Dileme bugetare- de Cristian Felea

Dileme bugetare

Premierul noului guvern PNL – PSD – UDMR, Nicolae Ciucă, ne-a asigurat de curând, după ce partidele din coaliție au derulat și o rundă de consultări cu Klaus Iohannis la Cotroceni, că bugetul va fi finalizat luni, 13 decembrie, și până la Crăciun va fi trecut prin Parlament și votat. Cu alte cuvinte, vom începe anul cu bugetul pe masă. Să fie într-un ceas bun!

De ce sunt atât de anevoioase discuțiile pe buget (nu că vreodată ar fi fost un lucru simplu să formezi un consens pe un proiect de buget), în condițiile în care am avut lungi negocieri între PNL și PSD la momentul constituirii noii majorități care susține guvernul, cu execuția bugetară pe masă?

Putem enumera câteva motive chiar la prima vedere: (i) deosebirile de viziune, să-i spunem doctrinară, (ii) dificultățile de a găsi resurse imediate pentru a acoperi promisiunile din programul de guvernare, (iii) inițiativele puse pe masă de partidele din arcul guvernamental ce nu pot fi implementate fără consultări cu mediul de afaceri și sindicatele, (iv) gradul foarte ridicat de îndatorare (s-a depășit plafonul de 45% din PIB) și dobânzile ridicate ale împrumuturilor externe, care fac dificilă finanțarea deficitului bugetar, (v) deficitul de cont curent și așa mai departe.

Dincolo de aspectele de bază, PNL, PSD și UDMR au ajuns la medierea Cotroceniului cu două teme asupra cărora nu au reușit să cadă de acord. Primul subiect este o discuție pe marginea propunerii de inspirație orbanistă pusă pe masă de UDMR, și anume “taxa de solidaritate” reprezentând un procent de 1% din cifra de afaceri a companiilor cu peste 100 de milioane de euro cifră de afaceri în România.

Al doilea subiect este legat de legea privind utilizarea “certificatului verde” sau a “certificatului Covid” ca instrument de politici publice menit să întărească pârghiile administrative prin care statul poate organiza controlul pandemiei într-un preconizat “val 5” de infectări cu coronavirusul ce a suferit așa-numita mutație “Omicron”.

După consultările cu Klaus Iohannis, premierul Ciucă a anunțat că: (i) nu se vor introduce taxe noi, deci propunerea UDMR nu va fi cuprinsă în bugetul de stat pentru anul 2022, dar rămâne în discuție și (ii) ministrul sănătății, Alexandru Rafila, împreună cu Nelu Tătaru, președintele Comisiei de sănătate din Camera Deputaților, vor finaliza de urgență proiectul de lege privind introducerea “certificatului Covid”, care va constitui ulterior o prioritate și pentru dezbaterile și votul din Parlament.

Să ne întoarcem, însă, la discuția privind bugetul de stat. Pentru anul 2022, bugetul de stat este construit pe un deficit bugetar de 5,84% din PIB, ceea ce presupune că pe lângă veniturile prognozate Ministerul de Finanțe va trebui să se împrumute cu echivalentul a peste 100 de miliarde de lei.

În primele 11 luni ale anului 2021 guvernul a împrumutat de asemenea circa 100 de miliarde de lei, doar că dobânzile pentru împrumuturile externe ale României au crescut foarte mult, de la 2,66% în februarie, de exemplu, la 5,57% în decembrie. Conform datelor publicate de “cursdeguvernare.ro”, pe baza statisticilor “Eurostat”, în octombrie România se împrumuta la cea mai mare dobândă din Uniunea Europeană, 4,75%, urmată fiind de Ungaria, cu 3,69%, Polonia, cu 2,63% și Cehia, cu 2,34%.

România mai are o problemă, și anume faptul că nu reușește să aibă un nivel suficient al veniturilor bugetare, raportat la PIB. În 2020, de exemplu (vezi “zf.ro”), în România veniturile bugetare se situau la 31,1% din PIB, comparativ cu: Ungaria – 43,5%, Polonia – 42,8%, Cehia – 41,3% sau Bulgaria – 39,3%.Comparația cu alte state europene este și mai apăsătoare: Franța – 52,9%, Belgia – 50,6%, Danemarca 49,2% sau Germania – 45,2%.

Dacă nu ai venituri bugetare, dar ai totuși proiecte mari de finanțat, soluțiile pentru un stat membru al UE sunt de principiu două: (i) să aplici cu cât mai multe proiecte pentru finanțarea cu bani unionali, pe diverse programe, conform Cadrului Financiar Multianual (CFM) și (ii) să te împrumuți de pe piețele financiare externe.

