EDITORIALUL DE LUNI. JURNAL DE CĂLĂTORIE PRINTRE CĂRȚILE DE PE NOPTIERĂ

“Deasupra mea stătea aplecat un tânăr slab și înalt în uniformă de plutonier de miliție. Am ridicat ochii, nevenindu-mi să cred.

– Tovarășa Blandiana, a repetat, după ce terminați treceți în biroul patru. Și mi-a arătat cu mâna o ușă din fundul holului spre care s-a și îndreptat fără să mă privească.

(…) mi s-a spus <În regulă. Sunteți liberă.> Deci cel de la ghișeu nu era la curent cu invitarea mea în biroul 4. O clipă am fost tentată să profit de această necoordonare și să plec. Dar mi-am dat seama că ar fi fost o prostie: știau oricum cine sunt. (…)

– Am fost chemată, am rostit oarecum nesigură și m-am oprit așteptând.

– Da, sigur, noi v-am chemat, a răspuns una dintre femei, zâmbindu-mi larg și antrenând și aprobarea celorlalți. (…)

– Știți, noi vă avem poeziile aici, spuse o altă femeie, foarte tânără, ducându-și cu un fel de timiditate mâna spre piept. (…)

Ce aș fi putut să răspund? Asemenea declarații de simpatie, însoțite de scoaterea poeziilor din portofel mi se întâmplau destul de frecvent, dar acum era vorba nu numai de un sediu oficial, ci și de mai multe persoane aflate în exercițiul funcțiunii.“

Ana Blandiana, Mașina de scris

Cu ce asociez eu vacanța? Depinde, sunt multe: imagini, senzații, gusturi, mirosuri, multă lumină, ploi repezi, briză, arșiță, vânt răcoros prăvălit pe pante de munte sau care face frunzele să sune… Dar mai este ceva, asociez vacanța cu cărțile de pe noptieră, pe care le duc cu mine în valiză ori în rucsac și odată ajuns în camera de hotel le așez pe noptieră și când vine seara, după truda plăcută a zilei, le deschid și le citesc cu nesaț. Nimic nu se compară cu o carte bună citită în vacanță!

Apus de soare pe balta Comana. Sursa: arhiva proprie

Am petrecut deja câteva zile de vacanță, nu neapărat planificate, unele datorate unor călătorii de documentare, cărora le-am adăugat dimensiunea de suflet și în care cărțile de pe noptieră nu mi-au lipsit: unele aduse de acasă, altele cumpărate în drum, noi companioni de nădejde.

Nicio bucurie nu este întreagă dacă o guști de unul singur, ea se întregește atunci când le destăinui celor dragi și apropiați, atât cât este posibil, cum te-a surprins, te-a învăluit, te-a încălzit și luminat pentru ca, după ce s-a aprins să te lase mai bogat, mai împlinit și mai desăvârșit decât înainte.

Am să vă vorbesc despre companionii mei de vacanță din acest an, dar o să aștern povestea lor în cele ce urmează cu parcimonie, în parte din lipsă de spațiu, în parte pentru că vreau să vă stârnesc mai mult curiozitatea și să ofer idei, nu experiențe de-a gata, care nu pot fi repetate câtă vreme ele sunt, prin definiție, strict personale.

Prima poveste am s-o dedic cărții care m-a impresionat cel mai mult, despre care – așa cum spunea Gabriel Liiceanu după ce a citit “Solenoid”-ul lui Mircea Cărtărescu – aș putea scrie în CV că am citit-o: “Vara în care mama a avut ochii verzi”, scrisă de Tatiana Țîbuleac. Și am vrut să o citesc îndemnat de un articol al lui Mihai Buzea de pe “Contributors”: “Țîbuleac. Tatiana Țîbuleac”.

Tatiana Țîbuleac. Sursa: unica.md

De la primele fraze – În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată… – și până la ultima pagină a cărții – Șoferul nu a adormit. Accidentul nu s-a produs. Picioarele nu s-au frânt. Sângele a rămas nescurs în tâmplă. Dragostea nu s-a pierdut. Drogurile nu m-au găsit. Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată – n-am avut nevoie de mai mult de 12 ore. Apoi am așezat-o pe noptieră cu o senzație de gol care cu greu s-a mai umplut în restul zilei; rar semn despre calitatea scriiturii și densitatea ideilor – o carte de care te desparți ca de-un suflet pereche.

