul improvizat de execuție din curtea garnizoanei din Târgoviște.

Cei care au încă propriile amintiri din zilele Revoluției au și propria lor variantă asupra evenimentelor. În acel an am primit vacanța studențească cu trei zile mai repede decât în anii anteriori, ceea ce era neobișnuit. Auzisem la Radio Europa Liberă de revolta și represiunea de la Timișoara, apoi de “sinuciderea trădătorului Milea” și interpretam această vacanță anticipată ca o încercare a autorităților de a împiedica contaminarea centrelor universitare cu ideile timișorenilor. Trăiam în tensiune, ne strângeam între noi și ne gândeam că urmează să se întâmple ceva dramatic și că ar trebui să facem ceva, dar ce anume?

Momentul execuției cuplului Ceaușescu. Sursa: ziarulunirea.ro

În acest timp soția mea era undeva în piață, la Comitetul Central, nu departe spre dreapta de balconul din care vorbea Nicolae Ceaușescu, când a început să se audă un vuiet copleșitor, ca un val capabil să măture totul în cale și lumea panicată a început să fugă, să se calce în picioare apocaliptic. A reușit să scape printr-o minune, ajutată de un ofițer de armată și ținând în brațe un pom undeva pe strada Onești (astăzi D.I. Dobrescu), în fața sediului actual al Ministerului Muncii. După ce s-a golit piața, a cules de pe caldarâm împreună cu alți oameni de bine zeci de răniți călcați în picioare și i-a sprijinit de zid în așteptarea ambulanțelor.

Undeva, în fața Sălii Dalles, oamenii se așezaseră pe jos, pe asfalt și protestau lovind caldarâmul cu cozile drapelelor. Revolta începuse și la București. Apoi s-a întins în toată țara și aveam să aflăm ulterior că au existat mii de revoluționari care au revendicat un “certificat” pentru că au luptat cu “teroriștii”, unii dintre ei – nicio surpriză de fapt – fiind foste cadre de nădejde ale miliției și securității comuniste.

Revoluția a fost făcută de anticeaușiști, este adevărat și nu pun la îndoială acest lucru; până la urmă, în tulburătoarele zile dintre 16 decembrie și 25 decembrie 1989, cei care au ieșit în stradă sau au revendicat puterea la nivel central ori local de la foștii comuniști ceaușiști au riscat, pentru că nu aveau nicio certitudine concretă că situația era ireversibilă, până când cei doi Ceaușescu nu au fost împușcați de liderii insurgenței condusă de Ion Iliescu, cu toții aparținând planului doi sau trei al elitei (centrale și locale) a partidului comunist.

După 25 decembrie 1989, printre revoluționari au început să se despartă apele, între comuniștii din planul doi și trei care au dat lovitura de stat și i-au executat pe Nicolae și Elena Ceaușescu pentru a prelua puterea în stat, dar fără intenția de a se despărți de comunism și de controlul sovietic și revoluționarii anticomuniști care doreau ca România să se rupă de comunism și de tutela sovietică și să reînnoade istoria de acolo de unde se destrămase în 1945, sub ocupația Armatei Roșii.

Scriu aceste rânduri sub impulsul dat în ultimele luni de întâmplare, sub chipul mai multor situații ce au dobândit cumva o semnificație anume. A fost suita de cărți pe care le-am citit una după alta și care mi-au readus – fiecare în felul său – în memorie acel decembrie 1989: “Trăgători și mistificatori”, o carte dură despre confiscarea Revoluției scrisă de trioul Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor, eseurile lui H-R Patapievici din colecția “Despre Viață, destin & nostalgie”, publicată la Humanitas, lucrarea istoricului britanic Dennis Deletant, “În căutarea României” și cărțile Anei Blandiana: “Mai-mult-ca-trecutul” și “Fals tratat de manipulare”. Lor li s-a adaugat vizionarea îndrăznețului film semnat Tudor Giurgiu, “Libertate” și “A fost sau n-a fost?” al lui Corneliu Porumboiu.

