EDITORIALUL DE LUNI. MONICA LOVINESCU, VOCEA LIBERTĂȚII ȘI INTRANSIGENȚA LUCIDĂ

“… în România postdecembristă, s-ar părea că uităm înainte de a ne fi adus aminte.“

Monica Lovinescu

Duminică, 19 noiembrie 2023, în organizarea Fundației Humanitas Aqua Forte, a fost celebrat Centenarul Monica Lovinescu. N-am pierdut ocazia să fiu prezent la Casa Mița Biciclista, care găzduiește expoziția “Vocea care ni s-a dat” (vezi aici), unde sunt expuse mai multe imagini provenind din Fondul Lovinescu – Ierunca deținut de Fundația Humanitas Aqua Forte. Am documentat și eu pentru mine și pentru dumneavoastră turul expoziției la centenarul Monicăi Lovinescu, așa că o parte dintre imagini vor însoți editorialul de astăzi.

Expoziția omagială Monica Lovinescu la centenar. Sursa: foto expoziție

Cine este Monica Lovinescu? Poate că multora numele nu le spune mare lucru, mai ales celor din generațiile tinere și foarte tinere. Pentru mine voci ca Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Nestor Ratesh, Emil Hurezeanu sau Virgil Ierunca, dar și Cornel Chiriac sunt sinonime cu postul Radio Europa Liberă, pe care părinții mei îl ascultau cu sfințenie seară de seară. Cu timpul am înțeles de ce, așa că în anii din urmă ai dictaturii lui Ceaușescu dacă se întâmpla ca ei să uite de “Actualitatea românească” aveam eu grijă să comut pe postul Europa liberă.

Monica Lovinescu pe care mi-o aduc aminte era vocea marcă a emisiunii “Teze și antiteze la Paris”: guturală, gravă, impunătoare și totuși într-un fel particular caldă și sensibilă; greu de explicat exact, în orice caz o voce memorabilă. Iată ce spune Enciclopedia României despre Monica Lovinescu:

A fost fiica scriitorului Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu. A urmat cursurile liceale la “Notre Dame de Sion” din București. Licențiată în Litere a Universității București magna cum laude, Monica Lovinescu a obținut în septembrie 1947 o bursă doctorală în Franța. A debutat scriitoricește în 1931 cu un basm publicat în revista “Dimineața copiilor”, pentru ca în 1943 să vadă lumina tiparului primul său roman, “În contratimp”.

Evenimentele ce s-au succedat cu repeziciune în România, abdicarea forțată a regelui și instaurarea republicii au determinat-o să solicite azil politic. Comentariile sale pe marginea celor întâmplate în spațiul românesc au fost publicate în reviste precum «East Europe», «Kontinent», «Preuves», «Les Cahiers de l’Est» sau în reviste românești tipărite în exil, “Luceafărul”, “Caiete de dor”, “Ființa românească”, “Ethos”, “Dialog” ș.a. Din 1951 a fost cooptată pentru producerea emisiunii în limba română a Radiodifuziunii Franceze (până în 1974). În 1955 a propus mediului editorial parizian un exercițiu bine închegat de literatură politică, “Mots mot” (Cuvântul din cuvinte, 1997), fără succes însă.

Activitatea sa publicistică menită să demaște caracterul totalitar al societăților comuniste n-a rămas fără urmări. Autoritățile medicale românești au refuzat tratarea mamei sale, obligând-o pe aceasta să-și recheme fiica din străinătate în schimbul dreptului la viață. Colaborarea la “Radio Europa Liberă” a început în 1962 și a presupus realizarea a două emisiuni săptămânale, “Activitatea culturală română” și “Teze și antiteze la Paris”.

La 18 noiembrie 1977 a fost atacată în curtea casei sale de doi mercenari palestinieni, aflați în slujba Securității, însă a reușit să supraviețuiască atentatului și să sărbătorească la Paris eliberarea lui Paul Goma. Cele mai semnificative texte-suport ale emisiunilor sale au fost publicate în 1978 în volumul “Unde scurte”, la Madrid. Cronică a comunismului românesc și a renașterii democratice, jurnalul său, publicat în 6 volume (Jurnal 1981 – 1984, Jurnal 1985 – 1988, Jurnal 1990 – 1993, Jurnal 1994 – 1995, Jurnal 1996 – 1997, Jurnal 1998 – 2000), completat de “La apa Vavilonului”, au probat calitățile excepționale de memorialist ale Monicăi Lovinescu.

