EDITORIALUL DE LUNI. DOBROGEA, PĂMÂNT NĂSCUT DIN APE, PARADIS AL VACANȚELOR ESTIVALE

“În orice țară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieții aș fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea ființă, s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful și mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric și generos. Oriunde m-aș fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în țărână.“

Geo Bogza, “Priveliști și sentimente“

Dobrogea este și a fost mereu un loc suspendat între cer și pământ, geneză geologică a unor munți mai vechi decât Carpații, a apelor Dunării și Mării cu aspect în parte de stepă, în parte de smârcuri cu ample ochiuri de apă, fascinant ca o himeră ori un paradis nelumesc. Așa este astăzi, așa a fost întotdeauna – martor credibil ne este Regina Maria a României, care scria în jurnalul său undeva la începutul secolului trecut:

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărginite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țării, zdraveni, bine căliți și focoși.

Regina Maria a României. Sursa: Wikipedia

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogei au un farmec de melancolie pentru aceia care le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grijă pentru firea lor neobișnuită și rătăceam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătuce făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.

Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orășel locuit aproape numai de turci. Împărțeam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici-colo.

Așa le-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât m-am găsit înconjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie. Îmi ziceau “Sultană“ și fiecare simțea nevoia de a mă pipăi. Puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte.

Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăjoare dosite, făcându-mă să intru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de ciori se certau și se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umeri și zâmbete.

Femeile acestea poartă ciudate culori de un albastru șters și mov. Chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc. Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în negru, cu o pânză albă-ca-zăpada pe capetele lor, în așa fel înfășurată încât ascunde toată fața, în afară de ochi. (discoverdobrogea.ro)

Dobrogea sau Dobrudja în bulgară, ori Dobruca în limba turcă era cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică (Minor) și în Evul Mediu, ca parte a Imperiului Bizantin, sub numele de Paristrion. Astăzi Dobrogea este divizată între România, cu județele Constanța și Tulcea, și Bulgaria, cu județele Dobrici și Silistra. Se zice că Dobrogea își trage numele de la un baron local de Ev Mediu, Dobrotici, care a stăpânit teritoriul între anii 1347 și 1386.

Plaja la Gura Portiței. Sursa: arhiva personală

Dobrogea este și ținta marilor noastre vacanțe – vara pe litoral și toamna, în special, la pescuit în Delta Dunării, pentru plajele amenajate din stațiuni sau cele mai mult sălbatice de la Vadu, Corbu, Gura Portiței sau chiar Sulina (deși în ultima vreme este tot mai greu de găsit o plajă sălbatică în Dobrogea noastră; Dobrogea vecină, bulgară, este mult mai ofertantă din această perspectivă).

Nu știu pe nimeni care să nu-și fi dorit să petreacă o vacanță solară în mângâierea calmă și răcoroasă a brizei la Marea Neagră, indiferent cât de ofertante ar fi alte plaje și alte locuri sub soare de pe acest pământ – nimic nu se compară cu Dobrogea noastră! În acest an am ales simbioza de mare și pământ, stepă și wetland a Tulcei, străbătând șoselele vălurite ale dealurilor Dobrogei de Nord, printre lanurile aurii de orz legănate în vânt ușor.

Ținta? N-a fost una, am avut mai multe pentru că locurile sunt generoase, pline de istorie, cultură diversă și imagini nestăpânit de frumoase și de vii, cu oameni calzi și autentici în gesturi și în împărtășirea bucuriei simple de a trăi. Am clătit ochii, ne-am odihnit trupul și ne-am îmbogățit sufletul, ne-am umplut gura de gusturi savuroase și nările de miresme îmbelșugate, am călărit valuri și am lâncezit pe nisip. Pentru câteva zile binecuvântate, Raiul nostru a fost Dobrogea.

AM TABĂRÂT LA MAMAIA, LOCUL GEOMETRIC AL SUMEI INTENȚIILOR NOASTRE

De la Mamaia am măsurat exact 69 de km până la Mangalia și 71 de km până la Jurilovca, așa că am așezat tabăra acolo într-o zi de joi, cu soare fierbinte și mare caldă, primitoare, cu valuri ca spinările de delfin lucind în lumina soarelui care cădea leneș spre apus. Mamaia în iunie este o dezamăgire administrativă, însă o încântare pentru natura blândă și lipsa aglomerației.

