EDITORIALUL DE LUNI. JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC ȘI ARDEAL

“Așa cum mi-am dorit, și am visat, și nu am îndrăznit (păcătuind, așadar, pentru că a nu îndrăzni e un păcat) a crede că-mi va fi dat a vedea aievea. Rohia: un loc, fără doar și poate un vrednic și adevărat loc de închinare Celui care răspunde atunci când Îl chemi, Celui care te așteaptă, care stă la ușa inimii tale și bate, care dă fără măsură, Celui ce a spus mai întâi ‘Eu sunt Cel ce este’, iar în vremea din urmă ‘Eu sunt Calea, Adevărul și Viața’. Domnul răspunde oricui, Domnul poate face din oricine o făptură nouă.”

Nicolae Steinhardt, 10 noiembrie 1973

Mi s-a ivit ocazia unei vacanțe în Maramureșul istoric între sărbătorile Paștilor și weekendul de 1 Mai, pe care n-am putut să o refuz, ba mai mult, am asezonat-o cu alte câteva opriri la diverse alte destinații ardelene care au completat fericit și deplin ideea de periplu prin tradiție și istorie, la care te duce inevitabil cu gândul dintru-nceput ținutul maramureșean.

Ce anume este atât de deosebit la Maramureș? În primul rând istoria locului, pentru că aici în Evul Mediu, mai precis în secolul al XIV-lea, sub presiunea năvălirilor mongole (tătare), marile familii românești din Maramureș au reușit să-i impună lui Ludovic I de Anjou, regele maghiar, respectarea drepturilor lor patrimoniale și scutirea de dări către regat, ca să nu mai vorbim de faptul că familia Bogdanilor, care au descălecat în Moldova, au reușit să obțină prin luptă cu regatul maghiar independența, transformând o marcă militară de apărare într-o domnie românească.

Privilegiile acordate, de nevoie, de familia regală maghiară de Anjou marilor familii românești din Maramureș a însemnat trecerea lor în rândul nobilimii regatului Ungariei și continuarea confruntării cu tendințele regilor maghiari de centralizare a puterii, care erau interesați ca regiunile de frontieră să aparțină coroanei, nu unor familii românești care puteau oricând să decidă alipirea lor la Moldova, locuită de frații de sânge.

Statuia lui Inochentie Klein, Piața 1848, Blaj. Sursa: arhiva personală

Importanța istorică a Maramureșului pentru România de astăzi este covârșitoare și am considerat că nu strică să am în minte acest lucru și nu doar gânduri futile de vacanță pe plaiuri maramureșene – găunoasa abordare fără nuanțe a turistului modern. Prin urmare am făcut o oprire pregătitoare la Blaj, locul din care a pornit în istoria modernă ideea de emancipare a românilor și de unitate a lor, sub influența lucrării episcopului greco-catolic Ioan-Inochentie Micu-Klein și apoi a Școlii Ardelene.

Ethosul Blajului se simte imediat ce pășești în Catedrala Greco-Catolică sau pe pajiștea perfect întreținută a Câmpiei Libertății, luată cu asalt de copiii grădiniței din apropiere. “Vă place orașul nostru?” m-a întrebat una dintre gazdele noastre, după care, fără să aștepte răspunsul, a continuat cu mândrie: “Nouă ne place foarte mult, este mic, dar foarte frumos!” N-aș fi avut de ce să-l contrazic. Ne-am savurat cafeaua de dimineață și am pornit-o către Ocna Șugatag, prima destinație din Maramureșul istoric, la un resort cu nume de vacanță.

Să îți alegi destinațiile de vizitat în Maramureș nu este simplu: orice ai decide să vizitezi poți fi sigur că va rămâne ceva în afara listei, ceva ce ți-ar fi plăcut să vezi sau să revezi. Lista noastră a cuprins muzee, mânăstiri și câteva, nu foarte multe, obiective strict turistice. Pentru început, am vizitat Sighetu Marmației, iar acolo Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței anticomuniste, Casa memorială a premiatului Nobel, Elie Wiesel și Muzeul Satului Maramureșean.

