EDITORIALUL DE LUNI. CUM AR ARĂTA LUMEA DACĂ PUTEREA DOMINANTĂ AR FI CHINA

“Mai devreme sau mai târziu, Federația Rusă va trebui să intre într-un conflict militar direct cu Turcia la inițiativa acesteia din urmă. Operațiunile de luptă vor avea loc în Siria, în Transcaucazia și la Marea Neagră. Nu este exclusă participarea directă a contingentelor mari de trupe turce (sub pretextul ‘voluntarilor’ sau chiar fără o astfel de acoperire nu sunt excluse) în operațiunile împotriva armatei noastre din Ucraina. Turcii vor începe să treacă la o confruntare directă deschisă cu Federația Rusă după ce ‘se vor stoarce’ toate concesiile care pot fi obținute numai prin mijloace pașnice de la uimitorii oameni ai Kremlinului. Apoi vor începe să preseze cu forța militară.”

Colonelul ex-FSB Igor Gîrkin, mesaj pe platforma “VKontakte” (ziare.com)

La început de an, China, Iranul și Arabia Saudită au făcut un anunț neașteptat, care a luat prin surprindere opinia publică mondială: cu medierea Beijingului, Teheranul și Riadul au decis să reia legăturile diplomatice și să facă pași semnificativi pentru “reapropierea” lor și “restabilirea păcii în regiune”. 

Miniștrii de externe saudit, chinez și iranian. Sursa: digi24.ro

Interpretarea dată efortului diplomatic depus de China pentru a readuce la dialog diplomatic cele două puteri regionale – una reprezentând facțiunea musulmană șiită care a construit o republică islamică, cealaltă facțiunea sunnită, majoritară în lumea musulmană, totodată o monarhie tradiționalistă sectară wahhabită -, a fost aceea că la Beijing primează interesul pacificării Orientului Mijlociu pentru asigurarea securității aprovizionării energetice a colosului asiatic.

Explicația poate fi validă, dar nu și suficientă: de ce Iranul și Arabia Saudită, două forțe ideologice în lumea musulmană, ar fi dintr-o dată de acord cu schimbarea hegemonului – adică China în loc de Statele Unite, așa cum explică foarte mulți observatori -, făcându-și totodată concesii mutuale care până de curând păreau de neconceput?

Ei bine, ipoteza cea mai probabilă, pe care merită să o explorăm în cele ce urmează, este că reapropierea iraniano-saudită are la bază o miză mult mai importantă, cu care China a fost de acord sau o încurajează, pentru că se încadrează în viziunea sa despre “viitoarea lume multipolară”, în care Occidentul să fie întâi izolat și apoi supus.

Cum ar arăta un scenariu de reîmpărțire a influenței care să convină atât Iranului, cât și Arabiei Saudite? Probabil că Iranul ar fi interesat să își poată proiecta forța, influența și ideile sale despre wilayat (statul islamic condus de Imamul Ascuns – Mahdi, conform tradiției șiite) în Orientul Mijlociu și Nordul Africii, în timp ce dinastia saudită visează la un premiu ceva mai mare: Europa islamizată.

China poate fi de acord cu ambele proiecte, atât timp cât ele, alături de războiul rușilor declanșat în Ucraina, vor destabiliza suficient de mult Occidentul încât Beijingul să poată culege roadele în viitor și să modeleze lumea ca un nou, unic, hegemon.

În această lumină, nu doar că putem înțelege mai bine de ce Iranul și Arabia Saudită ar fi de acord, pe nepusă masă, să treacă peste rivalitatea lor istorică, dar vedem și rațiunile pentru care Turcia a virat la Vilnius cu aproape 180 de grade, cerând reapropierea de Uniunea Europeană, sau motivațiile presiunii tot mai mari pe care o pun revoltele de stradă pe guvernul francez.

DESCHIDEM PUȚIN CĂRȚILE DE ISTORIE

În “Valul negru”, Kim Ghattas, o jurnalistă de origine libaneză, rememorează istoria ascensiunii politice a primului lider religios al republicii islamice iraniene, ayatollahul Rudollah Khomeini, un cleric pe care șahul Reza Pahlavi l-a deportat din Iran și care s-a stabilit în exil pentru 13 ani în Irak, la Najaf, apoi în Franța.