ALEG SĂ ÎNCEP CU EVOCAREA SFÂRȘITULUI

În primăvara acestui an, Gabriel Liiceanu a semnat la Humanitas un volum pe care l-a publicat sub titlul “Exitus” – patru istorii ale sfârșitului și trecerii către o altă lume așa cum s-au înfățișat autorului în cazul a patru mari personalități românești contemporane, și anume: Constantin Noica, Monica Lovinescu, Emil Cioran și Horia Bernea.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, împreună cu Gabriel Liiceanu. Sursa: foto expoziție

Trecerile cărora Gabriel Liiceanu le-a fost martor nu au fost nici line, nici idilice, dimpotrivă, constată aproape înspăimântat autorul, sfârșitul le-a venit celor patru într-un mod despre care am putea gândi că nu l-au meritat; doar că nimeni nu-și poate alege sfârșitul și nicio lege a compensației nu va funcționa pentru a alina nesiguranța sau chiar mizeria morții.

Monica Lovinescu a pătimit aproape patru ani înainte ca sfârșitul să o izbăvească, ca o lovitură a sorții ce a însoțit și augmentat inclusiv suferința perechii sale de-o viață, Virgil Ierunca (care s-a stins, la Paris, în 2006, cu doi ani înaintea Monicăi). Apoi… (mai departe reproduc câteva dintre amintirile lui Gabriel Liiceanu, din Exitus):

Imaginea Monicăi Lovinescu, răstignită de patru ani pe un pat ce pare că s-a hotărât să-i găzduiască trupul pentru totdeauna, sugerând că o nemurire a letargiei ar fi cu putință, mă face, de fiecare dată când îmi apare în minte, să nu mai am nicio îndoială că viața, dacă trebuie sfârșită așa, nu trebuia, desigur, să fie inventată. Ciudat e că niciun medic nu a putut pune vreodată un diagnostic. Senzația pe care am avut-o, toți cei din preajmă, a fost că lucrurile începuseră ca un joc. Abia cu vremea el devenise unul vertiginos, escaladare a unui pariu început el însuși în joacă și terminat ca stranie și îndârjită intrare în concurență cu viața și moartea “celuilalt“. Cu viața și moartea lui Virgil. (…)

Și la început, când mai în glumă, când mai în serios, în livingul din François Pinton, în care, când veneam să-i văd la Paris, ne aflam toți trei sporovăind, sculându-se de pe fotoliul ei, Monica se plângea că e nesigură pe primii pași. Întindea brațele în aer, către Virgil și către mine, fluturându-le sub iminența unei prăbușiri fictive, și cerea, ca o fetiță râzgâiată căreia-i place ca atenția celor din jur să fie confiscată de propria-i persoană, să fie sprijinită și ocrotită în cei câțiva pași pe care-i făcea spre bucătărie. (…)

În orice caz, împingând “jocul“ acesta până la capăt, a venit și ziua în care Monica a susținut că nu mai poate coborî din pat. Ajutată să se ridice și lăsată singură, se prăbușea imediat. Toate radiografiile făcute, din creștetul capului și până la picioare, nu au putut oferi nicio explicație plauzibilă a prăbușirilor ei. Din clipa aceea nu s-a mai sculat din pat niciodată și Virgil a trebuit, aproape până în ultima clipă a vieții sale, cu excepția scurtelor momente când apăreau, la ore fixe, infirmierele angajate, să răspundă la chemările vehemente de ajutor ale celei care-și alesese singură infirmitatea. (…)

Instantaneu din expoziție. Sursa: arhiva personală

Ajung la Monica înspre 4 după-amiaza, cu inima strânsă, speriat de cum am s-o găsesc și nemaiștiind, de fapt, cine e omul pe care, după patru ani de stat în pat nemișcat, pe spate, îl voi avea în fața mea. Mintea ei, hrănită din același peisaj zilnic, al camerei văzute pe orizontală, se rabate tot mai mult asupra amintirilor, a comerțului cu morții și a fantasmelor fără sfârșit. Vorbește făcând pauze enorme între cuvinte și lăsându-te să crezi că următorul cuvânt nu va mai veni niciodată. (…)

Mă ridic și mă aplec asupra ei. Încep să o mângâi cu mâna pe obraz. O fac cu gingășie, încercând să-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu mai poate fi spus. Întoarce capul spre mine, mă privește direct în ochi, fără expresie… Acesta era omul cu care, alături de Virgil, obținuserăm de-a lungul anilor, în marginea unui anumit mod de a comenta existența – cu un amestec straniu de competență, indignare și umor -, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii.

