EDITORIALUL DE LUNI. PUTIN ȘI OBSESIA RĂZBOIULUI CU NATO

“Forțele NATO se pregătesc să ne lovească teritoriul, folosind cele mai eficiente forțe pe care le au pentru a o face. Soarta oricărei țări care atacă Rusia va fi mai tragică decât orice lucru cu care s-ar putea confrunta Rusia. Ei înțeleg că și noi avem arme care i-ar putea învinge pe propriul teritoriu. Orice atac ar duce la folosirea armei nucleare. Oare ei nu înțeleg asta? Occidentul se consideră suprem, dar rusofobia îi orbește și îi privează de rațiune. Fără Rusia nu există pace reală în lume.“

Vladimir Putin, discurs în fața Adunării Federale

Orice discuție despre viziunea lui Vladimir Putin, în particular și a Kremlinului în general despre confruntarea cu Occidentul ar trebui să înceapă cu discursul pe care președintele rus l-a susținut în 10 februarie 2007 la Conferința de securitate de la München (vezi aici), prin care a atenționat capitalele occidentale, Washingtonul în special, că Moscova urmează să se înscrie pe curs de coliziune cu Occidentul.

Înainte să analizăm acel discurs din urmă cu mai bine de 17 ani – pentru ca în lumina celor petrecute începând cu invadarea militară a Georgiei în 2008 și continuând cu agresiunea asupra Ucrainei, începută în urmă cu 10 ani, în februarie 2014, să înțelegem mai bine mesajul de la München – ar trebui să reamintesc pe scurt că politica lăsată moștenire de Boris Elțîn a fost diferită, dovadă relațiile apropiate ale Federației Ruse cu Occidentul în general și cu NATO în particular construite imediat după anul 1991.

CONSILIUL NATO – RUSIA

Conform informațiilor disponibile pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe (aici), în 27 mai 1997 a fost încheiat la Paris “Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”, care a oferit o nouă bază politică pentru dezvoltarea relațiilor NATO-Rusia. Actul Fondator prevedea respectarea de către NATO și Rusia a unui set de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice.

Serghei Lavrov și Fogh Rasmussen, ianuarie 2014. Sursa: chronicle.lu

“Consiliul Permanent Comun” – forumul de consultare pentru cooperare creat în 1997 prin “Actul Fondator”, a fost înlocuit de către Consiliul NATO-Rusia, creat la 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma a șefilor de stat și de guvern ai membrilor NATO, respectiv Rusiei. Consiliul NATO – Rusia a adus împreună statele aliate și Rusia, ca parteneri egali în acest for de dialog, cooperare și dezvoltare a relației dintre NATO și Rusia. 

Declarația de la Roma preciza că acel Consiliu NATO – Rusia “… va lucra pe baza unui dialog politic continuu între membrii săi, pe subiecte de securitate, pentru a identifica din timp probleme emergente, a determina abordările comune și întreprinderea de acțiuni comune optime, după caz”. După aceea au fost realizate consultări politice constructive pe subiecte ca Afganistan, Balcani, Sudan/Darfur, Irak sau regiunea extinsă a Orientului Mijlociu.

Ca urmare a intervenției militare ruse în Georgia (din august 2008), NATO a luat decizia suspendării dialogului și cooperării sub egida Consiliului NATO-Rusia. Reluarea progresivă a acestora – “treptată și măsurată” – a fost decisă de miniștrii de externe NATO în decembrie 2008, iar în martie 2009, ei au hotărât reluarea reuniunilor formale ale Consiliului, precum și a cooperării practice aliate cu Rusia.

În 27 iunie 2009, s-a desfășurat în Corfu o reuniune a Consiliului NATO-Rusia la nivelul miniștrilor de externe. Aceștia au decis reluarea cooperării militare NATO-Rusia în paralel cu reforma structurilor de cooperare de sub egida Consiliului NATO-Rusia, în vederea eficientizării activității lor. Miniștrii au identificat interese comune de securitate, precum stabilizarea Afganistanului, controlul armamentelor, neproliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor lor de transport la țintă, gestionarea situațiilor de urgență, combaterea terorismului, a traficului de narcotice și a pirateriei.