Tatiana Țîbuleac s-a născut la Chișinău în urmă cu 45 de ani, a studiat jurnalismul, a lucrat zece ani pentru Pro TV Chișinău și la 30 de ani a decis să se stabilească la Paris. În 2017, a publicat “Vara în care mama a avut ochii verzi” și, după încă un an, un nou roman la fel de copleșitor, “Grădina de sticlă” (care a primit premiul Uniunii Europene pentru literatură).

Nu vreau să intru mai mult în detalii, cei de la “Scena9.ro” i-au luat Tatianei un interviu minunat și veți găsi acolo destule detalii despre personalitatea acestei scriitoare de excepție, decorată de Maia Sandu, președintele Republicii Moldova.

În “Vara…”, Aleksy, personajul dezabuzat, copilul fără copilărie, își scrie povestea tristă la îndemnul psihiatrului său “pentru 223 de euro pe oră”, după ce devenise un pictor vedetă, autor al unor tablouri macabre ce se vindeau extraordinar de bine, mai ales că odată cu lucrarea colecționarii cumpărau și detaliile tragice ale vieții pictorului rămas invalid în urma unui accident de mașină, client al spitalelor de psihiatrie și dependent de droguri.

Povestea este despre vara în care mama sa, o femeie cu studii superioare dar lipsită de noroc, fiică de emigranți polonezi în Marea Britanie, căreia i-a murit fetița – Mika, cu doi ani mai tânără decât Aleksy – la 6 ani, după ce fusese practic părăsită de un soț violent și abuziv, decide să petreacă o vacanță în Franța cu fiul său – un fiu ce-i era complet ostil, pentru că-l neglijase și nu-i arătase decât o indiferență rece.

În Franța ușor, ușor Aleksy începe să se apropie de mama sa, mai ales după ce află scopul real al vacanței: mama venise în Franța să moară și să fie îngropată acolo; cancerul galopant de care suferea urma să o răpună în trei luni după spusele medicilor, ceea ce s-a și întâmplat.

Înainte de expediția din Franța, Aleksy își dorea cu ardoare ca mama și tatăl său abuziv să fi murit, iar sora sa mai mică, Mika, să fi fost vie; dar timpul petrecut împreună, în care boala îi face mama tot mai fragilă și mai sinceră, totul se schimbă și începe să o iubească și, după moarte, să o regrete, apoi să se întrebe la ce bun totul, toată această suferință?

Încercam să înțeleg de ce s-au întâmplat toate anume așa cum s-au întâmplat. Mă întrebam dacă acea vară petrecută cu mama a fost parte dintr-un plan mai mare, și dacă da – al cui? Îmi venea greu să cred că planul lui Dumnezeu – adică al Dumnezeului polonez, căci altul nu cunoșteam -, același care o pierduse pe Mika precum o pereche de mănuși, care o orbise pe bunica și care îi repartizase mamei un cancer turbat, din toate felurile pe care le avea. Cred totuși că a fost din altă parte vara noastră. Poate de pe acea planetă nouă despre care vorbea mama, sau poate de pe Wiosna.

Romanul Tatianei Țîbuleac nu este sumbru, ci viu, captivant, imposibil de lăsat din mână cu una, cu două. Dacă vă temeți că nu este cartea potrivită pentru vacanță, am la-ndemână o paletă întreagă de argumente să vă contrazic, mai ales că vorbește pe față despre viață și capacitatea infinită a omului de a o scoate la capăt cu ea atunci când toți sorții sunt defavorabili. Când o vei lăsa din mână și vei privi împrejur, totul va începe să pară mai frumos, oamenii mai buni, soarta mai blândă cu tine.

Am ajuns la a doua carte de pe noptieră – “Exitus”, a lui Gabriel Liiceanu. De data asta veți spune: amice, dar ești morbid! Dar, vorba englezului, răspund eu: hold your horses! Este, dimpotrivă, o carte de un optimism debordant și, în plus, vine cu o concluzie mângâietoare: nu știm nici când, nici cum vom ieși din viață, dar stă în puterea noastră să ieșim împăcați, senini, ca un actor după o premieră unde a fost ovaționat de public în picioare.