Ayatollahul Khomeini. Sursa: Wikipedia

La Najaf, Khomeini era izolat de ceilalți clerici șiiți, care nu-i împărtășeau viziunea, ceea ce nu l-a împiedicat deloc să își propovăduiască viziunea asupra unui stat islamic – wilayat – care dincolo de a fi un ideal al tradiției condus de un Mahdi (mântuitor) care să-l înființeze și să-l conducă, poate fi, dimpotrivă, realizat, având în fruntea sa un faqih, adică un gardian, un bărbat înțelept, până în timpurile în care mântuitorul se va arăta și își va prelua rolul.

Mulți ani, teoria wilayat-ului ca un construct politic statal posibil a fost luată în derâdere de alți clerici și ideologi până când, în februarie 1979, Rudollah Khomeini a decolat din Franța și a aterizat la Teheran, unde a fost preluat de Mohammad Beheshti, liderul Partidului Republican Islamic, apărat de bătăușii Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu) și mai apoi de noua Armată (astăzi Corpul) a Gardienilor Revoluției (Sepah-e Pasdaran-e Enghelab-e Islami) și a devenit liderul suprem al Republicii Islamice Iran – wilayat-ul visat.

Odată ajuns la putere, Khomeini a trezit admirația altor lideri de mișcări revoluționare islamiste, care au sperat că va prelua și cauza lor. Primii au fost cei de la Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat, apoi Frații Musulmani, organizație egipteană care se ghida după perceptele ideologului pakistanez Syed Abu A’la al-Mawdudi privind guvernarea islamică, cel care a fondat Societatea Islamică (Jamaat-e Islami).

Frații Musulmani i-au făcut lui Khomeni o propunere: să devină liderul ecumenic al islamismului universal, un calif al tuturor musulmanilor pe care să-i unească, cu condiția ca republica islamică să renunțe la tradiția șiită. Khomeni, nu atât pentru că era în vreun fel de neconceput pentru el să renunțe la tradiție, cât pentru considerente pur politice și având în minte clară ideea că aparține totuși unei minorități în marea de sunniți, a preferat să-și consolideze puterea în Iran.

Să observăm că atât mișcarea lui Khomeini, cât și Frații Musulmani reprezentau și continuă să reprezinte o minoritate în lumea islamică, dar prin recursul fără ezitare la violență, au reușit să controleze puterea politică, iar în Iran să o și mențină din 1979 încoace.

Progresul ideilor sectare, născute din misticism și interpretări politice (implicit abuzive) ale jurisprudenței islamice au fost posibile pe măsură de fondul și schimbarea condițiilor istorice le-au deschis oportunități: scăderea puterii Imperiului Otoman, implicit a sultanului, care era califul ecumenic musulman, revoluția comunistă din Rusia și crearea URSS-ului, precum și exportarea revoluției comuniste (instaurarea regimului islamic la Teheran a fost posibilă prin revoltele de stradă ale comuniștilor și marxiștilor de toate culorile, adepți ai revoluției continue), încheierea Războiului Rece și, în fine, Primăvara Arabă.

Având în vedere că neo-otomanismul Turciei nu își ascunde intențiile de a revendica moștenirea de califat universal al musulmanilor, că Teheranul își va face pe deplin cunoscute pretențiile în lumea musulmană după ce va deveni (așa cum speră) o putere nucleară, că familia regală Al-Saud nu va accepta o tutelă islamică iraniană sau turcă, dar poate accepta garanțiile unei tutele chineze, așa cum s-a împăcat până de curând cu cea americană, în schimbul extinderii influenței sale ideologice și economice în întreg bazinul mediteraneean.

PRINCIPALA PROBLEMĂ A LUMII: GESTIONAREA CONSECINȚELOR RĂZBOILULUI LUI PUTIN

Când Vladimir Putin a dat ordinul pentru invadarea Ucrainei, în mintea sa și în interpretarea cercului său de apropiați se pornea un război deschis împotriva Occidentului și pentru a reîmpărți influența de bloc în Europa.  