În urma actelor de agresiune ale Rusiei la adresa Ucrainei, miniștrii de externe aliați au decis la 1 aprilie 2014 suspendarea întregii cooperări practice, civile și militare, dintre NATO și Rusia, în cadrul Consiliului NATO – Rusia, sub egida Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic și a Parteneriatului pentru Pace, cu continuarea dialogului politic într-un cadru limitat.

Din momentul suspendării cooperării practice aliate cu Rusia, Consiliul NATO-Rusia s-a reunit de 10 ori (ultima oară la 5 iulie 2019) și a abordat  teme precum situația de securitate din Ucraina, transparența militară și reducerea riscurilor, exerciții militare, Afganistan, Tratatul INF (privind Forțele Nucleare cu Rază Medie de Acțiune). Rusia nu a mai răspuns favorabil deschiderii manifestate de NATO începând cu 2020 pentru o nouă reuniune a Consiliului, după care ultimatumul invazia din Ucraina.

Proiectul Novorossia, reinventat de Putin în 2014. Sursa: businessinsider.com

Mai mult decât atât, în decembrie 2021 Moscova a transmis un ultimatum Occidentului, țintind NATO, formulând o serie de condiții pentru ca în viitor să mai fie posibilă o cooperare cu Federația Rusă, cum ar fi: (i) NATO să pună capăt tuturor activităților sale din Estul Europei, incluzând Ucraina, Caucazul și Asia Centrală; (ii) NATO să nu se extindă prin primirea de noi membri, în special Ucraina; (iii) să nu mai fie amplasate rachete cu rază scurtă de acțiune în apropiere, care pot lovi ținte pe teritoriul Federației Ruse; (iv) un nou acord prin care părțile să nu se mai considere adversari, iar disputele să fie rezolvate pe căi pașnice și (v) nici Rusia și nici Statele Unite să nu mai amplaseze arme nucleare în afara teritoriului național (vezi aici).

După două luni de la emiterea acestui ultimatum – act pe care Moscova nu l-a recunoscut oficial -, Vladimir Putin a dat ordinul invadării Ucrainei cu scopul de a aresta conducerea acestui stat suveran și ulterior de a-l dezmembra teritorial, astfel încât circa 60% din teritoriul său din 1991 să fie inclus în Federația Rusă, iar ceea ce ar rămâne să fie transformat într-un stat vasal, după modelul Belarus.

ELȚÎN ȘI COOPERAREA CU OCCIDENTUL

Se spune că Boris Elțîn a luat contact cu prosperitatea capitalismului în timpul vizitei în SUA din 1989 și a fost impresionat de diversitatea produselor dintr-un supermarket din Houston. “Atunci a murit ultima picătură de bolșevism din el. A jurat că așa va trăi și poporul său”, scria un apropiat. Boris Elțîn, primul președinte ales al Rusiei, s-a remarcat prin deciziile luate în timpul puciului din 1993, dar a fost acuzat că a dus țara de râpă, prin privatizările sălbatice care i-au îmbogățit pe oligarhi.

Boris Elțîn a condus un regim hibrid în Rusia, adică o democrație dirijată, cu un sistem de facto supra-prezidențial. A transformat economia de comandă a Rusiei într-o economie de piață capitalistă printr-o terapie de șoc, a liberalizat cursul de schimb al rublei, a trecut la o privatizare rapidă la nivel național și a ridicat regimul de control al prețurilor. Au urmat un declin economic, volatilitatea piețelor și o inflație semnificativă. Pe fondul schimbărilor economice, un număr mic de oligarhi au obținut controlul economiei, în timp ce oferta marilor concerne internaționale domina piața Rusiei.

Boris Elțîn și Vladimir Putin. Sursa: ft.com

În 1993 Boris Elțîn a intrat în coliziune cu Parlamentul și a ordonat dizolvarea acestuia, deși nu avea atribuții constituționale. Parlamentul a răspuns similar, destituindu-l prin vot din funcția de președinte ale Federației. La ordinul lui Elțîn, trupele loiale din armată au luat cu asalt clădirea Parlamentului și au preîntâmpinat extinderea revoltei împotriva sa. După ce și-a reglat conturile cu Parlamentul, a reușit să revizuiască constituția, obținând puteri prezidențiale extinse. După ce a rezolvat criza constituțională, Boris Elțin a guvernat țara într-o regulă prin decrete până în 1994.