Gabriel Liiceanu. Sursa: Wikipedia

Orice muritor conștient de finitudinea lui poate înțelege, oricât de scandalos ar suna acest lucru, că moartea este viață. Oare nu pe bună dreptate a spus acel filozof german suntem întru-a-nu-mai-fi? Și aici nu e vorba numai de faptul că viața se precipită către sfârșitul ei, că se adună și se împlinește în exitus devenind biografie, ci că ea se organizează continuu, chit că știm sau nu, dinspre momentul de pe urmă al viitorului nostru. Pentru că suntem ființe finite conștiente de finitudinea lor, moartea este pintenul înfipt în carnea vieții și propulsie a ei. Fără ea, nimeni nu s-ar lua la întrecere cu timpul. Zeii sunt un popor de leneși.

Am citat din cuvântul înainte al lui Gabriel Liiceanu, în care explică motivația scrierii celor patru istorii ale finalului de viață, așa cum l-a putut percepe el însuși, în cazul a patru oameni – patru personalități de vârf ale culturii române, totodată – care i-au fost apropiați afectiv: Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran și Monica Lovinescu.

Sigur, apare la Gabriel Liiceanu o întrebare care de preocupă pe noi toți: dacă trăiești frumos vei muri frumos? Cine știe, poate că da, poate că nu este răspunsul. Un răspuns pe care ni-l dă și Tatiana Țîbuleac prin “Vara…” și pe care, instinctiv, îl știm cu toții: nimic nu este garantat – o viață frumoasă nu înseamnă o moarte frumoasă, și nici nu se dau compensații – vei avea o moarte frumoasă pentru că ai trăit o viață grea.

Cei patru cuprinși între coperțile “Exitus” nu au făcut nicio excepție de la regula că nu există nicio regulă pentru trecerea dincolo, în care unii cred – și atunci înseamnă calea către alte spații și alte experiențe, iar alții nu – și atunci pentru ei este pasul spre neant și cădere în fireasca uitare.

Nu este nicio regulă pentru care să nu ai pe noptiera de vacanță “Exitus”, să o citești și să lași marile întrebări să ți se-nvârtă prin cap în liniște, relaxat fiind și de departe mai perceptiv decât în serile în care tragi obosit, după o zi de trudă, plapuma peste problemele zilei.

Pentru cei care apreciază legendele, basmele sau vorbele de duh, am două propuneri infailibile. Prima este “Eneida”, în traducerea lui Eugen Lovinescu și transpusă în proză. Publius Virgilius Maro, cunoscut ca Virgiliu, a scris epopeea în timpul domniei împăratului roman Gaius Octavius, cunoscut ca Cezar Augustus – o epocă de aur pentru Imperiul Roman.

Girolamo Genga – Eneida. Sursa: Wikimedia Commons

“Eneida” este epopeea constituirii poporului roman din strămoșul troian Eneas, fiul lui Anchise și al zeiței Venus; un erou pe măsura celor din Iliada și Odiseea lui Homer: Ahile, Paris, Hector, Aiax, Odiseu / Ulise și așa mai departe. În transpunerea lui Eugen Lovinescu, “Eneida” curge ca un film hollywoodian de bună calitate, așa că amatorii de aventuri vor aprecia lectura, la fel cum o vor aprecia și cei pasionați de legende sau de istorie.

Poetul latin Virgiliu a scris mai întâi “Bucolicele”, operă ce a fost apreciată foarte mult de Gaius Mecenas, celebrul protector antic al artelor și artiștilor, care l-a îndemnat și încurajat să scrie și celelalte opere, adică “Georgicele” și, evident, “Eneida”, care i-au adus și prețuirea lui Cezar Augustus.

