EDITORIALUL DE LUNI. PATRU VÂRFURI, DOUĂ CETĂȚI ȘI ALTE ÎNTÂMPLĂRI DE VACANȚĂ

Luna lui cuptor nu ne-a dat răgaz pentru niciun fel de iluzii și a pregătit pentru Bărăgan temperaturi de vară toridă, cu câteva vârfuri care au depășit 40 de grade, așa că ideea de a căuta răcoarea în vacanță s-a impus de la sine. Unde fugi de vipie în luna lui cuptor? Evident, la munte, la munte și doar la munte! Zis și făcut.

Traseul pe care l-am gândit ca potrivit trebuia nu doar să ajungă la munte, ci să profite cât mai mult de umbra lor, așa că l-am ales pe măsură: mai întâi Transalpina, dinspre Novaci – Rânca către Valea Jiului, pe traseul cu bandă roșie care traversează masivul Parâng, apoi pe la poale de Retezat și, în fine, Munții Trascăului, nu foarte înalți, dar de o frumusețe desăvârșită. Pentru că nu mai suntem tineri, ne-am propus patru vârfuri accesibile: Păpușa și Parângul Mic, în masivul Parâng, respectiv Piatra Secuiului și Colții Trascăului.

Zis și făcut. Am împachetat toate cele trebuincioase: bocanci, bluze de vânt, canadiene de ploaie, batoane și băuturi energizante, gustări de drumeție, benzină în rezervor, ochelari de soare, pălării de soare, bețe – ce mai, tot tacâmul! Ș-am plecat la prima oră, adică dimineața pe la șase, că mai devreme n-am reușit: aveam nevoie de o cafea înainte, totuși.

La ora nouă trecusem deja de Horezu și am oprit la Slătioara să facem plinul, și cu benzină și cu sanvișurile pe care le pregătisem pentru drum, să punem deoparte echipamentul de care aveam nevoie pentru urcușul pe Păpușa, care din Transalpina (la 6 km după Rânca, șoseaua se intersectează cu marcajul cu bandă roșie) se poate face în cam 40 de minute, cel mult o oră, depinde ce surprize oferă vremea.

De la Slătioara până la Rânca am ajuns destul de repede, să zic cam într-o oră, poate o oră și un sfert, unde temperatura era în jurul a 19 grade. Minunat! Am întâlnit marcajul, am tras mașina pe dreapta, urcând drumul forestier cam 100 de metri, până la un platou. Când a fost de deschis portierele, lucrurile s-au complicat puțin, pentru că vântul bătea probabil cu 70 sau 80 de km pe oră. Am regretat imediat că nu ne echipasem undeva mai jos, poate chiar la Slătioara, dar cine a știut?

Cum afară nu era chip să pui sau să dai jos vreo haină fără să ți-o zboare vântul, ne-am schimbat în mașină, contorsionându-ne în fel și chip, dar am scos-o bine la capăt și am pornit-o pe cărare. Mare noroc am avut că pe urcuș, mai puțin în ultimii 200 de metri, vântul ne-a ajutat, împingându-ne din spate, altminteri am fi pătimit serios.

Păpușa este vârful care domină valea și stațiunea Rânca, cu ai săi 2136 de metri înălțime. Este semeț privit dinspre stațiune, dar după ce-l urci pe șosea, care se cațără pe versantul său vestic, din câte mi-am dat seama, și îl ocolește ușor spre nord-vest, devine ușor accesibil și cu pasul, cu o diferență de nivel de maxim 170 de metri, pe pante moderate la urcuș.

Vârful Păpușa, Parâng. Sursa: arhiva personală

Suișul ne-a luat aproape o oră, dar au fost motive obiective, în primul rând vântul, așa cum am explicat, dar și peisajul, absolut uimitor – sau cum se spune astăzi, perfect “instagramabil” -, care ne-a determinat să ne tot oprim, să admirăm și să facem fotografii peste fotografii sau mici calupuri filmate pe care să le trimitem prietenilor, cu inconfundabilul zgomot de fond asurzitor al rafalelor de vânt, de parcă am fi urcat Alpii.