Memorialul Sighet, celulă de pedeapsă. Sursa: arhiva personală

De departe cea mai puternică emoție o produce asupra oricărui vizitator Memorialul de la Sighet, acest proiect atât de necesar pentru memoria noastră inițiat de Fundația Academia Civică și susținut de Consiliul Europei, ai cărui părinți fondatori sunt regretatul scriitor Romulus Rusan și soția sa, poeta Ana Blandiana.

Nu știu dacă ar avea cel mai mic rost să descriu impresia puternică pe care mi-a lăsat-o această vizită. Proiectul a fost amenajat în clădirea închisorii imperiale construită de austro-ungari în 1897, unde între anii 1948 și 1950 au fost închiși elevi, studenți sau țărani care se opuneau bolșevicilor și care, între 1950 și 1955 a devenit penitenciar de maximă securitate, pentru a fi încarcerați miniștri, parlamentari, jurnaliști, militari, fețe bisericești pe care bolșevicii îi considerau inamici; 53 dintre aceștia au murit aici, printre care Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu sau episcopii greco-catolici Traian Frențiu și Tit-Liviu Chinezu.

Elie Wiesel, distins în anul 1986 cu Premiul Nobel pentru Pace, s-a născut în Sighetu Marmației în anul 1928, unde a trăit până în anul 1944, când a fost deportat împreună cu familia sa la Auschwitz și Buchenwald; a supraviețuit împreună cu două dintre surorile sale – Bea și Hilda, însă părinții săi, Sara și Șlomo și sora cea mică, Țipora au pierit în lagăr.

Casa memorială Wiesel de la Sighet nu reproduce locuința așa cum era aceasta amenajată original, mai ales că în una dintre încăperi funcționa în epocă magazinul ținut de Șlomo, de pe urma căruia întreținea familia. În Sighetu Marmației, 39% din locuitori erau evrei așkenazi la 1941, fie ei hasidici ultrareligioși (veniți în secolul XVIII din est), creștinați sau agnostici, în general lucrători cu lemnul și comercianți; în acea vreme Sighetul era capitala județului Maramureș.

În anul 1940, Maramureșul a intrat sub administrația hortistă, responsabilă de deportările evreilor către lagărele de exterminare, iar după 1945 bolșevicii au încercat să includă Maramureșul așa-zis de sud în URSS și doar revoltele țărănești i-au determinat să revină, în 1950, asupra acestei decizii.

Nu este tautologic să vizitezi în Maramureșul tradițional un muzeu al satului, pentru că satele maramureșene de astăzi sunt mai degrabă localități ale modernului, chiar și vestitul sat Breb al comunei Ocna Șugatag. Totuși, satul Breb beneficiază de câteva argumente importante pentru un turism altfel, chiar dacă mulți dintre antreprenorii care oferă acolo tradiționalul ca produs turistic nu sunt localnici: atmosfera idilică, mâncarea formidabilă și punctul de pornire al drumețiilor către Creasta Cocoșului.

Uliță din satul Breb. Sursa: arhiva personală

Cât privește Maramureșul monastic, destinațiile sunt de excepție. Din start trebuie să spun că am fost foarte impresionat de două dintre aceste mânăstiri, și anume de Săpânța – Peri și de Bârsana.

După baia turistică de la Cimitirul Vesel și mai puțin plăcutul (pentru mine) impact al noii biserici din cimitir, care arată asemeni unei catedrale cu un stil arhitectonic amalgamat și multe elemente decorative ce frizează kitschul, ansamblul de la Peri, cu biserica sa de lemn cu turla înaltă de 78 de metri te readuce pe tărâmul păcii și al sacrului. Mânăstirea Peri a fost înființată în 1997 pe malul Tisei, iar biserica de lemn a fost construită între anii 1998 și 2003. Turla sa poate fi văzută de la o distanță de cinci kilometri, inclusiv dincolo de graniță.

