EDITORIAL DE AN NOU. UMANITATEA, ACEST EXPERIMENT RATAT…

“Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!»”

Facerea, 1:26

Rămas bun 2023, bine ai sosit 2024, cu speranțele noastre întregi că totul va fi mult mai bine de acum înainte! Perioada sărbătorilor de iarnă nu este doar feerie, așa cum alegem să credem, așa cum suntem educați că se cade să privim lucrurile atunci când sărbătorim Crăciunul și Revelionul, chiar dacă de multe ori suntem departe de cea mai bună dispoziție. Doar că, una este să analizezi o trecătoare schimbare nefericită de dispoziție și alta să te confrunți cu hâda răutate a lumii în care trăiești sau, mai rău, cu o profundă degradare a sinelui propriu care îți interzice fără drept de apel bucuria de a fi alături de cei din jur.

“Nu vreau să ajung prea devreme acasă, oricum n-am o viață. Te superi?”, i-a spus John, un inginer englez, lui Octavian, un compatriot de-al nostru stabilit în Marea Britanie, în ajunul Crăciunului, așa cum ne mărturisește chiar el într-un articol pe care i l-a publicat SpotMedia. Dialogul dintre ei a continuat, dureros de trist, descriind perspectiva unei vieți care pare că se irosește fără rost și fără cea mai mică umbră de bucurie:

“- John, trebuie să ai o viață. Toți avem una, îi spun, făcând greșeala comună și enervantă a tuturor celor care vor să atenueze adevărul, pentru a-l face mai suportabil. Până și mie îmi sună stupid. Pe cine vreau să menajez, pe el sau pe mine?

– Serios, nu am o viață. Unii pur și simplu nu au vieți, trăiesc doar așa, fără rost. Eu sunt unul dintre ei. Nu sunt căsătorit, nu am prietenă, nu am copii. Nici măcar prieteni nu am. Dacă aș vrea acum să beau o bere într-un Pub, n-aș ști pe cine să sun. Așa că, te mai întreb o dată: până la ce oră pot munci azi?

Pub-ul “Cavalerii templieri” din Londra. Sursa: Wikimedia Commons

Mă foiesc, mă scarpin în cap, nici nu știu ce să-i zic. Până la urmă, aș putea să-l las până la 4, când se termină programul. Dar parcă nu-mi vine, e chiar înainte de Crăciun, toată lumea termină munca mai devreme zilele astea.

– Dacă vrei, stai până la 4, îi spun cu jumătate de gură. Nu pot să te dau afară, până la urmă. N-ar fi ok. Îl înjur de mă-sa în gând și îmi vine să trag un șut scării pe care e cocoțat.

– Mulțumesc, chiar m-aș bucura. Chiar nu vreau să ajung așa repede acasă, mă înțelegi? Prefer să fiu aici și să muncesc. Dacă nu am nimic de făcut, devin anxios. Îmi aduc aminte că viața mea nu înseamnă nimic. Iau pastile zilnic, dar ajută până la un punct. Mă țin pe linia de plutire, însă uneori, când sunt foarte jos, mă tem că aș putea ceda. Dacă aș muri în seara asta, nu ar conta pentru nimeni. Probabil m-ar descoperi după Revelion, ori vreunul dintre vecini din cauza împuțiciunii, ori că nu m-aș prezenta la muncă și ar trimite compania pe cineva să verifice ce-i cu mine. Așa că mă bucur că ești de acord să stăm aici până la 4. (…)

– John, scuze că te tot bat la cap, dar trebuie totuși să fie ceva care să te facă să te scoli dimineața din pat. Altfel, nu înțeleg de ce ai mai face-o. Am dreptate?

Se oprește din lucru, se scarpină vreo zece secunde în barba deasă și își ridică ochelarii de vedere pe capul rotund, acoperit cu păr gri tuns periuță.

– Ca să merg la muncă. Dacă nu ar fi munca, nu ar mai merita deloc să trăiesc. Aici măcar pot vorbi cu cineva sau dacă nu, măcar nu sunt complet singur. Uite, cum ești tu acum, vrei nu vrei, vorbești cu mine. Chiar dacă discutăm despre viața mea inexistentă, e mai bine decât nimic. Vorbitul despre nimic e mai bun decât nimic. Știu, pentru tine e absurd, dar pentru mine e important. E firul de ață care mă ține în fiecare zi pe scara asta. (…)

Și mai stăm la taclale o vreme. Despre șefi de doi lei, despre muzică și Londra tinereții lui John, despre anxietate și glume proaste, despre acronime și slang, despre adolescență și prieteni ca niște dâre de fum, despre femei care au plecat și nu s-au mai întors niciodată, despre toate firele de ață care ne țin pe toți încă aici, laolaltă, cât să nu cădem de pe scară, până când nimeni nu mai știe când naibii s-a făcut ora 4.”