Revoluția de la Timișoara, manifestanți strânși în fața Operei. Sursa: digi24.ro

Editorialul meu devine astfel un exercițiu de interpretare, la care-mi dă dreptul inclusiv faptul că am trăit acele zile și pot depune în felul meu mărturie că autorii de mai sus vorbesc despre Revoluție atât adevărat, cât și îndreptățit și just. Este nevoie de mărturia lor și de memoria noastră, pentru ca să nu se adeverească vorba Monicăi Lovinescu, că “am uitat înainte să ne aducem aminte” ceea ce am trăit; memoria noastră este și garanția că generațiile care vin sunt vaccinate în fața virusului mortal al populismului care moștenește comunismul sovietic intrat în simbioză cu național-comunismul ceaușist.

În eseul “Revoluția de centru”, H-R Patapievici descrie opt caracteristici care individualizează Revoluția din 1989 și ne avertizează încă de la început: Caracteristicile revoluției românești o fac atipică în raport cu celelalte revoluții care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est. Spicuiesc și rezum pentru rostul analizei mele ideile lui H-R Patapievici:

(i) Revoluția română a depins, în declanșarea ei, de modificarea situației geopolitice. Revoluția română a urmat altora și, poate, fără efectul cumulativ al acestora, nu s-ar fi produs.

(ii) Ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate și partid, ca în Polonia și Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană și haotică a fost reprimată cu mitralierele și blindatele.

(iii) Spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, mișcarea disidentă românească nu a jucat niciun rol în declanșarea evenimentelor și nici în gestionarea deznodământului lor.

(iv) Revolta populară a constituit pretextul declanșării unei acțiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român. Această grupare nu a făcut niciodată disidență deschisă în partid, ci a fost marginalizată de Ceaușescu din motive dinastice.

(v) Mecanismul legitimării a constat într-o înscenare sângeroasă de proporții: ca să pară salvatorii națiunii (…) noii conducători au inventat teroriștii, presupuși apărători <desperados> ai regimului Ceaușescu, proveniți din trupele de elită ale Securității. (…) O originalitate sinistră a revoluției române este că înlăturarea lui Ceaușescu de la putere a făcut de șapte ori mai puțini morți decât aducerea la putere a noii echipe de foști nomenclaturiști.

(vi) Revoluția română din 1989 este singura revoluție est-europeană care a condus la căderea regimului comunist prin aducerea la putere tot a unor comuniști, recrutați din înalții activiști marginalizați de Ceaușescu.

(vii) Începută în 15 decembrie ca o solidarizare a populației Timișoarei cu un pastor reformat maghiar, supus unor interdicții în care persecuțiile Bisericii din care făcea parte se împleteau în mod bizar cu brutalitățile excesive ale regimului, revoluția română nu s-a încheiat odată cu fuga lui Nicolae Ceaușescu (…). Ea a fost constrânsă să intre în logica de desfășurare a “duratei lungi“ de divergența de intenții și convingeri între (a) oamenii care și-au învins frica și au ieșit în stradă ca să-și strige revolta împotriva lui Ceaușescu și a comunismului său (…) și (b) nomenclaturiștii care și-au învins lașitatea profitând de destabilizarea regimului pentru a-i prelua centrii de putere (…).

(viii) Revoluția română e înscrisă într-o durată lungă. Durata ei poate fi calculată: ea este determinată de intervalul de timp în care s-a manifestat în mod public, cu o putere motrice de natură politică, divergența radicală dintre valorile “revoluționare“ (…) și politica de “restaurare“, dusă de puterea “emanată“ la răsturnarea puterii comuniste.

Ideea lui H-R Patapievici că în România disidența nu a jucat niciun rol în pornirea Revoluției este încă metabolizată cu dificultate de personaje ca – să luăm doar un exemplu – Mircea Dinescu, care se consideră un disident. Dar dacă îl comparăm cu un disident în toată puterea cuvântului, cum a fost Václav Havel în Cehoslovacia, cred că putem fi de acord că H-R Patapievici are dreptate.