DIZIDENT DE MARCĂ, CRITIC LITERAR INTRANSIGENT

Monica Lovinescu a fost genul de dizident cu convingeri ferme, onest și integru, un model similar celui care l-a făcut celebru pe Aleksandr Soljenițîn. Devenită una din vocile marcante ale Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu s-a exprimat cu toată forța sa în două forme: ca dizident politic în opoziție deschisă cu regimul comunist de la București și critic literar cu judecăți ferme, care punea pe același taler ca importanță atât criteriul estetic, cât și pe cel etic.

Imaginea sa de dizident politic s-a clădit în timp și în etape; cert este însă că securitatea comunistă a încercat încă din primii ani să o influențeze, la început în ideea de a o recruta ca informator, prin șantaj, mai apoi prin amenințări deschise la adresa integrității sale fizice, care s-au și materializat la un moment dat într-o agresiune, un atentat care ar fi putut să-i fie fatal.

Conform Adevărul, în 1955 departamentul de spionaj al securității i-a deschis Monicăi Lovinescu un dosar de urmărire, sub pseudonimul “Stela”, cu scopul de a o determina să accepte cooperarea cu statul comunist, devenind informatoare. Soluția aleasă a fost aceea de a-i aresta mama, pe Ecaterina Bălăcioiu, în 1958. Ulterior, un agent al securității a contactat-o la Paris și i-a transmis că eliberarea mamei sale depinde de acceptul său de a colabora. Răspunsul Monicăi Lovinescu, consemnat în dosarul de urmărire, a fost următorul:

Monica a reacționat prompt, afirmând că ea nu-și vinde conștiința și declară deschis că nu poate accepta regimul din România (…). Ea a susținut că mama ei nu a călcat legile țării.

Refuzul său de a accepta șantajul a determinat autoritățile comuniste să o supună pe Ecaterina Bălăcioiu unui tratament inuman: a fost condamnată la 18 ani de închisoare, i-a fost refuzat tratamentul medical și lăsată practic să moară – moarte care a survenit în iulie 1960. Din acest moment ideea că regimul comunist ar putea să și-o apropie pe Monica Lovinescu a fost abandonată, fiind tratată de aici încolo ca un “inamic al statului”.

La câteva zile după atentatul comandat de securitate. Sursa: foto expoziție

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a scriitorului Paul Goma – care semnase pentru susținerea Cartei 77 -, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris de doi agenți palestinieni contractați de securitate cu OEP-ul lui Yasser Arafat, la ordinul dat de Nicolae Ceaușescu. Un francez, poștaș, a văzut scena și a intervenit, ceea ce i-a salvat viața. A fost transportată în stare de comă la spital. După cinci zile a cerut să fie externată, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză, ocazie cu care a și denunțat agresiunea asupra sa. În memoriile sale episodul este astfel zugrăvit:

Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 și jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt “Madame Monica”. Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează “domn” sau “doamnă” alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.

Nici calitatea de critic literar nu i-a fost recunoscută cu dragă inimă în patrie, deși a ținut ani de zile la Europa Liberă emisiuni de cronică culturală – “Actualitatea culturală românească” sau “Povestea vorbei”. Cristina Cioabă, editor al volumului “Monica Lovinescu. O istorie a literaturii române pe unde scurte”, explică în prefață de ce anume:

După 1989 s-a putut observa însă o nejustificată reținere, mai cu seamă în lumea literară, față de așa-zisa intransigență etică pe care autoarea ar fi profesat-o în câmpul literaturii. (…) Așa se face că autoarei i-au fost recunoscute mai cu seamă merite de ordin moral în lupta împotriva regimului comunist, dar s-au emis rezerve serioase cu privire la judecățile ei critice.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca alături de cuplul Christinel și Mircea Eliade la Paris (1960). Sursa: foto expoziție