Nici întoarcerea nu a fost simplă, pentru că am coborât mult cu vântul în față, un vânt glumeț, care ne împingea bețele printre picioare, dacă nu le țineam ferm, numai bine să ne împiedicăm și să coborâm de-a rostogolul. Din fericire ne-am păzit cu succes de surprizele neplăcute și ne-a crescut stima de sine: pornisem cu dreptul în vacanța noastră la munte.

Am coborât apoi spre Obârșia Lotrului, unde ne-am oprit la târgul de la intersecția Transalpinei cu axa Petroșani – Voineasa să cumpărăm bunătăți de-al muntelui (afine și gălbiori) și să mâncăm la botul calului fripturi la grătar pe care le-am înfulecat lacomi, ca tot turistul care coboară de pe munte, și s-au dus direct la casa sufletului.

Muzeul satului momârlănesc Jieț. Sursa: arhiva personală

Următorul obiectiv, adică Parângul Mic, înseamnă de fapt capătul celălalt, către nord-vest, al traseului cu bandă roșie, pe care dacă îl urmezi se cheamă că ai traversat masivul; noi am preferat să-l ocolim, coborând Transalpina către Obârșia Lotrului și apoi luând drumul către Petroșani, prin Cheile Jiețului, la capătul cărora dai de satul Jieț, acum parte componentă a orașului Petrila. Am trecut pe acolo ca să vedem șantierul muzeului în aer liber al satului momârlănesc ce se amenajează în orașul Petrila cu fonduri europene.

Dar nu am reușit să urcăm la munte decât după două zile, când vremea ne-a oferit răgaz și soare. Am urcat cu mașina către Hotelul Rusu, apoi de acolo încă 3 km pe un drum recent amenajat până pe platoul de la cota 1550, unde am parcat, ne-am echipat și am pornit-o către cel mai accesibil vârf care poate fi urcat din Petroșani.

Parângul Mic măsoară 2074 de metri, nu pare foarte mult, dar diferența de nivel de la locul unde am parcat este de peste 600 de metri, adică nu tocmai floare la ureche. În schimb, peisajul te recompensează la tot pasul cu imagini superbe, în special într-o zi însorită (și destul de caldă pentru munte, 28 de grade), cu cerul spuzit la orizont (oriunde te uiți, spre Retezat, Straja ori către Păltiniș, încolo) de nori de vată albă.

Vârful Parângul Mic. Sursa: arhiva personală

Am urcat vârful pieptiș, pe grohotiș pe alocuri, un traseu de dificultate medie superioară, și l-am coborât apoi, de la intersecția cu traseele ce duc la lacul Mija sau către vârful Cârja, pe curba de nivel, printre flori și jnepeni.

Am vrut la întoarcere să ne oprim să mâncăm la poale de munte, la hotelul Rusu, doar că acolo am găsit un grup mare de turiști care rezervaseră cam toate mesele, așa că am decis să coborâm în Petroșani și să mâncăm acolo, ceea ce pentru mine a fost alegerea ideală, pentru că am însoțit masa cu câteva beri, pentru “hidratare” adecvată și ca să refac “echilibrul electroliților”.

Călătorului îi stă bine cu drumul! Deci, după încă o zi de odihnă, am luat calea Apusenilor, nu înainte de a ne opri în Țara Hațegului, mai precis la Sălașul de Sus, satul Mălăiești, la capătul căruia a fost renovată și amenajată după patru secole de ruină cetatea cnezială medievală Mălăiești, cu donjonul său de 11 metri.

Cetatea le este, sau ar trebui să le fie cunoscută celor care sunt amatori de drumeții pe traseele din munții Retezat, cu accesul dinspre Cabana Pietrele; este o construcție a familiei feudalilor locali din Sălașu de Sus din secolul XIV, familia cnezilor Sărăcin. Inițial a fost construit donjonul, după care, odată ce familia Sărăcin a devenit de încredere pentru domnitorii Corvinești – Ioan și Matei – și mai prosperi, în jurul donjonului s-a construit și un zid de apărare.