Mai departe, rămâne cumva de demonstrat teza “confiscării revoluției”, cu lupta de culise care se desfășura pe culoarele abandonate ale puterii, în timp ce în stradă se duceau “lupte cu teroriștii”. Istoricul Dennis Deletant, care anterior anului 1989 studiase în România, a fost cooptat de BBC într-o echipă de reporteri care în 31 decembrie 1989 a intrat în România din Bulgaria, pentru că aeroportul Otopeni era închis. În cartea sa “În căutarea României”, Deletant povestește atmosfera de pe străzile Bucureștiului:

Paranoia, neîncredere, nesiguranță în privința viitorului, multe arme puse în circulație, unele dintre ele în mâinile unor tineri stăpâniți de machism, care nu aveau habar cum să folosească o pușcă sau o armă automată. Am fost martorul unui schimb de focuri cu lunetiștii, cu împușcături pe deasupra capetelor civililor, lăsându-i pe aceștia în prima linie a focului tras dinspre adversar. Lipsa de cunoaștere a instrucției de bază a dus la multe cazuri tragice în București. Pericolul reprezentat de lunetiști m-a afectat și pe mine. În seara de 7 ianuarie 1990, mergeam pe o stradă lugubră din centrul orașului pentru a vizita un prieten de familie, când am auzit deodată o pocnitură și un șuierat care veneau de pe un zid de vizavi de casa pe lângă care treceam. Pe asfalt, chiar în fața mea, am văzut capul unui glonț. Când m-am aplecat să-l examinez, un polițist, cu pușca în mână, a apărut în fugă din întuneric și a strigat la mine să plec din lumină. Am abandonat glonțul, m-am ascuns în umbra unei mașini și m-am ghemuit la adăpostul ei. După câteva minute polițistul, care se adăpostise după altă mașină, s-a strecurat până la glonț, l-a luat și mi l-a dat. Era cald încă. Mi-a spus: “Ai fost la un metru de moarte. E un lunetist în blocul de vizavi și încercăm să-l scoatem de acolo.“ M-a întrebat ce făceam pe stradă la ora aia și i-am spus că mergeam în vizită la un prieten. M-a întrebat cum se numea prietenul și la ce număr stătea și, din accentul meu, a înțeles că nu eram român. Când i-am spus că sunt britanic, și-a făcut semnul crucii și a exclamat: “Dumnezeu te-a apărat în seara asta!“

Lupta cu teroriștii. Sursa: ziarulunirea.ro

Au fost sau nu au fost teroriști? Cine au fost ei și, mai ales, cui anume i-au fost loiali și care ar fi fost scopul intervenției lor sângeroase? Acestor întrebări încearcă să le ofere un răspuns într-o analiză de peste 420 de pagini, publicată la Editura Polirom, Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor.

“Trădători și mistificatori” insistă pe ideea că “teroriștii” au existat și nu au fost inventați neapărat de noua putere, în frunte cu Ion Iliescu, pentru că: Securitatea a pierdut bătălia pentru salvarea regimului comunist al dictatorului Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989. Dar, deocamdată, a câștigat războiul pentru modul în care decembrie 1989 este înțeles și judecat.

În paragraful “Iulian Vlad (pentru cine nu știe cine a fost, vezi aici; n.m.) își identifică teroriștii”, este redat textul declarației ultimului șef al securității comuniste în fața procurorului Ioan Dan, din care reiau și eu câteva pasaje:

Analizând modul în care au început și s-au desfășurat acțiunile teroriste în capitală, pe baza acelor date și informații ce le-am avut la dispoziție, consider că acestea ar fi putut fi executate de:

1) Elemente din Direcția a V-a, USLA, CTS și din alte unități de Securitate, inclusiv speciale.

2) Ofițeri și subofițeri din Miliție, atât în Capitală, cât și de la IGM, cu prioritate cei din Detașamentul special de intervenție și cei care asigurau traseul.

3) Cred că s-ar impune verificarea, prin metode și mijloace specifice, a trăgătorilor de elită din toate unitățile din Capitală ale Ministerului de Interne, precum și a celor care au avut în dotare sau au îndeplinit misiuni folosind arme cu lunetă. N-ar trebui omiși nici chiar cei de la Dinamo sau alte cluburi sportive.