I s-a reproșat intruziunea eticului în judecarea creațiilor artistice, faptul că și-a construit întregul edificiu critic în jurul principiului hermeneutic cunoscut sub numele de est-etică. (…) Or tocmai introducerea unui astfel de concept în judecata de valoare reprezintă elementul de originalitate în opera Monicăi Lovinescu. (…)

Teza atingerii dintre etic și estetic și a condiționării lor reciproce pare să introducă criterii extraestetice în judecarea operei literare. (…) În condițiile în care ideologia produsese, într-o primă fază, modelul realismului socialist, din a cărui matriță n-a ieșit vreo operă literară de valoare, iar, apoi, pe fondul unei relative liberalizări, cenzura și autocenzura funcționau ca frâne ideologice, principiul etic vine să despartă valoarea de surogat, scrierea originală de plagiat.

DE CE MAI CONTEAZĂ MEMORIA MONICĂI LOVINESCU?

Într-un interviu acordat chiar Europei Libere (vezi aici), Andrei Ursu, fiul dizidentului Gheorghe Ursu, ucis în detenție preventivă de un deținut, la comanda ofițerilor de securitate și miliție care-l anchetau, rememorează detaliile privind corespondența tatălui său cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, consemnate în jurnalul său, care ajunsese în mâna anchetatorilor:

A avut o relație, un fel de amiciție cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, i-a frecventat, a scris scrisori, și i-a căutat din nou în 1978 când le-a trimis prima scrisoare. Modul în care i-a cunoscut, s-a întâmplat în 1974 prin prieteni comuni, Cella Minar și Camil Baciu, scriitor de science fiction și bun prieten cu tatăl meu din tinerețe, de la Galați. Mai era prieten și cu Gelu Ionescu de la Europa Liberă și cu alții cu care s-a văzut când a vizitat și sediul postului de la Munchen, tot în 1978. Este un subiect important în ancheta penală. Securitatea era obsedată de contactele cu – cum spuneau în limba de lemn “radioul autointitulat Europa Liberă”. (…) În aceste pagini de jurnal tatăl meu povestește istoria contactelor sale, prietenia pe care le-a purtat-o, admirația pe care a avut-o pentru emisiuni, gustul lui special pentru “Povestea vorbei”, “Teze și antiteze la Paris” ș.a.m.d.. Securiștii l-au întrebat de mai multe ori aceleași întrebări, doar, doar, să obțină ceva în plus și anume că tatăl meu ar fi fost plătit de Europa Liberă pentru colaborarea, respectiv scrisorile trimise. Și de fiecare dată, evident, tata răspundea “nu am avut această relație, pur și simplu [a fost una] amicală și am făcut acele intervenții pentru că așa mi-a dictat conștiința.”

Andrei Ursu, prezent la expoziția de la Casa Mița Biciclista. Sursa: arhiva personală

Gheorghe Ursu a fost ucis pentru că a gândit liber și a ales să se exprime public, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, acolo unde scrisoarea sa a fost citită de Monica Lovinescu; acea Monica Lovinescu care devenise unul din marii inamici ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

După Revoluția din decembrie 1989, însă, Monica Lovinescu a rămas la fel de intransigentă în fața tentativelor reușite ale oamenilor din planul doi al fostului partid comunist, care preluaseră controlul societății, aliniați în spatele lui Ion Iliescu, confiscând Revoluția. A rămas intransigentă ca observator și comentator politic, a rămas intransigentă și în critica sa literară, amendând “rezistența prin cultură” a unora ca simplă mască a acomodării cu puterea comunistă.

Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei care au sesizat, cu acuitatea sa proverbială în analiză, că Monica Lovinescu nu a fost iubită în patrie – la fel cum citim în Luca (4:24) cuvintele lui Isus: adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui -, poate doar temută sau respectată, atât înainte de ’89, cât și după Revoluție:

A fost destinul Monicăi Lovinescu să fie și însingurată, și singularizată, și martirizată. E drept că, un timp, înainte de 1989, a fost și ascultată. Dar nu trebuie să ne mistificăm în privința publicului pe care l-a avut și asupra influenței pe care a exercitat-o. Publicul ei era intelectual, iar dintre cei care o ascultau, cei direct interesați, chiar și când o aprobau, erau adeseori agasați de inflexibilitatea ei. (…) Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru ca tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. “Trăiți frumos” însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost “curajul fizic în fața morții” pe care Monica Lovinescu l-a profesat toata viața. Nu doar pentru a-și mântui părinții, cât mai ales pentru a-și salva țara, pe care a iubit-o așa cum numai marile caractere pot să o facă. (Revista 22)

De aici și actualitatea sa permanentă. De duminică, 19 noiembrie ac., Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au o statuie în București, amplasată prin efortul Fundației Humanitas și cu acordul autorităților în Cotroceni. Centenarul Monica Lovinescu a fost un extraordinar efort privat, cu unele ecouri – puține totuși – publice, în mare parte datorate și implicării Radio România Cultural. În rest, multă liniște.

Am răsfoit colecția “România literară”, care mi-a confirmat așteptările: se pare că Nicolae Manolescu nu a fost niciodată împăcat cu intransigența Monicăi Lovinescu, așa că în revista la care are un cuvânt de spus, centenarul vocii de la Europa Liberă a fost marcat discret (sigur, se poate motiva că era mult mai importantă marcarea a 55 de ani de istorie a revistei România literară…, așa că nu a mai fost loc).

Este cu atât mai mult de apreciat inteligența cu care Răzvan Voncu – probabil criticul literar de nouă generație care calcă cu cea mai mare dedicare și talent pe urmele înaintașilor Maiorescu – Lovinescu – Manolescu – i-a dedicat Monicăi Lovinescu un amplu articol (publicat în numerele 21 și 22 ale României literare în luna mai ac.) încă din prima parte a anului, evitând astfel posibile situații stânjenitoare odată cu apropierea lui 19 noiembrie. Iar critica lui Răzvan Voncu converge în concluzii cu ceea ce susțin Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici:

Spuneam (…), scriind despre proza confesivă a Monicăi Lovinescu, că reputația ei de “voce a Europei libere” a acoperit pe nedrept opera ei de scriitoare. Observația se verifică și în raport cu opera ei critică. Apărută sub formă de volume de cronici (seria de “Unde scurte”, dintre 1990 și 1996, și “Diagonale”, din 2002), ea s-a văzut redusă la atitudinea morală și la conceptul de “est-etică”: necesare, ambele, înainte de 1989, dar abandonate progresiv de critica noastră, după. S-a spus că în condiții de libertate trebuie să revenim la criteriul estetic, iar judecata politică asupra literaturii, justificată într-un regim totalitar care restrânge libertatea de exprimare, nu-și mai are locul într-o societate pluralistă. Chiar și asupra literaturii din trecut trebuie să ne pronunțăm pe baze estetice, întrucât numai valoarea literară este cea care asigură (sau nu) unui text locul în istoria literaturii. (…)

Dincolo de toate, trebuie subliniat că toate analizele Monicăi Lovinescu sunt citabile și utilizabile într-un context critic sau de cercetare, textele vădind un talent strălucit, eclipsat, cum spuneam, de autoritatea morală a “vocii de la Europa liberă”. Nu trebuie exagerată, pe necitite, ponderea est-eticii în critica ei: realitatea este că autoarea are gust literar sigur, iar judecățile ei de valoare nu se întemeiază niciodată exclusiv pe criteriul politic sau moral. Dimpotrivă, dacă opera (fie ea “Scrinul negru”, de G. Călinescu, ori “Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, de Constantin Noica) intră în raza de interes a criticii Monicăi Lovinescu, e pentru că are o anumită valoare.

Au trecut o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, însă abia cincisprezece de la trecerea sa în neființă. Încă nu am metabolizat un om atât de complex ca ea, deși dacă vrem să fim o națiune cu o cultură care contează, pe umerii tari ai unor astfel de caractere ar trebui să ne bazăm. Veleitarii vin și trec, la scara istoriei ei nu-și lasă în urmă nici măcar conturul de praf. Să nu facem eroarea de a crede altceva!