Vladimir Putin prezidând Consiliul Rus de Securitate. Sursa: defenseromania.ro

Calculul lor se dovedește astăzi miop. Ucraina a rezistat și macină floarea armatei ruse pe fronturile deschise în sud-est, în timp ce trecerea economiei ruse la starea de război și sancțiunile occidentale îi macină macro-echilibrele social, economic și politic.

Federația Rusă a ajuns în situația de a depinde de China și bunăvoința altor state BRICS, de livrările de armament din Iran și chiar Coreea de Nord, de susținerea politică (evident condiționată) a unor lideri din Africa și America Latină. Descriind situația Rusiei într-un interviu pentru Politico, Richard Moore, șeful agenției britanice de spionaj “MI6” opina că:

Nu cred că veți avea nevoie de toate resursele MI6 pentru a ajunge la concluzia că există fracturi profunde în elita rusă din jurul lui Putin. Vladimir Putin nu a avut de ales decât să ajungă la un acord cu liderul Wagner, Evgheni Prigojin, pentru a pune capăt rebeliunii de luna trecută. Nici măcar nu a luptat împotriva lui Prigojin, a încheiat un acord pentru a-și salva pielea, folosindu-se de bunele oficii ale liderului Belarusului. Așa că nici eu nu pot să văd ce-i în capul lui Putin. Un grup de mercenari care să avanseze pe autostradă spre Moscova și să ajungă la 125 de kilometri de Moscova nu poate exista decât dacă nu ți-ai dat seama că se va întâmpla asta. Așa că probabil se simte sub o oarecare presiune.

Slăbiciunile arătate de regimul lui Vladimir Putin implică serioase preocupări, în primul rând în privința controlului care poate fi exercitat din exterior pentru a preveni implozia necontrolată. Iar principalele părți preocupate de acest aspect sunt Occidentul – în primul rând Uniunea Europeană, în mod evident China și Japonia, interesate în protecția Mongoliei și a unei Siberii independente (cum s-a mai încercat între iulie și noiembrie 1918), respectiv redobândirea Kurilelor și Turcia, cu interesele sale care vizează Caucazul și Asia Centrală.

În urmă cu câteva zile, Azerbaidjanul a acuzat Moscova că nu-și duce la îndeplinire obligațiile din acordul de încetare a focului încheiat în anul 2020: “Partea rusă nu a asigurat punerea în aplicare deplină a acordului în cadrul obligațiilor sale”, a declarat Ministerul de Externe azer, pentru că “nu a făcut nimic pentru a împiedica Armenia să furnizeze echipamente militare forțelor separatiste din enclava Nagorno-Karabah”. (Agerpres)

Situația de pe frontul din Ucraina, din Caucaz și Marea Neagră l-au determinat pe fostul colonel FSB Igor Gîrkin – zis și Stelkov, care a înființat grupul ultranaționalist “Clubul Patrioților Furioși” și este, la acest moment, arestat de procurori și acuzat de infracțiunea de “defăimare” pentru criticile aduse Kremlinului – să prezică iminența unui conflict cu Turcia, pe măsură ce Federația Rusă, sub Vladimir Putin, va fi tot mai slabă:

Colonelul ex-FSB Igor Gîrkin. Sursa: hotnews.ro

Ei (Turcia, n.m.) vor alege momentul intrării în război, ținând cont de slăbirea maximă a forțelor militare ale Federației Ruse și de lipsa noastră de pregătire pentru respingerea agresiunii.

Prima etapă va fi închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele pentru flota noastră și pentru navele noastre de aprovizionare care livrează întăriri Siriei. Aceasta va fi urmată de o serie de provocări armate în Siria de către opoziția armată împotriva trupelor noastre.

Așteptând epuizarea stocurilor de muniții și aprovizionării, trupele turce vor încerca să provoace o înfrângere completă corpului nostru expediționar și trupelor siriene din nordul Siriei, iar Damascul oficial va fi acuzat exclusiv pentru escaladarea conflictului.

Expertul Geopolitical Intelligence Services, Stefan Hedlund, vede astfel (într-un interviu pentru Business Insider) competiția pentru moștenirea imperiului rus în Asia Centrală:

Implozia Rusiei ca mare putere are implicații ample pentru Asia Centrală. S-a presupus de mult timp că există o separare implicită a rolurilor între Moscova și Beijing – Rusia oferă securitate, în timp ce China oferă investiții și dezvoltarea afacerilor. Dacă acel plan a existat vreodată, nu mai există acum. Și cu economia Rusiei sub presiune, rolul viitor al Kremlinului în comerțul și dezvoltarea regională este pus la îndoială.