4) Unele cadre militare în rezervă ale Securității, Miliției și Armatei, precum și actuali și foști activiști de partid sau UTC, persoane apropiate trădătorului și familiei sale ori care posedă arme de foc. (…)

5) Anumite cadre militare sau luptători din Gărzile Patriotice.

6) Străini. (…)

7) Elemente infractoare de drept comun care au posedat armament ori l-au procurat în chiar primele ore din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când, din mai multe unități de Securitate, între care Direcția a V-a și Securitatea Capitalei, s-a ridicat o cantitate mare și diversă de armament și muniție.

Comentând declarația generalului Vlad, procurorul consemnează: Faptul că șeful Securității recunoaște explicit, fără ezitări, fără rezerve că au avut loc “acțiuni teroriste“ infirmă drastic toate alegațiile referitoare la faptul că am avea de-a face cu un “fenomen inventat“. Acest punct este fundamental pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Generalul Vlad nu și-a permis, nici atunci, nici după elaborarea și semnarea declarației, să retracteze cele spuse.

Deci am avut teroriști. Unde? În toată țara? Peste tot? La Sibiu ca și la Cluj? La Piatra Neamț ca și la Dorohoi? La Craiova ca și la Strehaia? La Ploiești ca și la Odorheiu Secuiesc? A fost revoluție în toată țara? Întrebări serioase, multe rămase fără răspuns până astăzi din partea organelor judiciare, dar care au primit un răspuns, autentic sau parodic, în mai multe creații cinematografice pentru că, nu-i așa, societatea are nevoie de răspunsuri și le caută instinctiv.

Un târg de provincie la șaisprezece ani de la Revoluție este fundalul în care se petrece acțiunea filmului lui Corneliu Porumboiu, “A fost sau n-a fost?”. Virgil Jderescu (interpretat de regretatul Teodor Corban), realizator de emisiuni la postul local de televiziune decide să facă un talkshow pe tema modului în care s-a desfășurat revoluția în oraș. Îi invită pe Vasilache și pe Grigoriu, care nu onorează invitația, așa că, sub presiunea timpului, încropește alți doi invitați: pe nea Emanoil Pișcoci, cunoscut în oraș pentru rolul de Moș Crăciun, și pe profesorul de istorie Tiberiu Mănescu, un alcoolic plin de datorii.

Dezbaterea începe pornind de la întrebarea dacă a fost sau nu revoluție în urbe, în decembrie 1989. La unison, cei doi invitați răspund afirmativ: da, a fost revoluție în oraș, după semnalul dat de Timișoara și de București. Din acest punct încolo, însă, istoria modului în care a “făcut revoluție” profesorul de istorie Mănescu, care se încurcă în plăsmuiri și minciuni sfruntate, provoacă reacția telespectatorilor care încep să sune la televiziune și să denunțe atât afirmațiile profesorului, cât și ideea că în oraș ar fi fost proteste anticeaușiste înainte de fuga lui Nicolae Ceaușescu.

Și pentru că ideea de revoluție în oraș rămâne cumva suspendată în incertitudine, mai ales după ce la televiziune sună fostul securist Bejan, ajuns după 16 ani un prosper om de afaceri local, care amenință cu procese de calomnie atât televiziunea, cât și pe profesorul Mănescu, realizatorul Jderescu încearcă să o definească: a fost revoluție doar dacă se va dovedi că cineva a protestat public înainte de fuga lui Ceaușescu cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central.