Dar dacă statul se împrumută, apoi lansează proiecte de finanțare, cum este cazul PNDL-urilor inventate de cuplul Udrea – Dragnea, unde mecanismele de audit sunt de la laxe la inexistente, atunci clientela politică se poate îndestula, iar contribuabilul român plătește

“furtișagurile” din solidaritate.

Sursa: fes.ro

Ca să ne întoarcem la problema de fond, privind veniturile bugetare – de care se lovește acum și coaliția de partide care susține guvernul Nicolae Ciucă -, să aruncăm o privire pe graficul din imagine, publicat de studiul Fundației Friedrich Ebert (“fes.ro”) sub titlul “Pauperitatea fiscală a României”. Conform diagramei, în România veniturile bugetare se formează în cea mai mare parte prin taxarea consumului (TVA, accize), apoi prin sarcinile fiscale colectate din taxarea muncii (angajator și angajat), respectiv a capitalului (taxele locale, în principal).

Comparativ cu media Uniunii Europene, sunt diferențe și de calitate a taxării, dar și de valoare. În Uniune taxarea consumului și a muncii (angajat) au pondere egală și sunt cele mai semnificative, fiind la mică distanță urmate de taxarea capitalului și a muncii (angajator). Taxarea consumului este însă, ca proporție în veniturile bugetare, mult sub nivelul din România.

Ce înseamnă toate acestea? În primul rând înseamnă că România se bazează în formarea bugetului pe o sursă – consumul – care și-a atins limitele. Chiar dacă ANAF ar reuși să se reformeze și să colecteze mai bine TVA și accize, limitând piața neagră, aportul acestor măsuri în creșterea veniturilor bugetare nu va depăși 1,5 – 1,8% din PIB. Deci avem nevoie de alte soluții.

Orice schimbare de model de impozitare/taxare, pentru a avea susținerea cetățenilor și a mediului de afaceri – de unde de altfel se și colectează aceste venituri – trebuie să parcurgă un proces elaborat de consultare publică; el nu poate fi impus peste noapte, după negocieri netransparente purtate prin palate Victoria, Cotroceni sau din dealul Parlamentului.

Din acest punct de vedere este de salutat recomandarea pe care a făcut-o Klaus Iohannis, privind introducerea “taxei de solidaritate” pusă pe masă de UDMR și susținută de PSD (două partide cu mare simpatie pentru politicile premierului ungar Viktor Orban), de a se consulta mai întâi cu mediul de afaceri.

Vicepreședintele AmCham, Ionuț Sas, a ținut să precizeze nu doar că mediul de afaceri nu este confortabil cu o măsură care, pe nepusă masă, i-ar putea înjumătății profiturile în anul 2022, dar și că experimentul maghiar inițial cu o astfel de taxă a eșuat: “În ultimii ani a existat în toată Europa o asemenea taxă, anume în Ungaria, dar și acolo nu a funcționat decât o scurtă perioadă, pentru că s-a ajuns la procedura de infringement” (“economie.hotnews.ro”).

BNR a semnalat, de altfel, prin economistul șef Lucian Croitoru, că o taxă de 1% pe cifra de afaceri va fi probabil plătită în primul an de companii, prin beneficiul “elementului surpriză”, după care conformarea va deveni problematică. Altfel spus, guvernul Ciucă ar putea apela doar în mod excepțional la o astfel de taxă, pentru un an sau doi ani fiscali, dar în condițiile în care a negociat deja cu contribuabilii vizați taxa și a explicat transparent și de ce este necesară și care este exact perioada pentru care va fi instituită.

Colectarea veniturilor la buget fără consultare publică a fost și va rămâne mereu dificilă, pentru că orice măsură impusă într-un mod netransparent va lăsa contribuabililor impresia că sunt spoliați în beneficiul clientelei de partid și pentru a susține o lungă listă de instituții de stat absolut ineficiente.

Domnul Grigorescu, pensionat din domeniul serviciilor publice, are o pensie brută de 1890 de lei. Începând cu anul 2022 punctul de pensie ar urma să crească de 1442 lei la 1586 lei (deci cu 10%) și pensia sa brută va fi de 2079 lei. Până în decembrie anul acesta domnul Grigorescu nu plătește impozit. Din ianuarie pe fluturașul pe pensie va avea: pensie brută – 2079 lei; pensie netă – 2071,1 lei; impozit – 7,9 lei. Creșterea de pensie va fi de 181,1 lei, adică de circa 9,6%; la o inflație estimată de BNR la 8 – 8,5%, creșterea reală fiind de 1,1 – 1,6%.