Mânăstirea Bârsana a fost înființată în secolul XIV, lângă comunitatea din Bârsana, atestată din 1326, când Carol Robert de Anjou i-a întărit comitelui Stanislav Bârsan dreptul de posesiune asupra moșiei. În 1390, voievodul Balcu i-a stabilit sihăstriei Bârsana locația actuală, în dreapta râului Iza, unde a rezistat până în 1791, când administrația austriacă a desființat comunitatea monahală de aici și i-a transferat patrimoniul mânăstirii greco-catolice Cernok, de la Muncaci (actualul Munkacevo, Ucraina).

Actualul așezământ a fost reînființat în anul 1993, la inițiativa lui Iustinian, episcop al Maramureșului și Sătmarului. Comunitatea este una de monahii, ansamblul este amplu, conținând nu mai puțin de nouă edificii, printre care un Centru cultural și un muzeu.

Nu puteam trece prin Maramureș fără să fi oprit și la mânăstirea Rohia, o comunitate care administrativ aparține orașului Târgu Lăpuș. Este o comunitate înființată în anul 1923 la inițiativa preotului Nicolae Gherman, din Rohia, urmare a unei revelații care i-a fost transmisă într-un vis.

Biserica mânăstirii a fost sfințită în anul 1926 de episcopul Ivan al Clujului. De atunci comunitatea s-a dezvoltat continuu, adăugându-i-se noi și noi construcții: Stăreția, Casa de Stejar, Casa cu Paraclis (actuala bibliotecă), Casa Poetului (care l-a găzduit pe scriitorul, eseistul și publicistul Nicolae Steinhardt), biserica nouă.

Din anul 2008 în incinta mânăstirii a început construcția (personal o consider faraonică) Centrului Cultural Monahal și Social “Nicolae Steinhardt”, care se vrea a fi un “ansamblu arhitectonic athonit”. Pe cât de ambițios este proiect, pe atât de mult contrastează cu elementele mai vechi ale ansamblului.

Podoabele mânăstirii sunt icoana (făcătoare de minuni) a Maicii Domnului, pictată de călugărul Nicanor din Athos, și biblioteca. Rolul cultural al mânăstirii a sporit după ce Nicolae Steinhardt s-a alăturat comunității, fiind tuns în monahism aici în anul 1980. Mânăstirea Rohia are și o editură proprie, la care din anul 2008 a început editarea integralei “Nicolae Steinhardt”, un proiect în 21 de titluri, din care s-au publicat deocamdată 17.

Centrul cultural de la Rohia. Sursa: arhiva personală

Nu puteam trece prin Maramureș fără să ne oprim în Baia Mare și nu puteam vizita Baia Mare fără să ne oprim obligatoriu la, probabil, cel mai inedit muzeu, cel de mineralogie, cunoscut și ca “Muzeul Florilor de Mină”, cel mai important astfel de muzeu din Europa.

Ca orice proiect de acest tip, el a fost posibil datorită energiei și inspirației unui entuziast, care în acest caz a fost Victor Gorduza, mineralog și muzeograf. Originar din Cetatea Albă, unde s-a născut în 1942, Victor Gorduza a fost un deschizător de drumuri, care a lăsat moștenire orașului Baia Mare un muzeu cu mare succes la public.

Spațiul expozițional al muzeului are 900 de metri pătrați și aici pot fi văzute circa o mie de exponate, dintr-un total de 15 mii de piese câte deține muzeul în patrimoniu, multe fiind donații ale unor colecționari la fel de entuziaști ca și Victor Gorduza.

Baia Mare este un oraș cu o istorie bogată, atestat documentar din anul 1329 ca centru minier (cum i-o spune și numele) și un oraș al artelor, pentru că Baia Mare înseamnă și o școală de pictură care-și trage seva din comunitatea înființată în 1886 la München de pictorul băimărean de origine maghiară, Simon Hollósy, care între anii 1896 – 1901 își aducea studenții și discipolii într-o colonie de pictură în orașul natal.