Datorită celei de-a patra bucolică, Virgiliu a ajuns să fie considerat mai târziu de către creștini ca fiind un “profet păgân”, pentru că ar fi prevestit nașterea pruncului Isus: Începe de la capăt o mare serie de secole; / de acum se întoarce și Fecioara, se întorc împărățiile lui Saturn / de acum un neam nou este trimis din cerul înalt. / Tu de pruncul care acum se naște, cu care va înceta în sfârșit / era fierului și va apare în toată lumea era aurului, / să ai grijă, o curată Lucina…

Iar pentru modul în care a istorisit în Cartea a VI-a din Eneida coborârea în Infern a eroului Eneas, călăuzit de Sibila din Cume, Dante Alighieri îl ia drept călăuză pentru drumul pe care-l face în Infern, în a sa Comedie, zisă Divină de la Giovanni Boccaccio citire.

A doua propunere este “Vorba de acasă”, o culegere de texte de publicistică semnată George Coșbuc, editată de “Vremea”, în colecția “Mica Romă”. Mărturisesc că am ajuns absolut întâmplător la acest volum, o carte pe care am cumpărat-o de la pangarul catedralei greco-catolice din Blaj.

George Coșbuc și Ion Luca Caragiale. Sursa: Wikipedia

Blajul a fost în secolele XVIII și XIX nu doar centrul cel mai important al greco-catolicismului – ortodocșii “uniți cu Roma” -, ci și rezervorul intelectual care a alimentat emanciparea românilor ardeleni și construcția limbii române moderne – Petru Maior, Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu -, inspirându-i și influențându-i apoi pe Alexandri, Heliade Rădulescu, Maiorescu sau Eminescu.

George Coșbuc a fost greco-catolic, menit de părinții să devină preot, dar atras spre literatură și publicistică, a preferat să se angajeze la “Tribuna” din Sibiu ca ziarist, sub aripa lui Slavici. De aici a plecat în viață și s-a consacrat, pentru că trimis Slavici a trecut munții la București, cu o recomandare pentru Titu Maiorescu.

Nu intru în multe alte detalii și mă mărginesc să reproduc câteva fragmente din “Puterea limbii românești”, fiind sigur că la un moment dat veți căuta cartea, care este absolut savuroasă, de la un capăt la altul!

Într-o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenția doi soldați dintr-un același regiment, care veneau în urma mea vorbind românește într-un chip înspăimântător de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea și m-am luat după ei s-ascult ce vorbesc. Nu mă puteam mira destul de graiul lor.

Hotărât, gândeam în mine, ei nu sunt români. În garnizoana Vienei sunt mulți români, în multe regimente și de obicei un batalion întreg al regimentului românesc de la Cluj, din Transilvania, staționează neîntrerupt în capitala Austro-Ungariei. (…)

În urmă, i-am oprit să-i întreb de unde sunt și unde au învățat româneasca lor așa de pocită. Unul: Iu-s dila Zira. Celălalt: Io di Teici di Boemen.

Să fiți ai tătarilor, gândeam eu. Unul din Dalmația, de la Zara, altul dintr-altă margine a împărăției austriace, din Boemia. Unul era albanez și altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească românește? Neputând să mă înțeleg cu ei repede și văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemțește. Nemțește însă ei vorbeau și mai rău decât românește.

Mi-a fost mai mare mirarea când am înțeles că ei vorbeau românește, fiindcă altfel nu s-ar putea înțelege unul cu altul. Erau din cazarma unde staționau soldații români și au prins de la aceștia graiul românesc.

Ultimele două propuneri sunt – nici nu ar putea fi altfel – cărți de călătorie și au în comun cel puțin două aspecte: obiectul călătoriei – Statele Unite ale Americii, autorii – doi scriitori celebri: John Steinbeck, recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962, pentru “Călătorii cu Charley în căutarea Americii”, respectiv Romulus Rusan, părintele Fundației Alianța Civică și al cărții cult din perioada dictaturii “America ogarului cenușiu”.

Romulus Rusan și Ana Blandiana au văzut America călătorind cu “Ogarul Cenușiu”, datorită unei burse acordată scriitorilor români de Universitatea din Iowa; de care înaintea lor beneficiaseră Marin Sorescu, Alexandru Ivasiuc, Constanța Buzea, Cezar Baltag și alții. În cazul lor, autoritățile au amânat aprobarea pentru plecare cu patru luni, șicanându-i, așa că din bursieri pentru nouă luni, au devenit bursieri de cinci luni, din decembrie 1973 până în mai 1974.