Să luăm un alt exemplu, un pensionar – domnul Ștefănescu – care a activat în sectorul energetic (exploatare petrol și gaze) și are în prezent o pensie brută de 3760 de lei. Conform programului de guvernare, în anul 2022 pensia domnului Ștefănescu crește de la 3760 de lei la 4136 lei. Până în prezent domnul Ștefănescu plătea un impozit de 176 de lei și îi rămâneau de cheltuit din pensie 3584 de lei. De la 1 ianuarie domnul Ștefănescu va plăti: (i) impozit: 213,6 lei și (ii) CASS: 13,6 lei.

Pensia netă a domnului Ștefănescu va fi de 3908,8 lei. Creșterea netă a veniturilor domnului Ștefănescu va fi de 324,8 lei, adică de 9,06%. Cum inflația pentru primul trimestru al anului 2022 este estimată la 8 – 8,5%, se cheamă că creșterea reală de venituri a domnului Ștefănescu este de 0,56 – 1,06%.

Exemplele de mai sus vin să exemplifice de ce cetățeanul nu mai are încredere în promisiunile politicienilor care se perindă la guvernare. În mod evident guvernul mizează aici pe câteva mecanisme care nu avantajează cetățeanul contribuabil, dar îi conferă posibilitatea de a crește veniturile bugetare și totodată de a pretinde că vine în sprijinul pensionarilor: (i) marea majoritate a pensionarilor nu vor avea, după creșterea de 10%, venituri mai mari de 4000 de lei, deci nu vor fi afectați de instituirea taxării CASS; (ii) introducerea CASS peste pragul de 4000 lei este practic o schemă de “impozitare progresivă” nedeclarată, ca și aceea care impunea plata unui impozit doar peste pragul de venituri din pensie de 2000 lei; (iii) cea mai mare parte a măririlor de venituri ale pensionarilor, indiferent de prag, este deja consumată de inflație; deci beneficiul real de creștere nu va fi mai mare de 2%.

În ultima vreme mai multe teorii privind soluțiile de creștere a veniturilor bugetare au fost expuse în spațiul public, dar amintesc două dintre acestea:

(i) Primul set de teorii, expus în principal de Cristian Socol, este legat de principiul creșterii ponderii veniturilor salariale la formarea PIB, așa numita teorie “Wage-Led-Growth”, însoțită de impozitarea progresivă (mai echitabilă) a acestor venituri;

(ii) Al doilea set de teorii, susținut de Gabriel Biriș, insistă pe o taxare corectă a pământului și a capitalului (în special pe dreptul autorităților locale de a taxa diferit capitalul individual raportat la cel deținut de companii) și pe eliminarea excepțiilor fiscale arbitrare și ineficiente.

De principiu, primul set de măsuri ar trebui să crească substanțial aportul muncii la formarea PIB și, implicit, la formarea veniturilor bugetare, în timp ce al doilea set de măsuri este legat de creșterea aportului veniturilor bugetare prin o mai corectă taxare a capitalului. Dacă aceste modele ar da rezultate, România ar putea nu doar să-și crească veniturile bugetare, către o medie de 40 – 41% din PIB, conformă cu media Uniunii Europene, dar și să-și schimbe modelul de formare al PIB și, implicit de alimentare cu venituri a bugetului de stat.

Teoria “Wage-Led-Growth” (WLG) este orice altceva decât ceea ce am văzut în exemplele de mai sus. Ideea unei creșteri de 10% a veniturilor din pensii, de exemplu, despre care guvernanții afirmă că implică dificultăți în identificarea de resurse de finanțare – deci se va recurge la împrumuturi de pe piețele internaționale – nu înseamnă nici că veniturile cresc în mod real, nici că va fi încurajat consumul.

Raportată la zona Euro, unde inflația este în medie 3,3 – 3,4%, inflația în România este de 8% și va ajunge la 8,5% (poate chiar 9%), mai mult decât dublu; cu alte cuvinte, pentru fiecare 100 de lei cu care se va finanța creșterea de pensii (dacă va fi cazul), statul va împrumuta 20 de euro, la o dobândă de circa 5%; rezultă un cost suplimentar de 1 euro sau 5 lei.