Pe urmele lui Hollósy, s-a creat o școală de pictură și astăzi la Muzeul de Artă din Baia Mare, sau în Colonia Pictorilor putem să contemplăm rezultatele impresionate pe care le-a avut în timp această școală, dar și alte curente care s-au dezvoltat ulterior în siajul hollósian. Nepărat trebuie văzută și expoziția Vida Gheza (de la Galeria “Thurman Oliver”), un artist despre care se vorbește puțin astăzi, o personalitate complexă, un mistic și un talent de excepție.

Cât privește istoria orașului, ar trebui început gospodărește cu Muzeul de Arheologie și Istorie, găzduit în clădirea fostei Monetării a orașului (cândva a breslei argintarilor), apoi cu Bastionul Măcelarilor, Tunul lui Ștefan (care a mai rămas din fosta biserică de secol XIV “Sfântul Ștefan”) sau Podul Viilor. Muzeul de istorie are și o secțiune destinată mineritului (despre care pot să spun că, tehnic, nu depășește proiectul expozițional de la Muzeului Mineritului din Petroșani), ce a definit atât trecutul cât și prezentul orașului.

Exponate ale Muzeului de Mineralogie. Sursa: arhiva personală

Odată încheiat periplul maramureșean, am decis să nu părăsim Ardealul cu una, cu două, așa că am pornit-o spre Beiuș, cu un popas în drum la Șimleu Silvaniei, înainte să traversăm munții Pădurea Craiului.

Ați fost vreodată La Șimleu? Dacă nu, nu strică să faceți un popas. Și vin cu câteva argumente: primul, Crama Silvania, unde prin metode tradiționale se produce și se îmbuteliază vinul spumant cu același nume, printr-o metodă tradițională (așa cum am văzut cu ochii noștri).

Dacă nu v-am convins, aici mai puteți vizita ruinele castelului deținut cândva de familia Báthory și, foarte aproape, la Bădăcin, Casa memorială Iuliu Maniu din Dealul Țarinei.

Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, a moștenit Dealul Țarinei de la părinții săi și a construit, în 1879, o casă de vară. Aceasta avea numai două camere, după o verandă mică și deschisă, în față, cu tavan de bârne. După pensionare, Ioan Maniu a fost multă vreme bolnav și nu putea să se ocupe de treburile gospodărești și nici nu a avut posibilitatea să facă mari investiții la Bădăcin.

La 1900, Clara Maniu, mama lui Iuliu Maniu, rămasă văduvă, a mai adăugat două camere, în șir, simetric cu cele două vechi. A închis cu sticlă veranda veche, a făcut veranda cea mare și încă una, mică și deschisă înspre sat. La spatele casei, între cele două verande mici se întindea un coridor îngust, deschis, cu stâlpi din lemn sculptați. Târziu, prin 1930 s-a adăugat construcția înaltă din față, oarecum alăturată casei vechi, cu două camere. S-a mai adăugat o bucătărie, baie, iar înspre sat încă două camere.

Iuliu Maniu iubea foarte mult casa din Dealul Țarinei, pentru că era legat sufletește de locurile și oamenii de acolo. Îi plăcea să facă excursii lungi, nu era o problemă să meargă peste Măgură la Dealul Corbului sau la Vereșed, la Hărăști, să urce Dealul Țarinei, să treacă la Ierdănele șoseaua, să pășească de-a lungul coamei Cornetului, să coboare în Valea Breabănului, să urce dealul Roșiilor și să ajungă la via din Vereşed. (vezi iuliumaniu.com)

Intrând în conflict cu regele Carol al II-lea, au fost perioade lungi de timp când s-a retras la Bădăcin, unde era vizitat de personalități din împrejurimi și din țară, cu care stătea de vorbă, cu multă răbdare și-i ajuta în măsura posibilităților. În 1940, odată cu cedarea Ardealului, Iuliu Maniu a văzut pentru ultima dată Dealul Țarinii.