A fost sau n-a fost? Sursa: youtube

Doar că, încununând ridicolul situației, este rândul lui nea Pișcoci să intervină și să pună lucrurile la punct, cu un discurs delicios: Ce importanță are? Să vă spun eu domnule cum stă treaba. Revoluția a început la Timișoara, da? S-a extins în toată țara și a ajuns, evident, și în fundul țării, aici la noi în oraș. Uite, matale ști cum se aprind felinarele pe stradă seara? Cum se aprind ele seara și se sting dimineața? Uite așa a început și Revoluția! A început la Timișoara, pe urmă la București și tot așa, până a ajuns la noi în oraș! Tot așa se aprind și felinarele, întâi în centru și apoi în tot orașul, până la cea mai amărâtă stradă! Oamenii aici la noi în oraș sunt fricoși, dar când au văzut că Ceaușescu a plecat cu elicopterul la București, hop că au sărit și ei în stradă! La fel am făcut și eu. Mănescu o fi fost înainte, dar eu am fost după. Domnule, am făcut și noi Revoluție cum am putut! Am făcut și noi revoluție în felul nostru!  

Dacă ceva din acest film evocă realități tangibile cum ar fi dosarul de revoluționar al premierului Marcel Ciolacu (vezi aici), este pur întâmplător. Dincolo de anecdotică, România traversează un coșmar de care nu este absolut deloc conștientă, ca efect remanent al unei Revoluții – pe care “am făcut-o și noi cum am putut” – confiscată de activiștii comuniști și sub presiunea a cel puțin 15 ani de intens război hibrid la care suntem supuși de mașina de propagandă înființată de Kremlin. Ca să înțelegem aceste efecte, ar trebui să analizăm măsurătorile de opinie ale românilor, care “au uitat înainte să-și aducă aminte”:

Potrivit unui sondaj INSCOP recent dat publicității (vezi aici), pentru 48.1% dintre români, regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România (față de 45.5% în noiembrie 2013), în timp ce 42.3% sunt de părerea contrară (față de 44.7% în noiembrie 2013). De asemenea, 46.4% dintre români cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situația din prezent (față de 44.4% în noiembrie 2013), 34.2% că se trăia mai rău (față de 33.6% în noiembrie 2013), iar 13.7% că se trăia la fel (față de 15.6% în noiembrie 2013).

“Ce vor? Vor libertate? Dă-le libertatea, că nu știu ce să facă cu ea!” – am reprodus din memorie una din replicile dată de un ofițer de securitate din Sibiu – personajul Teodor Petrache, interpretat de Alexandru Papadopol – în curajosul film despre Revoluție al lui Tudor Giurgiu, prezentat în acest an la TIFF și la Festivalul internațional de la Sarajevo, “Libertate”.

Filmul lui Tudor Giurgiu despre primele zile ale Revoluției în orașul Sibiu – în care, să nu uităm, Nicu Ceaușescu fusese trimis de familia dictatorială să conducă destinele județului și să se obișnuiască să facă administrație și să practice puterea – este un film onest și tăios, dur și corect cu realitatea istorică, chiar dacă este totuși o ficțiune, nu un documentar. Spectatorii care au văzut filmul la Sarajevo – îi destăinuie Tudor Giurgiu jurnalistei Bianca Felseghi de la PressOne – au declarat că “filmul i-a lovit în plex”, aducându-le aminte de războiul civil din fosta Iugoslavie.   

Ei bine, am văzut filmul și pot să spun liniștit același lucru: “Libertate” spune adevărul despre Revoluție așa cum rar mi-a fost dat să îl aud sau să-l văd în acești 34 de ani trecuți din decembrie 1989. Dar să nu ne lăsăm înșelați, pentru că un adevăr obiectiv poate fi ușor interpretat în multe feluri. Din punctul meu de vedere, adevărul este doar unul: a fost Revoluție!

Da, nea Pișcoci, a fost o revoluție mai puțin elegantă decât în Cehia sau Ungaria, mai puțin spectaculoasă decât în Germania de Est, cu mult sânge și mii de victime, o Revoluție așa cum am știut noi să o facem. Dar ne-a schimbat viețile, destinul ca națiune și ne-a adus unde suntem astăzi. Iar dacă ne aducem aminte de Iugoslavia și dacă mai și privim către Georgia, Belarus ori Ucraina, atunci să binecuvântăm acele zile și să-i onorăm cât voi trăi pe cei care s-au sacrificat în acele zile, pentru că încă suntem liberi, indiferent ce zic unii sau alții!