Pasarela inutilă de la Mamaia. Sursa: arhiva proprie

Un sfat? Da, ar fi unul: nu încercați seara să căutați pe promenadă pasarela marină, fiindcă că o veți găsi nu închisă, ca anul trecut, ci inaccesibilă, pentru că primele segmente ale sale, de legătură cu plaja, au fost demolate pur și simplu; pasarela Mamaiei a devenit în 2023 un piesă de muzeu (ca să nu spun altfel).

Împăcați cu gândul că vacanța poate fi cu adevărat de vis doar dacă însoțim soarele din Mamaia cu drumurile Dobrogei, am luat în fiecare zi calea Tulcei, cu excepția unei singure zile, despre care-i musai să vă povestesc.

A fost ziua de Mangalia, pentru că niciun an la mare nu este deplin dacă nu o includem în itinerar și nu vizităm Geamia, librăria din Centru (de pe strada Constanței), nu luăm cafeaua pe esplanada cu vedere la iahturile din Marina și câte o prăjitură la patiseria Amicii (de pe strada Ștefan cel Mare).

După ce ne umplem plămânii cu aerul mediteraneean din Centrul Vechi al Mangaliei, o ținem spre sud și facem a doua oprire obligatorie la 2 Mai, la Micul Golf, pentru o masă de pește și o baie în golful pescăresc, așteptând să coboare seara. Masa la Micul Golf n-a fost întrecută în acest an decât, poate, de cea luată în Gura Portiței, dar voi vorbi despre ea când îi va veni rândul.

Satul pescăresc din Micul Golf. Sursa: arhiva personală

Puși la cale după vizita din Mangalia, ne-am făcut planurile pentru escapadele printre dealurile tulcene și am hotărât cu temei că ideea planificării este supraestimată, preferabil fiind să mergem acolo unde ne-o purta inspirația pe cale, așa cum îi șade bine călătorului.

După ce am scăpat de aglomerația din metropolitanul Constanței și am luat hotărât calea Tulcei, primul lucru pe care l-am constatat a fost mulțimea popândăilor și baletul lor precipitat, dar și mania sinucigașă de a traversa șoseaua exact în fața mașinilor. Cu conștiința curată pot să spun că le-am urmărit amuzat spectacolul, dar i-am văzut pe alocuri și efectele, pentru că niciun camion încărcat cu cereale sau cu piatră nu va încetini vreodată să acorde prioritate unui popândău.

Prima oprire, mânăstirea Codru. Poate că numele nu vă spune nimic, dar nu este de mirare, așezământul fiind unul destul de nou. O găsiți la 47 km de Tulcea, între localitățile Ciucurova și Topolog, la aproape 1 km de popasul Izvorul Cerbului.

Înființată în anul 2005 pe teritoriul comunei Baia, așezământul monahal a fost întemeiat de călugărul Victorin Tudor, la stăruința căruia mânăstirea a primit în folosință 5 ha teren. Primii viețuitori au locuit inițial în barăci, pe perioada ridicării unui paraclisul provizoriu din lemn. Apoi s-au construit corpul de chilii și a început și construirea bisericii mânăstirii cu hramul “Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului”.

Mânăstirea Codru. Sursa: arhiva personală

În anul 2007, arhiepiscopul Tomisului a sfințit locul și s-a pus piatra de fundație a mânăstirii, care acum are 3 viețuitori.

Pe dealul din apropierea mânăstirii Codru călugării, cu sprijinul localnicilor, au amenajat un “Drum al Crucii”, cu 14 opriri (paraclise) și o “Golgota” în vârf, unde s-a amplasat un panou cu scene pictate ale “Învierii” și “Înălțării Domnului”.

PE MALURILE GOLOVIȚEI LA O ZBURĂTURĂ DE VÂNT DE RAZIM

Jurilovca este o localitate întemeiată undeva în primele decenii ale secolului XIX de rușii “staroveri”, urmași ai celor care s-au opus reformei bisericii ortodoxe ruse inițiată de patriarhul Nikon în anul 1654 și care, în fața opresiunii autorităților, au fost nevoiți să emigreze în alte teritorii unde au fost tolerați, inclusiv în Imperiul Otoman sau în Imperiul Austriac.

Cei stabiliți în Delta Dunării, numiți “Filipoveni” – de la căpetenia lor Filip Pustoviat – sau “Lipoveni”, au întemeiat mai multe localități și s-au ocupat cu pescuitul, prosperând în scurt timp. Ei și-au păstrat tradițiile rusești, indiferent de tradiția căreia îi aparțineau, că erau staroveri fără preoți, sau “bezpopvți” ori cu preoți, numiți și “popovți”. Acest grup etnic se regăsește în principal în localitățile Jurilovca, Sarichioi, Slava Rusă și Slava Cercheză.