Ce viață este aceea care aproape că nu merită trăită, care te obligă să cauți compania unor oameni pe care nu-i interesează în niciun fel persoana ta, niște străini în fond, pentru că nu ești capabil să-ți rânduiești în niciun mod un altfel de relație cu lumea, în cercul unor oameni dragi, cărora le pasă de tine, așa cum nici ție nu-ți este indiferentă soarta lor? Cum se ajunge aici, la înstrăinarea de lume?

Adam al lui Michelangelo, din Capela Sixtină, așteptând indolent ca Dumnezeu să-l atingă. Sursa: Wikimedia Commons

Dar întrebarea poate fi dusă și mai departe. De ce semenul nostru ne este indiferent sau dușman mai degrabă decât apropiat și prieten? De ce se înstrăinează fii de părinți și rămân atâția bătrâni singuri și uitați? De ce sunt abandonați copiii? De ce este atât de prezentă violența domestică și pier soții ucise de soți violenți sau părinți de mâna copiilor lor cu mințile rătăcite de intoxicația cu alcool și stupefiante? De ce apar în fiecare zi noi războaie? De ce auzim mereu de cumplite atacuri teroriste? De ce ne șicanăm în trafic?

Ce este în neregulă cu noi, oamenii? De ce atâta violență și nepăsare? Violența pare să fie apanajul homo sapiens, o specie care s-a separat din Omul de Neanderthal – mai precis dintr-un homo erectus sau homo antecessor – în urmă cu circa 300 de mii de ani și, deși fizic a pierdut din puterea mușchilor, a câștigat foarte mult în inteligență, datorită unui creier mult mai mare în volum decât al predecesorilor umanoizi, pe care a pus-o în slujba ambițiilor sale nemăsurate, aparent fără un orizont clar în primele stadii de dezvoltare.

Homo sapiens nu a tolerat prea mult timp concurența celorlalți humanoizi cu care a viețuit o perioadă împărțind planeta și s-a instalat în scurt timp în fruntea lanțului trofic, chiar dacă nu a dus lipsă de inamici printre alți prădători, pentru că încă de la început – așa o dovedește descoperirea sulițelor Schöningen, cu o vechime datând în jur de 300 de mii de ani – a pus preț pe dezvoltarea tehnologică, grație inteligenței sale superioare, și pe abilitatea de a mânui aceste instrumente pe care le crea pentru a-și ușura traiul.

Reconstituirea unui homo sapiens din perioada descoperirii metalelor. Sursa: Wikimedia Commons 

Firește că, la un moment dat, acest homo sapiens a întâlnit un altul la fel de inteligent, creativ și determinat cu care, dintr-un motiv sau altul, a decis că trebuie să intre în competiție și nu să coopereze, apoi competiția s-a transformat în confruntare și cel mai puternic, inteligent și creativ a câștigat-o fie ucigându-și semenul, fie înrobindu-l voinței sale. Acest experiment – homo sapiens – s-a dovedit de la început a fi unul periculos.

În cartea de căpătâi a religiilor avramice, adică în Vechiul Testament, istoriile din Facerea (Geneza) consemnează sistematic constatarea că proiectul inițial al lui Dumnezeu, care în ziua a șasea a decis să facă omul – “Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră…»” -, l-a dezamăgit ulterior – “I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut om pe pământ” (Facerea, 6:6) – și a trebuit să intervină mereu și mereu asupra sa, ca să nu scape de sub control: alungarea din Rai a nesupușilor Adam și Eva, uciderea lui Abel de către Cain și încercarea acestuia din urmă de a acoperi urmele omuciderii în fața Creatorului, Potopul, blestemul aruncat de Noe asupra mezinului său Ham, tatăl lui Cannan, deci asupra seminției cannaneenilor, meniți să devină robi și așa mai departe.

În cele din urmă, Dumnezeu a renunțat să mai salveze întregul proiect, care evolua în derivă, și a decis să se concentreze numai asupra a ceea ce merita păstrat, alegând un erou din a cărui spiță să zămislească numai acei homo sapiens care corespund tipologiei ideale inițiale, deci care pot și merită să lupte pentru moștenirea antropică. Așa a fost ales Avram, împreună cu soția sa, Sara, cărora le-a fost destinată stăpânirea unui ținut cuprins între Nil și Eufrat.