Romulus Rusan și Ana Blandiana, New York, 1973. Sursa: romanialiterara.ro

Sub impresia unei societăți mult diferită de cea din România comunistă, Romulus Rusan a reușit să obțină aprobarea pentru publicarea manuscrisului “Americii ogarului cenușiu” în primăvara anului 1977, în chiar zilele tragicului cutremur care a devastat Bucureștiul, dar editura Cartea Românească a reușit să publice cartea, care a cunoscut și o a doua ediție (1979) în vremea dictaturii. Evident, exemplarele puse în vânzare au dispărut imediat din librării.

Toată noaptea am petrecut-o făcând bagaje și scriind ilustrate. Dimineața, abia am reușit să le punem la poștă. Am venit în port, ne-am făcut loc cu greu prin mulțimea dezordonată, tipic italiană. Am stat la coadă pentru vamă, la o alta pentru pașapoarte. Și iată-ne, acum, la marginea planșeului de beton pe care coborâserăm în urmă cu 144 de zile. Ultimii pași îi facem oarecum emoționați. Aici se închide cercul pe care s-au consumat nopțile de veghe și insomnie, zilele de efort și revelație ale periplului nostru american. Ne simțim bogați și săraci în același timp, pentru că tot ce-am văzut, învățat, împlinit pare abia un început firav, o revelație ațâțătoare. Descoperirea unei țări depărtate și stranii cum este America nu poate fi decât acțiune cu dublu sens: o demitizare și, în același timp, o reclădire.

America este o surpriză în mai multe moduri și nu doar pentru europeni, ci și pentru americanii înșiși, așa cum onest o mărturisește John Steinbeck, care și-a propus să plece în călătorie ca să-și vadă propria țară cu un gând clar:

Eu, un scriitor american, care scriu despre America, am recurs la informații stocate în memorie, iar memoria este în cel mai bun caz imperfectă, deși mai degrabă deformează lucrurile. Nu mai auzisem de mult glasul țării, nu mai știam cum îi miros iarba și copacii, dar și canalizările, nu-i mai văzusem dealurile și apele, culoarea și calitatea luminii. (…) Așa că m-am hotărât să o explorez din nou, în încercarea de a redescoperi această imensă țară. Altfel, n-aș mai putea pune în scris mici diagnostice corecte, mici adevăruri care să formeze fundamentul adevărului cel mare.

Așa că și-a comandat la General Motors Co. o autorulotă pe care a numit-o Rosinanta, inspirându-se din Cervantes, l-a îmbarcat pe Charley, câinele său, și-a luat rămas bun de la soție și a plecat în aventură. După zece mii de mile prin America, întors în New Jersey, John Steinbeck încheie povestea aventurii de redescoperire a țării cu o scenă inedită, de-un umor molipsitor:

Am tras precipitat de volan și am oprit mașina lângă trotuar, într-o zonă unde n-aveai voie să parchezi, am stins motorul și, lăsându-mă pe speteaza scaunului, am izbucnit în hohote nestăpânite de râs. Mâinile, brațele și umerii îmi tremurau din cauza oboselii.

Un polițist de modă veche, cu o față rumenă, frumoasă și cu ochi albaștri, reci, s-a aplecat spre mine.

– Da‘ ce pățiși, omule, ești beat? m-a întrebat el.

I-am răspuns:

– Domnule agent, am condus acest vehicul peste tot prin țară: peste munți, peste câmpii, prin deșerturi. Și acum, când m-am întors în propriul meu oraș, în care trăiesc… m-am rătăcit.

El a zâmbit vesel.

– Nu-ți face sânge rău, omule, mi-a zis el. Și eu m-am rătăcit prin Brooklyn chiar sâmbăta trecută. Ia spune-mi: încotro vrei să mergi? Cărțile de pe noptieră, observ, ne ajută să rătăcim prin vacanță, să menținem vie surpriza că ne-am fi pierdut fără cale de întoarcere printre zilele însorite și bucuria de a gusta viața fără opreliști. Apoi, odată întorși acasă, dacă prelungim lectura, vom constata că și vacanța se prelungește, făcând să dispară ca prin farmec pereții camerei, tastatura, fața șefului, portarul de la intrare, televizorul cu știrile lui… Lectură plăcută vă doresc!