Principala întrebare pentru Beijing este cât de mult va valorifica actul de dispariție al Rusiei. China și-a văzut investițiile în Asia Centrală crescând la aproximativ 40 de miliarde de dolari până la sfârșitul anului 2020. De asemenea, la sfârșitul lui 2022, comerțul chinezesc cu regiunea a atins 70 de miliarde de dolari, marcând o creștere de 40% față de anul precedent.

Pe măsură ce Rusia este îndepărtată treptat din Asia Centrală, Turcia și China vor deveni cei mai activi jucători. Într-o astfel de competiție, puterea brută a economiei chineze va oferi Beijingului un avantaj pe care economia Ankarei nu îl poate egala.

APROPIEREA ARABIEI SAUDITE DE IRAN, CA SIMPTOM AL ANTIOCCIDETALISMULUI

Dintre cei 19 pirați ai aerului care au deturnat avioanele de pasageri în ziua de 11 septembrie 2001, 15 erau saudiți. Un document declasificat cu ocazia comemorării a 20 de ani de la 9/11 – constată o analiză a Radio France International – insistă pe legătura dintre Omar al-Bayoumi, un presupus agent saudit instalat în California și doi pirați ai aerului, cărora le-ar fi adus un ajutor logistic: Nawaf al-Hazmi și de Khalid al-Mihdhar – cei care au deturnat aparatul American Airlines ce efectua zborul 77 pentru a se lovi de Pentagon.

Documentul arată o legătură între acești doi atacatori și Fahad al-Thumairy – imamul unei moschei din Los Angeles și diplomat acreditat la consulatul saudit, la finele anilor ’90. Documentul a fost declasificat la cererea președintelui american Joe Biden, la presiunea făcută de familiile victimelor care au deschis un proces Arabiei Saudite pentru complicitate în organizarea atentatelor.

Anterior trei administrații americane succesive au refuzat să declasifice și să publice documente despre atentate și au fost acuzate că doresc să protejeze alianța istorică între Washington și Riad.

Atacul de la 9 septembrie 2001. Sursa: Wikipedia

Tehnologiile de exploatare a gazelor de șist și a țițeiului din șisturile bituminoase le-au adus americanilor perspectiva de a-și satisface necesarul aprovizionării cu energie, dar în anumite condiții, legate de costurile mai mari ale exploatării acestor zăcăminte.

Arabia Saudită nu a primit bine modul în care Statele Unite au reacționat din momentul în care nu s-au mai simțit condiționate de țițeiul livrat de producătorii din Orientul Mijlociu. În plus, încheierea acordului JCPOA cu Iranul, în mandatul lui Barack Obama, a determinat Riadul să se considere trădat de protectorul său occidental; din nefericire, din motivele expuse anterior, după 9/11 și americanii aveau motive să fie nemulțumiți de saudiți, care nu s-au dezis convingător nici de Al-Qaida și nici de ISIS, ori de uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi la consulatul din Istanbul.

În 2018, Donald Trump a denunțat acordul JCPOA, iar încercarea de renegociere a sa în mandatul Joe Biden s-a dovedit un drum înfundat, pentru că Iranul și-a reluat programul nuclear și își ascunde tot mai greu intențiile în privința țintei reale a acestui program: dobândirea armei nucleare.

Pe scurt, în timp ce după 2016 Iranul și Arabia Saudită și-au înghețat relațiile diplomatice, războindu-se în Yemen, relațiile acestora cu Statele Unite s-au deteriorat la rândul lor; nimic deosebit în cazul Iranului, relativ surprinzător în cazul Arabiei Saudite. Acesta a fost momentul în care a intervenit China, propunându-le atât Teheranului, cât și Riadului un tip nou de parteneriat.

Ce este așa de deosebit la oficiile Chinei, de a făcut posibil acordul din martie 2023 între Iran și Arabia Saudită? Nu este greu de înțeles: China nu pune condiții privind respectarea drepturilor omului în guvernarea propriilor popoare, nu este interesată dacă niște lideri veroși în exploatează cetățenii sau îi ucid fără să se teamă de consecințe pe cei care își cer drepturile.