Urmașii lui Avram au fost în parte rezultatul legiuit al căsniciei cu Sara, prin descendentul său Isaac, dar a fost nevoie și de un plan alternativ, prin slujnica Agar, cea care i-a oferit lui Avram un descendent înainte de soția legitimă, și anume pe Ismael. După nașterea lui Ismael Dumnezeu a decis că poate avea încredere în Avram și a încheiat cu el un contract pentru viitor – Legământul – prin care descendența îi era privilegiată, în anumite condiții.

Rembrandt: lupta lui Iacov, fiul lui Isaac, cu Dumnezeu (Facerea, 32:24-30). Sursa: Wikimedia Commons

Drept chezășie a legământului, Dumnezeu a schimbat numele lui Avram în Avraam, iar Sarei i s-a dezlegat pântecele pentru a-l naște pe Isaac, tatăl lui Iacob – cel care a luptat cu Dumnezeu și a primit numele de Israel.

După cum bine știm, Dumnezeu – la fel ca în tabloul zugrăvit de Michelangelo în Capela Sixtină – s-a străduit pentru proiectul său din toate puterile, omul însă nu, ba chiar dimpotrivă, a cunoscut din plin plăcerea diabolică de a-l submina, motiv pentru care a fost penalizat, izgonit din Rai, cu o viață tot mai grea și mai scurtă, lăsat în voia instinctelor sale și a inteligenței autodevoratoare, orgolioasă și ambițioasă fără limite.

Proiectul avramic a coincis cu noile revoluții tehnologice ale epocilor bronzului sau a fierului, care l-au transformat pe ancestralul de acum homo sapiens în modernul homo sapiens sapiens. Poate mai rafinat, omul modern a devenit în esență tot mai rebel, mai decis să se dezică de proiectul omului divin primordial, fără să fie interesat de prețul pe care îl plătește, pe deplin mulțumit că are libertatea să acționeze instinctual și agresiv.

Omul avramic nu a înțeles nimic din robia egipteană, nu a avut încredere în Moise și în legile dictate lui de Dumnezeu, poporul davidic s-a separat curând în două regate, al lui Israel și Iuda, a căzut într-o altă robie, a babilonenilor și tot nu și-a însușit lecția, preferând să lase profeții să vorbească în pustie, a neglijat, în frunte cu autoritățile sale, mesajul divin al lui Isus și a luat în derâdere dovezile misiunii sale ucigându-l prin crucificare și a denunțat Învierea. Apoi forța imperială romană l-a sancționat din nou prin demolarea ultimului templu și deportarea în jurul bazinului mediteraneean, în Asia și Africa.

Intervențiile divine, prin arhanghelul Gabriel, care au vestit nașterea Pruncului Divin din Fecioară sau l-au inspirat pe Mahomed să scrie Coranul, au avut ca rezultat paradoxal o divizare a tribul avramic, chiar dacă au deschis și căi noi prin care proiectul să continue, influențând alte popoare de homo sapiens sapiens, considerate până atunci “păgâne”. Aceste popoarele influențate de cele trei învățături – Legăminte – avramice au ajuns rapid să intre în competiție și apoi să se confrunte unele cu altele, vărsarea de sânge continuând secole după secole, până astăzi, în numele lui Dumnezeu.

Și ca eșecul să fie deplin, avramicii și non-avramicii de credință mozaică, creștină ori musulmană au suferit și confruntarea intestină, divizarea în denominațiuni, secte și curente atât de diferite și de îndepărtate de spiritul divin, încât moștenirea actuală a proiectului lui Dumnezeu are înfățișarea unui haos căruia nimeni, niciodată nu-i mai poate regăsi coerența, iar o aducere la unitatea de credință nici atât. Homo sapiens sapiens nu-l mai cunoaște pe Dumnezeu, chiar dacă îl revendică zgomotos, în timp ce Dumnezeu nu poate decât să contemple cu groază eșecul manifest și deplin al proiectului său din a șasea zi: omul.

Holocaustul nuclear, actul final al unui posibil al treilea război mondial și al umanității în sine. Sursa: Wikimedia Commons

În mod ciudat, umanitatea a contemplat de mai multe ori până acum perspectiva ca Dumnezeu să-și ridice definitiv mâna de pe proiectul său și să consimtă la un eveniment cosmic la fel de dramatic ca Potopul biblic. Ultimele două războaie mondiale, cu al doilea pretinzând că oferă o rezolvare la dilemele rămase după primul, ne-au oferit în final instrumentul tehnologic suprem: categoria de arme absolute care poate aduce sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem, în al cărei decor în care umanitatea a fost plasată din începuturi.