În ianuarie 1993, înainte de criza constituțională, la transferul de putere la Casa Albă între administrația Bush și noua administrație Clinton, ex-secretarul de stat Lawrence Eaglenburger îi transmitea succesorului său, Warren Christopher un memoriu de 23 de pagini (vezi aici) în care erau evocate punctele fierbinți de pe glob și previziunile administrației Bush privind posibilele evoluții viitoare ale acestora. În privința Federației Ruse, Lawrence Eaglenburger era extrem de prudent:

Există pericolul întreruperii cursului reformelor în Rusia și revenirea la o anume formă de guvernare autoritară. Se menține pericolul unui conflict militar între Rusia și statele din imediata sa vecinătate (spațiul fost sovietic). Ucraina nu este cea mai probabilă, dar cu siguranță cea mai periculoasă posibilitate.

Boris Elțîn a dezvoltat ulterior o relație personală privilegiată cu Bill Clinton. Statele Unite au sprijinit reformele din Federația Rusă și au susținut eforturile de retragere a armamentului nuclear desfășurat de URSS în afara granițelor Federației, inclusiv în Ucraina. În decembrie 1994 a fost semnat acordul de la Budapesta privind dezarmarea nucleară a Ucrainei și garanțiile de securitate: “Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE (OSCE), să respecte independența, suveranitatea și frontierele externe existente ale Ucrainei”.

În campania electorală din 1996, Boris Elțîn a pornit în competiție din postura de perdant, favoritul detașat al tuturor sondajelor era Ghenadi Ziuganov, un personaj pe care europenii îl vedeau drept câștigătorul sigur al alegerilor prezidențiale. Singurul care a crezut în Boris Elțîn a fost președintele Clinton, care i-a acordat tot sprijinul pe care i l-a putut oferi prin mesaje publice și la nivelul FMI, pentru finanțarea planurilor administrației ruse de echilibrare a bugetului. Sprijinul lui Clinton nu a contat neapărat în economia procesului electoral, dar a contat în relația privilegiată dintre cei doi președinți.

Boris Elțîn a adus Federația Rusă cât a putut de aproape de Occident, a semnat acordurile NATO – Rusia și ar fi fost de acord chiar și cu integrarea Federației Ruse în Alianță. În același timp, deciziile președintelui rus i-au alertat pe siloviki, acea pătură de funcționari ai statului formați de sistemul represiv sovietic, fie că făceau parte din KGB sau GRU, că erau la vedere sau sub acoperire. Așa a ajuns tânărul Vladimir Putin să-i fie sugerat lui Boris Elțîn drept succesor, iar acesta să-l accepte și, mai mult, să-i transmită lui Bill Clinton că l-a “verificat personal”, că este “un democrat” care-i va “continua reformele și politica de apropiere” față de Occident.

DISCURSUL DE LA MÜNCHEN

Boris Elțîn a trăit încă suficienți ani după ce Vladimir Putin a preluat puterea la Kremlin pentru a înțelege că a greșit când a dat câștig de cauză partidei siloviki și l-a acceptat drept succesor. Era însă prea târziu. În 2004 Boris Elțîn a făcut publică nemulțumirea sa, acuzându-l pe Vladimir Putin că, sub pretextul luptei împotriva terorismului, instalează în Federația Rusă un autoritarism veritabil, desființând alegerile democratice pentru guvernatorii de regiuni și înlocuindu-le cu numirea lor prin decret prezidențial.

Boris Nemțov – ucis de criminali ceceni în februarie 2015, cel mai probabil la comanda lui Vladimir Putin (aici) – ar fi putut să fie succesorul lui Boris Elțîn, dacă acesta ar mai fi reușit în ultimii săi ani de mandat să fie suficient de lucid ca să înțeleagă mecanismul prin care a fost condiționat să-l accepte pe fostul kagebist.