Acei 100 de lei împrumutați, cu un cost de 5 lei, vor fi aruncați în piață, pentru consum, unde sunt erodați de creșterea de prețuri, dar statul va beneficia colectând, în lei, TVA și accize mai mari.

Creșterile de venituri din pensii în formula propusă de guvern, unde beneficiul real este nesemnificativ, aduc un spor de consum stimulat de creșterile de prețuri (deci consumul nu este o alegere, ci este impus de inflație), dar nu și o contribuție ce poate interesa PIB-ul potențial.

Pentru a nu mai ajunge în situația în care se află astăzi guvernul Ciucă, soluțiile nu sunt foarte multe, ci din categoria celor care fac apel la reforme reale, care trebuie, înainte de a fi implementate, să fie subiectul unei largi consultări publice. Dar la ce soluții ne referim?

Cristian Socol, de exemplu, opinează că:

“Decelerarea creșterii economice, finanțarea dificilă a deficitului bugetar, mărirea costurilor de finanțare, reducerea puterii de cumpărare şi adâncirea sărăciei sunt doar câteva elemente ale crizelor suprapuse pe care le trăim în prezent – criza sanitară, economică, energetică și socială. (…)
România nu poate merge înainte fără măsuri structurale. Simpla promisiune a colectării mai bune a veniturilor la buget nu mai este o soluție credibilă de mulți ani. România nu va putea să-și respecte angajamentele de însănătoșire a finanțelor publice până în 2024 fără măsuri concrete, certe.

Coborârea sub 6% din PIB a deficitului bugetar nu se poate realiza fără implementarea unor reforme consistente de creștere a veniturilor la bugetul de stat și raționalizarea cheltuielilor ineficiente, reducerea risipei.

Nevoia de reformă a sistemului fiscal-bugetar trebuie analizată serios. România nu mai poate funcționa cu o pondere a veniturilor bugetare în PIB compatibilă țărilor de tip paradis fiscal și cu pretenții de servicii publice conforme cu cele din țările dezvoltate. Nu-s venituri, nu-s nici cheltuieli. Nu-s cheltuieli, nu-s nici servicii publice decente.”

Gabriel Biriș, la rândul său, completează viziunea asupra reformelor necesare cu aspecte cum sunt:

“Nu putem să vorbim de creșterea veniturilor în contextul în care ne dorim păstrarea stabilității și predictibilității, adică stabilitatea cotelor principale de impunere, fără să vorbim de cei care nu plătesc impozite, fie că vorbim de scutiri, fie că vorbim de evaziune.

Din vreo 600 de mii de companii, în jur de 5% mai au obligația să declare impozit pe profit. Restul sunt supuse fie impozitului specific, fie impozitului pe venitul micro-întreprinderilor, contra mersului fiscalității la nivel global, unde vorbim de combaterea erodării bazei de impunere.

O mare distorsiune a fost creată cu revoluția fiscală prin care s-au mutat contribuțiile de la angajator la angajat, dar nu s-a făcut într-un mod care să fie neutru pe sarcina fiscală și structura veniturilor bugetare. CAS-ul a crescut de la 21% la 25%, CASS-ul a crescut și el puțin de la 8 la 10%. În compensație a scăzut impozitul pe venit. Practic cota unică de impozit pe venit care n-a fost niciodată chiar unică a devenit 10%. Asta a mutat în jur de 14 miliarde de lei de la bugetul de stat la bugetul de pensii, sumă care nu a fost folosită să reducă deficitul ci ca să se justifice existența fondurilor pentru creșterile ulterioare accelerate a pensiilor. Practic am mutat bani dintr-un buzunar în altul și am zis că suntem mai bogați. Nu suntem. (…)”

Cu privire la impozitele locale: ” Trebuie păstrate: (i) grila de valori impozabile prevăzută în acest moment pentru calculul valorii impozabile pentru imobilele cu destinație rezidențială deținute de persoane fizice, soluție ce ar trebui extinsă pentru calculul valorii impozabile la toate clădirile; (ii) diferențierea prin cotele de impunere între imobilele folosite pentru locuire și cele cu destinație nerezidențială.

Trebuie eliminate: (i) posibilitatea Consiliilor locale ce introduce cote diferite pentru persoane juridice, față de persoane fizice, pentru clădiri cu aceeași destinație (rezidențial/nerezidențial); (ii) prevederea cu privire la reevaluări periodice, care pe lângă faptul că generează costuri inutile, generează și riscuri extrem de mari.”