Cetatea Mălăiești. Sursa: arhiva personală

La începutul secolului XVIII, Francis Rákóczi al II-lea, lider al nobililor unguri nemulțumiți de intrarea regatului Ungariei sub controlul Habsburgilor, s-a pus în fruntea unei răscoale pe care au susținut-o în general țăranii liberi (hajdús), forțele răsculate primind denumirea de “kurucok” (curuți, sau haiduci), în timp ce loialiștii habsburgi se numeau lobonți. Războiului curuților cu lobonții le-a căzut victimă și cetatea Mălăiești, care a fost distrusă, ajungând o ruină până de curând.

Pentru cei care ajung la Mălăiești la ora mesei, au de unde alege, noi am ales grădina “Hai la masă”, amenajată pe malul pârăului, la poalele urcușului spre cetate, și am mâncat, firește, cârnații celebri ai locului, virșli de oaie ca aperitiv și o delicioasă tocană de Sălaș la ceaun cu mămăligă, pe care gazda tocmai o terminase de dres, în timp ce focul se potolise sub ceaun.

Și iată-ne din nou la drum, cu cap compas Rimetea. De la Hațeg se ajunge repede la Rimetea, pe șosele foarte bune (cam 70 km pe autostrăzi – A1 și A10, până la Aiud), mai puțin în Aiud, unde se lucrează la drumurile din oraș și se cam stă la semafoare.

Rimetea, în limba maghiară Torockó, este o așezare atestată documentar încă din vremea romanilor, când pe culmea Piatra Secuiului funcționa o fortificație militară de supraveghere înființată de legionarii romani, cel mai probabil din legiunea a V-a Macedonica, care construise și castrul de la Potaissa – Turda de astăzi.

Rimetea a fost o așezare minieră populată cu coloni saxoni care exploatau minereu de fier și-l manufacturau în mici ateliere, ocupație care a durat până în deceniul opt al secolului XIX, când ultimele ateliere au fost închise pentru că nu au mai rezistat concurenței industrializării, cu noile turnătorii de fontă și oțel mult mai productive și calitativ superioare de la Oțelu Roșu, Teliuc sau Hunedoara.

Minerii germani, după răscoala condusă de Gheorghe Doja, s-au trezit iobagi ai familiei de nobili Toroczkay (probabil slavi maghiarizați la rândul lor), ceea ce a determinat începutul unui litigiu între comunitatea germană și nobilii unguri ce a durat aproape trei secole și s-a încheiat – pe măsură ce manufacturile au început să falimenteze și argumentul economic principal al saxonilor să dispară – prin asimilarea elementului germanic și maghiarizarea sa. Pentru saxoni, localitatea a purtat tot timpul numele Eisenberg.

Rimetea, piața mare. Sursa: arhiva personală

Comuna Rimetea este formată astăzi din două sate: Rimetea / Torockó / Eisenberg și Colțești / Torockószentgyörgy (Sfântul Gheorghe), destul de diferite una de cealaltă; Rimetea este o fostă localitate prosperă, cu case impozante, un sat reconstruit aproape de la zero după incendiul devastator din 1870, cu case din piatră în locul celor din paiantă și lemn, care a devenit din anul 1999 parte din patrimoniul conservat “Europa Nostra”, în timp ce Colțeștiul a fost localitatea mai săracă, deși acolo se mai găsește încă conacul familiei nobiliare Toroczkay.

În Rimetea cazarea înseamnă să locuiești în casele localnicilor, cele mai multe amenajate ca odăile de oaspeți de altă dată, cu diferența că s-a investit pentru toalete separate. Masa poate fi luată tot la localnici, deși nu toate casele care oferă cazare oferă și masă, sau în sat, cu precizarea că totul este sezonier și că în timpul săptămânii un singur local din Rimetea oferă mâncare în regim de restaurant.

Mai există și varianta unei mese luată la Conacul Secuiesc din Colțești (vezi aici), care are restaurant și cazare tot timpul anului, dar în sezon și weekend este destul de aglomerat și implică rezervare, dacă nu vrei să stai la coadă să aștepți mort de foame eliberarea unei mese. Conacul Secuiesc este o afacere deținută de proprietarii lăptăriei Torockoi (vezi aici), iar produsele lor, mai ales excelentele sortimente de brânzeturi maturate, pot fi achiziționate și de la magazinul din curtea conacului.