Cooperarea Rusia – NATO, oricum formală și în mandatul Boris Elțîn, a fost aproape înghețată după ce Vladimir Putin a preluat puterea. Un semn cert că noul președinte nu avea încredere în Occident, pe care prefera să-l trateze mai degrabă ca pe un potențial inamic, a fost accidentul submarinului “Kursk” din 12 august 2000, atunci când marina rusă a refuzat ajutorul norvegiano-britanic care ar fi putut salva marinarii care rămăseseră în viață după succesiunea de explozii ale unor torpile.

Ideologia siloviki este: “Imperiul rus ca o cetate asediată” are nevoie de “adevărații patrioți care să o apere”. De cine să o apere? Oricine poate fi inamic, fie el intern sau extern. Oricine ar putea slăbi puterea celor de la Kremlin, a exponenților siloviki, sunt inamicii imperiului rus: Occidentul, în primul rând, pentru că se așteaptă ca Rusia să fie o democrație și să respecte drepturile omului; orice stat desprins din fosta URSS care își dorește eliberarea de sub controlul Moscovei; orice cetățean care denunță corupția internă sau solicită să-i fie respectate drepturile constituționale.

Vladimir Putin la München, 2007. Sursa: rferl.org

La München, în 2007, Vladimir Putin a pus în fața celor prezenți un manifest al renașterii ideii “imperiului rus ca cetate asediată” și a făcut-o declarându-i Occidentului cu intransigență că Moscova se înscrie pe un curs de competiție, că poate fi dată uitării ideea de cooperare; siloviki își identificaseră inamicii, le declaraseră formal război și au trecut la consolidarea autoritarismului în jurul exponentului lor, Vladimir Putin.

În sfârșit, Moscova se simțea liberă să afirme că renunță la ipocrizia parteneriatului și cooperării în formulele OSCE, Consiliul NATO – Rusia, Consiliul de Securitate al ONU și așa mai departe, că se simte suficient de puternică să revină la ideologia confruntării proprie Războiului Rece, adică la politica sferei de influență: controlul nemijlocit asupra spațiului CSI și interferența politică în statele din Estul Europei și din Balcani. Redau câteva dintre ideile expuse de Vladimir Putin în “discursul de la München”, care ne pot edifica:

•PIB-ul combinat măsurat în paritatea puterii de cumpărare a unor țări precum India și China este deja mai mare decât cel al Statelor Unite. Și un calcul similar cu PIB-ul țărilor BRIC – Brazilia, Rusia, India și China – depășește PIB-ul cumulat al UE. Și, potrivit experților, acest decalaj va crește doar în viitor. (…) În legătură cu aceasta, rolul diplomației multilaterale crește semnificativ. Necesitatea unor principii precum deschiderea, transparența și predictibilitatea în politică este de necontestat și utilizarea forței ar trebui să fie o măsură cu adevărat excepțională, comparabilă cu utilizarea pedepsei cu moartea în sistemele judiciare ale anumitor state.

•Avem mijloacele pentru a contracara aceste amenințări? Cu siguranță că asta facem. Este suficient să ne uităm la istoria recentă. Nu a avut țara noastră o tranziție pașnică la democrație? Într-adevăr, am asistat la o transformare pașnică a regimului sovietic – o transformare pașnică! Și ce regim! Cu câte arme, inclusiv nucleare! Ar trebui acum să începem să bombardăm și să tragem acum cu armele la fiecare ocazie ce se ivește? Suntem în situația în care, fără amenințarea distrugerii reciproce, nu avem suficientă cultură politică și respect pentru valorile democratice și pentru lege?