Conform recensământului din 2011 (nu sunt publice rezultatele ultimului recensământ), majoritatea locuitorilor comunei Jurilovca sunt români (59,82%), urmați de rușii lipoveni (37,28%) și de alte etnii (2,47%). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (51,26%), de ortodocși de rit vechi (40,46%) și neoprotestanți (4,96%).

Jurilovca în sine este un tezaur de civilizație rusă veche și, atât cât a fost cu putință, am constatat singuri acest lucru vizitând atelierul Valentinei Grigore, care încă mai coase costume tradiționale lipovenești în special pentru femei, dar și pentru bărbați.

Atelierul Katiușa Design, Jurilovca. Sursa: arhiva personală

În atelierul Valentinei Grigore găsești, cum se vede, rubașca (cămașa), iubca (fusta), subca plate (rochia), poisul (cordonul), kofta (haina) zapanul (șorțul), salika (basmaua de cașmir), kicica (boneta) femeii lipovene, într-o varietate de culori și modele care-ți fură privirea; la fel pentru bărbații lipoveni: rubașca (cămașa), briuchi (pantalonul), pinjac (haina), padiovca (haina lungă) și poisul. Probabil cea mai spectaculoasă piesă din atelier este kokoșnica femeii, acea coroniță specifică care se regăsește în Rusia astăzi în special în centrul și în nordul țării.

Al doilea element specific al acestor sate tradiționale este reprezentat de locuințele acoperite cu stuf și vopsite în albastru, cu diverse motive tradiționale la încheieturile lemnăriei, cum sunt căluții de mare sau florile pictate atât pe lemn cât și pe zidărie.

Casă tradițională lipovenească din Jurilovca. Sursa: arhiva personală

Culorii vii, dar calde dau dimensiunea de pace patriarhală și te invită nu doar să le fotografiezi, ci să te așezi la umbră, să-ți odihnești sufletul, să-l împaci cu natura și ritmurile sale profunde. Din fața casei din imagine, așezat pe băncuța galbenă din poartă se vede priveliștea lacului Golovița spre care coboară așezarea în pantă lină și, undeva spre mâna stângă, către îngemănarea cu apele Razimului, Capul Doloșman.

Buna plăcere ne-a invitat întâi să coborâm în port și să căutăm o șalupă rapidă care să ne ducă la Satul de Vacanță de la Gura Portiței, pentru o farfurie de borș cu pește proaspăt, o baie în mare și o hălăduială pe grind, pentru imagini instagramabile și abia apoi să ne gândim să dăm o raită la Capul Doloșman, pentru ruinele cetății Argamum.

Golovița am trecut-o cu nea Petre ca vântul și ca gândul, în 20 de minute, și primul lucru pe care l-am făcut – la pontul dat de nea Petre – a fost să o apucăm pe grind, pe linia plajei sălbatice, în căutarea cailor sălbatici. Și am avut noroc, caii erau acolo de parcă ne așteptau și au stat răbdători să le facem toate fotografiile pe care le-am dorit, cu care să ne lăudăm câțiva ani de acum înainte.

Caii sălbatici pe grind, la Gura Portiței. Sursa: arhiva personală

Despre masa de la Gura Portiței, ce să spun? Un deliciu! Borșul perfect, dres cu mujdei și ardei iute, un platou cu pește prăjit (caras, biban, babușcă), plăcintă dobrogeană – minunat, de poveste. Cine cu crede, să se convingă!

După cuvenita baie în mare ne-am întors la cheu unde ne aștepta nea Petre să-i povestim impresiile și în timp ce zburam peste valurile Goloviței am tot vorbit despre norocul pe care l-am avut să vedem caii adăpându-se la apă dulce în scurta noastră escapadă de câteva ore.

Gura Portiței a fost întâi un simplu sat de pescari, despre care hrisoavele vorbesc undeva în secolul XVIII. În 1998, a început amenajarea Satului de Vacanță așa cum arată astăzi, a plajei, cu multiple variante de cazare și petrecere a timpului liber, inclusiv piscină și terenuri de sport.

Ca să nu rămânem datori, am apucat în ultima parte a zilei calea către cetatea Argamum, întemeiată de coloni greci undeva în secolul VI î.Hr. O parte din drum se face pe lângă stuf și pe cărări calcaroase, cu grija să nu calci pe șerpi, care dacă stau în cărare sunt musai din cei veninoși, dacă traversează cărarea spre stuf sunt de apă și se mulțumesc să le dai prioritate, ceea ce am și făcut în două ocazii. Din fericire, neamul veninoșilor nu ne-a dat emoții, lăsându-ne să ne bucurăm de priveliște.