China nu este interesată nici dacă Teheranul finanțează mișcarea teroristă Hezbollah sau dacă Riadul finanțează Frații Musulmani, ISIS ori Al-Qaida, atât timp cât expansiunea sa economică în Orientul Mijlociu nu este împiedicată și aprovizionarea cu țiței și gaze sau rutele africane prin care resursele se scurg către China nu sunt perturbate. China se oferă să ia locul Statelor Unite în Orientul Mijlociu și zona Golfului Persic și nu cere în schimb decât ca afacerile sale în regiune să prospere. Atât.

Iranul are mână liberă în Siria și în Liban, din perspectiva Beijingului, iar familia Al-Saud nu are decât să-și urmărească propriile obiective în regiune sau în lume, atât timp cât acestea nu afectează interesele chineze. Iar dacă Iranul și Arabia Saudită pot pune umărul împotriva intereselor Occidentului în lume, atunci este cu atât mai bine.

NUMAI DORINȚA DE LIBERTATE A POPOARELOR POATE UCIDE PROIECTELE AUTORITARISTE

Am pus pe masă câteva ipoteze, dar nu este o fatalitate ca acestea să devină realitate. Hitler a avut un proiect autoritarist pentru Europa, foarte asemănător cu cel de astăzi al lui Vladimir Putin, și a fost nevoie de un război mondial și milioane de vieți pierdute pentru ca acest proiect să fie distrus și continentul să fie eliberat.

Pe ruinele imperiului conceput lui Hitler s-a ridicat un alt proiect imperial autoritarist, cel sovietic, tot așa cum în Asia, pe ruinele a ceea ce s-a vrut Imperiul Soarelui Răsare, s-a instaurat proiectul Chinei comuniste. În întreaga perioadă a Războiului Rece, atât rușii, cât și chinezii au încercat să exporte revoluția comunistă în întreaga lume, pentru a contesta “Pax Americana”.

Sfârșitul Războiului Rece nu a oprit nici Moscova și nici Beijingul să continue să conteste ordinea globală occidentală, mai precis democrația liberală care a ținut lumea departe de un nou război mondial devastator și a adus prosperitate prin schimburi comerciale libere și investiții.

Libertatea oferită de Occident i-a permis lui Rudollah Khomeini, un cleric șiit obscur, să conspire la răsturnarea monarhiei iraniene și să instaureze republica sa islamică, tot așa cum le-a permis saudiților să-și țină în siguranță sau să-și plaseze profitabil marile bogății obținute din exploatarea petrolului.

Până și China a profitat major de Pax Americana, în momentul în care disputa sa cu Rusia Sovietică părea că va ajunge să fie tranșată prin recurs la arsenalul de arme atomice al celor două state, pentru că Statele Unite au avertizat Moscova că vor înclina balanța trecând de partea Beijingului.

Xi Jinping și “protejatul” său, Vladimir Putin. Sursa: Wikimedia Commons

Astăzi China se simte suficient de puternică încât să pretindă pentru sine rolul de hegemon mondial, în schimbul unei noi și incerte ordini globale multipolare, Iranul își urmează neabătut planurile de hegemonie regională trasate de Khomeini și continuă neabătut și proiectul de a se dota cu arme nucleare, Arabia Saudită pretinde că a fost “trădată” de Statele Unite și nu mai datorează nimic Occidentului, în fine, Turcia vrea să reconstruiască Imperiul Otoman… deci corsetul unei lumi bazată pe reguli nu mai încape niciunul dintre aceste autoritarisme.

Cum o dovedește, însă, războiul din Ucraina, astfel de planuri nu țin cont de aspirațiile propriilor popoare, care sunt reprimate cinic și, în același timp, păstrează caracteristici oportuniste, fiind oricând gata să se canibalizeze unul pe celălalt: Turcia și Rusia, Turcia și China, China și Rusia, Iranul și Arabia Saudită și așa mai departe. De fapt, lumea multipolară gândită de China nu va fi a păcii, stabilității și prosperității, ci un imens butoi de pulbere, o distopie cum nu cred să fi avut cineva curajul să imagineze până acum.