Toate cele pe care le-am povestit până aici despre Rimetea ne era cunoscut, pentru că, în urmă cu doi ani, am cumpărat din Târgul de Crăciun de la Sibiu câteva brânzeturi Torockoi, pe care doamna care le vindea le-a lăudat la pachet cu localitatea sa de baștină: “Nu ați auzit de Rimetea, unde soarele răsare de două ori? Păi, trebuie neapărat să veniți și să vedeți!”

Invitația a funcționat, ne-a trezit curiozitatea și am vizitat pentru trei nopți Rimetea. Obiective: vizitarea satului, a cetății Trascău din Colțești, urcușul pe Piatra Secuiului și Colții Trascăului și… mâncarea bună! Pe care le-am și atins, fără excepție.

Cetatea Trascău. Sursa: arhiva personală

Prima zi am vizitat satul, firește, buticurile de suveniruri și terasele cu colaci secuiești și langoși, iar seara terasele unde se poate bea un pahar de vin sau o bere, într-o răcoare de munte binecuvântată, contemplând zidul de calcar al Trascăului ce străjuiește Rimetea și închide orizontul.

A doua zi aveam în plan Piatra Secuiului, dar se anunța ploaie, așa că am schimbat ordinea de priorități și am pornit-o, pe jos evident, către Colțeștiul vecin, la distanță de 3 km, și de acolo către Cetatea Trascăului, adică încă un kilometru.

Cetatea a fost construită în secolul XIII de familia nobiliară Toroczkay, pentru apărare împotriva invaziei mongole (a tătarilor), după ce hoardele devastaseră zona la invazia din 1241. În anul 1470 cetatea a fost confiscată de Matei Corvin și dată voievodului Transilvaniei, pentru ca în anul 1510 să revină nobililor Toroczkay. Imediat, în 1514, țăranii răsculați conduși de Gheorghe Doja au devastat cetatea, dar nu au distrus-o.

Familia Toroczkay, ca și familia Sărăcin de la Mălăiești, s-a opus Habsburgilor și a trecut de partea revoltei curuților în primii ani ai secolului XVIII, motiv pentru ca trupele habsburgice conduse de generalul Tiege să asalteze cetatea Trascăului, să o cucerească și apoi să o distrugă, aducând-o în ruină, odată cu destinul istoric al familiei Toroczkay.

Construită pe un colț de stâncă relativ accesibilă doar pe latura de sud-vest, cetatea Trascăului se arată impunătoare chiar dacă este astăzi în ruină, iar modelul este același ca la Mălăiești, doar că la o altă scară: un donjon înalt, de peste zece metri și ziduri de apărare circulare crenelate de jur împrejur, care să apere garnizoana și să permită apărătorilor să tragă asupra asediatorilor, fiind protejați totodată.

Ascensiunea până la cetate înseamnă o diferență de nivel de cam 120 de metri, dar în cea mai mare parte se face pe un drum accesibil, cu pantă lent crescătoare și pieptiș abia pe ultimii 200 de metri. De sus se deschide o frumoasă priveliște către Colțești, dar și către Cheile Trascăului.

La întoarcere ne-am oprit la Conacul Secuiului și, cu destul noroc, am găsit rapid loc la masă și am comandat: în deschidere gulaș unguresc și bobgulaș (adică gulaș cu boabe de fasole) stropit cu palincă de pere (import Ungaria), o tocană de ciuperci cu mămăligă și o mămăligă pe pături cu brânză și slănină, stropite cu bere neagră Csíki Sör, la desert înghețată și cafea (deși mie tare mi-a făcut cu ochiul o porție de lapte de pasăre – pentru cine nu știe ce este și cum arată, o variantă de rețetă și imagini aici).