Ca ultim orgoliu, umanitatea își contemplă posibilul sfârșit formulând sentința falsă că omul va dispare împreună cu planeta care-l găzduiește. Doar că nu este adevărat; proiectul divin al umanității poate fi finalmente șters de Dumnezeu din eternitatea sa, ca un accident trecător și de nerepetat, dar Natura va continua să existe și să se manifeste, planeta se poate reface ca și cum omul nu ar fi existat niciodată, regăsindu-și curățenia și inocența de Rai imaculat.

Mă pomenesc adesea întrebându-mă de unde are Dumnezeu atâta răbdare cu noi, de ce ne mai acceptă? Pe cine dintre noi ar mai vrea, ar mai putea să salveze? Și de ce ar mai face-o? Oriunde întoarcem ochii în jurul nostru nu găsim decât un dezolant peisaj provocator la adresa Creației: o natură murdărită și siluită prin instrumente de progres tehnologic, care în esență creează nevoi pe care nu le-am avea altminteri, un haos în relațiile interumane din care iubirea lipsește, izgonită de corupția lacomă – o netă decuplare de Dumnezeu oriunde omul a interpus un sistem: de la instituții statale la instituții religioase, presupus intermediare între omul simplu și Creatorul umanității.

În credința creștină – așa cum ne-a fost ea explicată cu răbdare de sfântul Pavel – omul poate rămâne în preajma lui Dumnezeu crezând în învățătura lui Isus, care a întărit Legământul avramic, având nădejdea deplină că proiectul divin al omului este viu și salvator și, în fine, prin iubirea necondiționată și curată față de Dumnezeu și pentru semeni. Aceasta este calea care unește ca un arc peste timp omul de astăzi cu omul avramic și cu Adamul primordial, neemancipat de Dumnezeu. O cale tot mai improbabil să poată fi urmată în vreun fel în zilele noastre de omul modern alienat.

Evanghelistul Ioan a descris în Cartea Apocalipsei modul în care va proceda Dumnezeu atunci când va decide, în sfârșit, să pună un capăt temporal Proiectului Adam, acest experiment materialmente nereușit, pentru a salva restul creației, dar și ideea de om în sine, ca purtător de scânteie divină. Confruntarea apocaliptică este în curs, de fapt ea a însoțit umanitatea de îndată ce a refuzat să-și urmeze Dumnezeul și a nesocotit Legământul, subordonându-se fricii atavice, lăsându-se condusă de instincte și nu de rațiune.

Thomas Hobbes a descris acest construct ca fiind “Leviatanul”, un organism politic statal cu doi piloni: forța instituțională coercitivă și biserica ca instituție, care strivesc individul de la care cer supunere oarbă, oferindu-i în schimb “protecție”. Și tot Hobbes a prezis că umanitatea va ajunge să prefere acest construct artificial, zeu mercantil și tranzacționist, pentru că frica este mai puternică decât iubirea.

Natura nu are nicio vină și nu va împărtăși destinul omenirii. Sursa: Wikimedia Commons

La pragul dintre ani, la fel ca John, ajungem să ne întrebăm unde anume ne mai putem ascunde de fricile noastre care ne însingurează în lume, făcându-ne să iubim Leviatanul și căile sale. Dar pentru fiecare John se găsește, iată, câte un Octavian căruia îi pasă. Toată istoria noastră de homo sapiens sapiens nesupus și deci nerecunoscător ne-a adus aici, între aceste contradicții care ne macină.

Îi vedem cu ochii noștri pe Gog și pe Magog în fiecare zi, îmbrăcând chipuri cu care ne-am obișnuit: oameni politici, lideri de state, oameni de afaceri, teroriști travestiți în lideri religioși, lideri de opinie, șefi de partide și de diverse organizații și trusturi, guru, oameni de televiziune, prezicători, călugări vizionari, salvatori ai planetei și lista poate continua. Nu mai știm cum arată calea dreaptă, am rătăcit-o pentru că nu mai avem decât o foarte fragilă legătură cu Dumnezeu, cu atât mai fragilă cu cât invocăm mai aprig că-i suntem credincioși.

Singura soluție pe care o avem la-ndemână este să încetăm să mai pariem orbește pe acest experiment ratat care este umanitatea și pe închipuita noastră putere de a rezista ca proiect din pură ambiție și respingând sistematic eforturile Creatorului de a restaura Creația. Pur și simplu.

Dacă am înceta să mai hrănim Levitanul, revenind smeriți sub protecția lui Dumnezeu, toți acești Gog și Magog ar dispărea pur și simplu: ei sunt creația egoismului nostru. Și judecata divină ar fi simplă: proiectul a eșuat, dar fiecare dintre noi, individual, poate fi salvat în Împărăția lui Dumnezeu. Nu asta a spus Isus?

Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este.

Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.

Și am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Însuși Dumnezeu va fi cu ei.

Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.