Între anii 1940-1944, de casă s-a îngrijit un prieten al familiei, Ionaș Deleu. După arestarea lui Iuliu Maniu, în 1947, casa a fost transformată pe rând în depozit de îngrășăminte chimice, în 1960 era sediu de CAP, tabără de pionieri până în 1982, când casa a fost transformată într-un insalubru “cămin de copii cu handicap sever”.

Restaurarea Casei Maniu a început în 2015 și s-a finalizat în 2019. Din anul 2016, proprietarul acestui obiectiv istoric este Episcopia Greco-Catolică Oradea.

Casa memorială Iuliu Maniu, salonul central. Sursa: arhiva personală

După o noapte petrecută în “Trecătoarea Lupilor”, am luat calea peste Vârfuri către Hunedoara, pentru ultimele obiective pe care ne propusesem să le vizităm la final de periplu: Țebea, Muzeul Aurului de la Brad și “Grădina lui Zoe” din localitatea Banpotoc, de pe Valea Mureșului.

După cuvenitele reverențe la mormântul lui Avram Iancu și ale tribunilor săi Ioan Buteanu și Simion Groza, la Gorului lui Horea și cel al Regelui Ferdinand I, ne-am oprit la Muzeul Aurului, ruda apropiată a Muzeului “Florilor de Mină” de la Baia Mare, ca să admirăm pepitele celebre: “Pana lui Eminescu”, “Balerina”, “Șopârla”, “Feriga” sau “Ursul polar”.

Muzeul Aurului este mult mai vechi decât fratele mai mare din Baia Mare, fiind înființat în anul 1896, se pare de un geolog de origine germană. Colecția muzeului numără peste 1.300 de exponate din aur găsite în minele din țară și din toată lumea. Aceste exponate nu au fost prelucrate de vreun meșter aurar sau bijutier, acesta fiind unul dintre elementele speciale care definesc unicitatea Muzeului Aurului.

Grădinile de la Banpotoc au fost finalul perfect de călătorie și, dacă nu ați fost acolo, atunci trebuie neapărat să le puneți pe lista dumneavoastră scurtă. Așa cum putem citi pe blogul igiardinidizoe.ro, această grădină aristocrată de o frumusețe care ne aduce aminte de cele de la Schönbrunn sau Versailles, a fost proiectată și construită din inițiativa omului de afaceri italian Giovanni Salvatelli.

Grădina lui Zoe, Banpotoc. Sursa: arhiva personală

Giovanni Salvatelli vine din Italia, din zona Ancona, regiunea Marche, undeva în centrul Italiei, o zonă cu dealuri care are ceva din celebrul farmec al Toscanei, explică Ramona Morar, administratorul domeniului. Numele grădinii a fost dat după cel al unei nepoate a omului de afaceri.

După 20 de ani de muncă, gradina este în continuare în expansiune și ocupă 4 hectare, cărora li se adaugă serele și alte facilități destinate turiștilor. Indiferent de anotimp, grădinile oferă ochiului privitorului încântare și armonie, încadrându-se perfect printre dealurile de pe Valea Mureșului, ceea ce spune multe despre intuiția pe care a avut-o Giovanni Salvatelli pe vremea când grădina exista doar în imaginația sa.

O mie șapte sute de kilometri într-o săptămână, în care a fost nevoie de însemnări periodice ca nu cumva să ratez vreun amănunt dintre cele care ne-au pigmentat călătoria. A fost un arc geografic, dar și unul în timp, un traseu de suflet dar și inițiatic. Multe obiective le-am văzut pentru prima oară, dar sper să nu fie și ultima ocazie, să mai am timp să le revăd, cândva. Până atunci, îmi rămâne hrană bucuria călătoriei, ceea ce le doresc tuturor celor cărora drumul le este frate și zarea o țintă.