Cadru din interviul acordat de Putin lui Tucker Carlson. Sursa: themoscowtimes.com

•Și aici, în Germania, nu pot să nu menționez starea jalnică a Tratatului privind forțele armate convenționale din Europa. (…) Țările NATO au declarat deschis că nu vor ratifica acest tratat, inclusiv prevederile privind restricțiile de flanc (cu privire la desfășurarea unui anumit număr de forțe armate în zonele de flanc), până când Rusia nu își va îndepărta bazele militare din Georgia și Moldova. Armata noastră părăsește Georgia, după un program accelerat. Am rezolvat problemele pe care le-am avut cu colegii noștri georgieni, așa cum știe toată lumea. În Moldova sunt încă 1.500 de militari care desfășoară operațiuni de menținere a păcii și protejează depozitele cu muniții rămase din vremea sovietică. Discutăm constant această problemă cu domnul Solana și el cunoaște poziția noastră. Suntem pregătiți să lucrăm în continuare în această direcție.

•În ceea ce privește percepția noastră despre extinderea NATO spre est, am menționat deja garanțiile care astăzi nu sunt respectate. Vi se întâmplă să credeți că aceasta este o practică normală în afacerile internaționale? Dar bine, să le dăm deoparte. Uitați de aceste garanții în ceea ce privește democrația și extinderea NATO. Doar că NATO nu este o organizație universală, spre deosebire de ONU. Este în primul rând o alianță militară și politică, militară și politică! Ei bine, asigurarea propriei securități este dreptul oricărui stat suveran. Nu argumentăm împotriva acestui lucru. Desigur, nu ne opunem la acest lucru. Dar de ce este necesar să punem infrastructură militară la granițele noastre în timpul acestei expansiuni? Poate cineva să răspundă la această întrebare?

•Nu aș vrea ca nimeni să suspecteze vreo intenție agresivă din partea noastră. Dar sistemul de relații internaționale este la fel ca matematica. Nu există abordări personale. Bineînțeles că ar trebui să reacționăm. Cum? Fie la fel ca dumneavoastră, adică prin construirea unui sistem antirachetă de mai multe miliarde de dolari sau, având în vedere posibilitățile noastre economice și financiare actuale, prin dezvoltarea unui răspuns asimetric. Pentru ca toată lumea să înțeleagă, un sistem de apărare antirachetă împotriva Rusiei este inutil, deoarece avem anumite arme care îl depășesc cu ușurință. Și mergem în această direcție. La noi este mai ieftin. Și acest lucru nu este în niciun fel îndreptat împotriva Statelor Unite.

Și așa mai departe. Se observă destul de clar că în februarie 2007 Vladimir Putin a ales să declare public că preferă să marcheze debutul unui proces de confruntare cu Occidentul, denunțând negocierile în formatele de cooperare, pe care le și menționează: Consiliul NATO – Rusia, OSCE și chiar Consiliul de Securitate, avertizând că Moscova se erijează în ambasadorul puterilor emergente – China, India, Brazilia ș.a. – care ar cere o schimbare a cadrului de drept internațional existent.

2024 – NIMIC NU S-A SCHIMBAT ÎN PLANURILE LUI PUTIN

“Au încercat să oprească Ucraina să părăsească sfera lor de influență“, afirmă istoricului Serhii Plokhy de la Harvard (aici), “iar aderarea la UE era la fel de mult un pas în această direcție ca și aderarea la NATO. De fapt, războiul a început în 2014 din cauza semnării de către Ucraina a acordului de asociere cu UE. Dacă ar fi asociată cu UE, Ucraina nu ar putea să se alăture Uniunii Eurasiatice, promovată de Moscova. Deci, războiul din partea rusă este despre menținerea unei națiuni captive, sau, cu alte cuvinte, despre menținerea controlului asupra spațiului post-imperial“.

Putin, discursul de la Gostiny Dvor, 29 februarie 2024. Sursa: kremlin.ru

Discursul lui Putin de la München a făcut deschiderea. A fost momentul în care Kremlinul a arătat că alege cartea confruntării și nu a cooperării. Desigur, în interviul pe care i l-a acordat lui Carlson, Putin a lăsat să se înțeleagă că lucrurile ar fi stat altfel, că Moscova ar fi putut să aleagă calea de a deveni membră a NATO. Este o pretenție evident falsă, pură retorică. De fapt, discursul din 2007 s-a vrut un avertisment că Occidentul trebuie să aleagă: ori continuă relația cu Rusia în termenii Moscovei, ori viitorul va fi unul al confruntării.