Ruinele cetății Argamum. Sursa: arhiva personală

La întemeierea sa, cetatea se numea Argamon, dar din secolul I d.Hr. a intrat în lumea romană și numele i-a devenit Argamum. Genovezii au numit-o mai apoi Orgamé.

Legenda spune că Argamum le-a oferit sălaș eroilor argonauți în drumul lor către Lâna de Aur; cert este că cetatea a dăinuit, se pare, vreme de aproape 12 secole și suprafața pe care se întind construcțiile antice, destul de puțin cercetate arheologic, este de aproape 100 de ha.

Am lăsat pentru a doua zi Enisala, satul din comuna Sarichioi învecinat cu lacurile Babadag și Razim, loc de poveste, o poveste care a început cândva în preistorie și a lăsat până astăzi urme pe care avem norocul să le putem încă privi, dându-le viață în imaginația noastră.

O DUPĂ-AMIAZĂ LA YENI-SALE

Cetatea Yeni-Sale, sau Enisala ori, mergând către anticitate, Heraklea (numită la fel ca alte cetăți cu același nume de pe teritoriul Greciei sau Turciei de astăzi, fiind întemeiată probabil tot de colonii greci) este simbolul localității și probabil cel mai important punct de atracție din zonă.

Ruinele cetății Enisala. Sursa: arhiva privată

O vizită în afara sezonului turistic, într-o zi lucrătoare, îți dă avantajul lipsei aglomerației și oportunitatea de a zăbovi între zidurile care, în vremuri apuse, vegheau la Marea Neagră, pentru că lacul Razim era pe atunci un golf al mării și nu un lac de interior, cum îl aflăm astăzi.

Atât cât a fost cercetată, urme de așezări și viețuire s-au găsit din secolul IV î.Hr. Despre antica Heraklea nu se știu foarte multe, din păcate. Cercetările arheologice, începute în 1938 și continuate cu întreruperi tot secolul trecut, au scos la iveală mai mult material de Ev Mediu.

Se pare că cetatea a fost construită de genovezi, interesați să controleze și să securizeze navigația pe Marea Neagră undeva în secolele XII – XIII. În secolul XIV, în timpul domniei Basarabilor, în special a lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești.

În secolul XV otomanii au ocupat Dobrogea și au instalat în cetate o garnizoană militară – cetatea a primit numele Yeni-Sale. Nu pentru mult timp, însă, pentru că grindurile de nisip au închis golful Razim și cetatea a fost abandonată.

Gospodăria țărănească conservată Enisala. Sursa: arhiva personală

Înălțimile ocupate de cetate permit turistului să contemple Razimul și Babadagul, dealurile Dobrogei în toată splendoarea lor, imagini care le completează pe cele ale zidurilor cetății pentru fotografii cât se poate de instagramabile, de colecție.

De la cetate ai câteva opțiuni: satul de vacanță Enisala Safari Village din apropiere, sau satul Enisala, cu casele sale tradiționale și muzeul etnografic din sat.

Enisala Safari Village este resort de cinci stele, un loc exclusivist, ideal pentru a te relaxa și a te bucura de natura bogată; arhitectura caselor și a obiectelor din acest sat de vacanță este inspirată din tradiția dobrogeană. Dar în acord cu propriile noastre obiective, am preferat să vizităm gospodăria tradițională din sat, cu casa și acareturile tipice sfârșitului de secol XIX și început de secol XX.

Pe cât se poate vedea și în imagine, casa este ornamentată cu motive geometrice și zoomorfe (cai tăiați în traforaj), motive întâlnite și la Jurilovca. Gospodăria înseamnă pe lângă casa cu chiler și un grajd, șoproane, o bucătărie de vară cu cuptor de vară, porumbar, fântână. Sunt expuse o colecție de scoarțe, vase de aramă, oale de pământ, unelte de pescuit, inventar agricol și așa mai departe, destul cât să înțelegi de ce o gospodărie țărănească dobrogeană sau de aiurea de prin țară seamănă atât de mult între ele. Ar mai fi atâtea de spus, de istorisit, dar spațiul disponibil îmi pune limite pe care deja le-am depășit. Voi încheia, deci, cu o urare: vacanță frumoasă și un sezon estival care să vă încălzească inima și să vă aducă lumina în priviri!