Piatra Secuiului. Sursa: arhiva personală

A venit și ziua de ascensiune pe Piatra Secuiului, cu cei 600 de metri diferență de nivel, un urcuș (pe crucea albastră) de dificultate medie superioară din care o treime pe grohotiș, pe alocuri udat de un mic pârăiaș care complică lucrurile pentru că face pietrele foarte alunecoase. Dar am reușit și, cu toate opririle ca să ne tragem sufletul, în două ore am fost sus în platou.

De la Piatra Secuiului, de sus, se deschide o priveliște uimitoare către Rimetea și toată valea Trascăului, spre Râmeți și mai apoi în planul opus, către Cheile Turzii; deși muntele de calcar măsoară puțin peste 1100 de metri, culmea sa se înalță peste toate celelalte culmi dimprejur și străjuiește semeț văile, ca o replică la scară mai mică a Alpilor.

Piatra Secuiului este loc de pelerinaj pentru maghiari, iar acest lucru este ușor de constatat când pornești în ascensiune spre vârf, întâlnind colegi de urcuș care te salută firesc cu “Jó reggelt kívánok!” sau “Helló!”. Până sus, poteca trece prin grohotiș și, ici – colo, întâlnești pietre mari pe care este vopsit tricolorul românesc. Ajuns sus, în șaua muntelui, între Piatra Secuiului și Colții Trascăului, dai de o troiță și o cruce de piatră, vopsită trei sferturi în culorile tricolorului românesc.

Mai sus, în Piatra Secuiului, sunt două borne pe care le-am găsit vopsite în culorile tricolorului maghiar și ne-am fotografiat (și cu) ele, amintindu-mi că, în urmă cu ceva mai bine de un an, doamna Katalin Novák, președinta Republicii Ungaria, a făcut aceeași ascensiune, s-a fotografiat cu una dintre bornele în tricolorul maghiar și a postat pe Facebook mesajul: “Am ajuns pe vârf, la 1130 metri. M-am simțit bine să fac drumeții după sărbătoarea comună”.

Eu unul nu am reușit să înțeleg care ar fi miza acestui război al bornelor de pe Piatra Secuiului; m-am întrebat la ce bună confruntarea cu vopsele, în condițiile în care sus pe munte sunt două borne și, dacă e musai să fie vopsite tricolor, una poate fi în tricolorul maghiar și cealaltă în cel românesc? Ar fi o dovadă de bună înțelegere, de înțelepciune, de toleranță… Deși, în ce mă privește, le-aș curăța de vopsea și le-aș lăsa așa, în culoarea materialului din care au fost plămădite, ca simbol al succesului ascensiunii acestei culmi de munte.

A fost dificil urcușul, dar și mai dificilă coborârea (pe care am făcut-o pe banda roșie) prin pădure, pe o cărare foarte umedă abruptă și lungă, lungă… Din ce am discutat cu localnicii și cu alți colegi de ascensiune, cealaltă variantă – coborâtul către Colțești, tot pe crucea albastră, către pista de avioane de agrement construită de un om de afaceri născut în Rimetea – Attila Balázs, care face transport de persoane cu dare de mână de la Budapesta către Ținutul Secuiesc, cu sau fără escală la Rimetea (vezi aici povestea pe larg) –, ar fi fost și mai dificilă.

Că de ar mai fi, s-ar mai povesti… dar tot ce este frumos are și o încheiere. Ne-am luat a doua zi dimineață, la micul dejun, rămas bun de la tanti Magda și am pornit-o spre casă. Spre dimineață o rupere de noi și o furtună scurtă adusese temperatura la 20 de grade și sub soarele dimineții se ridicau aburi peste pajiști și o ușoară ceață aburea către Trascău. După șase ore de drum intram în București și la bord aveam când 42, când 43 de grade în termometru. “Hai înapoi la munte!” a gândit cu voce tare consoarta mea și, dacă ar mai fi spus-o o dată, aș fi căutat primul loc în care să întorc pornind din nou către Pitești. Dar n-a fost să fie. Rămâne pe data viitoare! Până atunci, să ne bucurăm de Gustar: piersicile și merele sunt aproape coapte, roșiile abia așteaptă să sară în coș, prunele ne-au dat întâlnire de Sfânta Maria… Într-un fel, vacanța continuă!