Anunțul de la reuniunea NATO de la București privind “porțile deschise” în viitor pentru Georgia și Ucraina, au provocat o reacție furibundă din partea lui Putin, care a părăsit subit și demonstrativ lucrările reuniunii pentru ca, patru luni mai târziu, să invadeze Georgia, punându-și în practică amenințările.

Revoluția portocalie de la Kiev, mișcările de stradă și opoziția de la Minsk, toate au fost interpretate de Kremlin ca provocări, excluzând din capul locului că ucrainenii, belarușii, georgienii ar putea emite pretenția vreodată că trebuie să fie liberi să își aleagă viitorul, altfel decât sub dominația sferei de influență a imperiului rus. Obsesie asupra căreia a revenit iarăși și iarăși în interviul acordat în februarie ac. jurnalistului Tucker Carlson:

“Am avut o relație foarte bună cu, să zicem, Bush. Știu că în Statele Unite a fost portretizat ca un fel de băiat de la țară care nu înțelege prea multe. Vă asigur că nu este cazul. Cred că a făcut multe greșeli și în privința Rusiei. V-am povestit despre 2008 și despre decizia de la București de a deschide porțile NATO pentru Ucraina și așa mai departe. Asta s-a întâmplat în timpul președinției sale. El a exercitat de fapt presiuni asupra europenilor. (…) Știu că se poate spune că este greșeala noastră, că noi am escaladat situația și am decis să punem capăt războiului început în 2014 în Donbass, așa cum am mai spus, prin intermediul armelor. Să mă întorc la mai departe în istorie (…). Să ne întoarcem de la 1991, când ni s-a promis că NATO nu va fi extins, la 2008 când s-au deschis porțile NATO [pentru Ucraina și Georgia], la Declarația de suveranitate de stat a Ucrainei prin care Ucraina este declarată stat neutru. Să revenim la faptul că pe teritoriul Ucrainei au început să apară baze militare NATO și SUA, bazele britanice creând amenințări pentru noi. Să ne întoarcem la lovitura de stat din Ucraina din 2014. (…) Am putea să mergem înainte și înapoi la nesfârșit.“

Da, armata rusă nu a reușit să livreze planul de 18 zile pentru supunerea Ucrainei, așa că la Kremlin “temerile” invocate de siloviki sunt acum demonstrat considerate întemeiate. O profeție auto îndeplinită. Ucraina este semnul că imperiul rus este asediat și în primejdie. Vectorul principal al amenințării este NATO, cea mai puternică alianță a lumii, decretează Putin. Și cum amenințarea este una existențială, Rusia trebuie să răspundă la fel – este ceea ce a declarat Vladimir Putin recent în fața națiunii:

“Occidentul a provocat conflicte în Ucraina, Orientul Mijlociu și alte regiuni din întreaga lume, propagând în mod constant minciuni. Acum au îndrăzneala să spună că Rusia are intenții de a ataca Europa. Poți să-i crezi? Știm cu toții că pretențiile lor sunt total lipsite de temei. Și, în același timp, selectează ținte pentru a lovi teritoriul nostru și iau în considerare cele mai eficiente mijloace de distrugere. Acum au început să vorbească despre posibilitatea de a desfășura contingente militare NATO în Ucraina. Ne amintim însă ce s-a întâmplat cu cei care și-au trimis contingentele pe teritoriul țării noastre altă dată, înainte. Astăzi, orice potențial agresor se va confrunta cu consecințe mult mai grave. Ei trebuie să înțeleagă că avem și arme – da, ei știu asta, așa cum tocmai am spus – capabile să lovească ținte pe teritoriul lor.“

Altfel spus, planul de distrugere al Ucrainei nu poate eșua. Dacă Occidentul va continua să sprijine Ucraina pentru ca aceasta să nu poată fi divizată și astfel ciuntită teritorial readusă în sfera de influență a Rusiei (sau chiar integrată în Federație), atunci, chiar și fără avertisment, Rusia va ataca preventiv și o va face utilizând armamentul nuclear. Nici mai mult, nici mai puțin.