Anda Mețac este studentă la Facultatea de Medicină din cadrul Univeristații de Medicină și Farmacie ,,Carol Davila”, București. Fondator în anul 2017 a Asociației Elevilor din Maramureș, Anda Mețac a coordonat cu succes proiectul Scoli curate în județul Mureș, mentor civic în proiectul Acceleratorul de Implicare Civică pentru Tineri, iar în prezent este Coordonatorul General de Advocacy în proiectul Cetățeni activi pentru servicii publice locale de calitate.
În interviul acordat pentru Republika News, aceasta atinge mai multe subiecte interesante. Am vorbit cu Anda despre admiterea la medicină, prima sesiune, procesul de transfer de la o facultate la alta, cel mai greu moment petrecut în spital și a oferit câteva sfaturi viitorilor studenți.
De ce ai ales Facultatea de Medicină, când ți-ai dat seama că visul tău este să fii medic?
Din motive personale, am fost foarte apropiată de mediu de cand eram copil. Mama a fost diagnosticată cu Scleroza Multipla cand aveam cam 8 ani, motiv pentru care am înțeles rapid de ce e bine să știu să acționez într-o situație de urgența sau emoțiile unui rezident, pe care le observam cand stateam pe holurile spitalului. Spitalul pentru mine a însemnat întotdeauna un hotel al durerii, însă și locul în care dacă aș depune puțin efort, viața mea ar avea scop si sens: slujirea altor mame, bunici, mătuși, unchi, tati, la fel cum mi-ar fi plăcut să fie tratată mama mea.
Am fost, de asemenea, un copil curios de științe în general, zilele mele întotdeauna aveau cel puțin 4-5 ore de citit din enciclopedii.
Am ales facultatea de medicină trecand printr-un proces destul de rațional, balansand tot ceea ce mi-a plăcut si alegand în funcție de lucrurile pe care le-am considerat atuuri.
Parcursul meu educațional a fost unul foarte mobil din fericire, încercand toate variantele care mi-au suras: am fost elev al Colegiului de Arte și olimpică la flaut în gimnaziu, am ajuns la matematică-informatică în liceu, apoi m-am transferat la profil de biologie-chimie, însa mi-am urmat și pasiunile umanistice în paralel. Nu consider că un anumit profil te blochează la alegerea facultății și aș recomanda tuturor celor care își doresc acest drum să urmeze în copilărie tot ceea ce le face plăcere, deoarece orice lucru “extra” te va face un doctor mai conectat cu pacienții.
Cum ți se pare facultatea, cum sunt profesorii? Cum a fost prima sesiune?
Facultatea este frumoasă, depinde mult și care sunt lucrurile din care îți extragi energia. Personal, îmi extrag energia din informații și din oameni, de aceea medicina a fost o sursa de energie continuă, iar un profesor care vorbește cu pasiune câteodată îmi provocă entuziasm pană la lacrimi, știind că încă există oameni cărora chiar le place ceea ce fac. Pentru o tânără ca mine, această atitudine era plina de motivație.
Lucrurile nu sunt doar roz la medicină, iar nevoia de a face diferența dintre simpatie și empatie e necesară mult prea precoce pentru un elev abia ieșit de pe băncile facultății. Sesiunile pot să fie foarte grele dacă nu reușești să îți dai seama rapid că efortul tău academic nu spune nimic despre valoarea ta ca persoană. Îmi place mereu să le spun tuturor celor care își doresc acest drum că e absolut normal să te simți incapabil, să te simți obosit, să plangi, să iei pauze sau chiar să renunți. Dacă îți dorești medicină pentru bani, îți recomand orice alt domeniu, nici o suma nu îți poate aduce fericirea atunci cand va trebui să spui pas unor evenimente importante ale familiei deoarece ai examene sau să pierzi relații deoarece ești indisponibil.
Totuși, oamenii care îți vor ramane alături sunt cei care contează, deoarece înseamnă că te prețuiesc cu adevărat.
Știu că admiterea este extraordinar de grea și mulți reușesc abia din a doua sau a treia încercare, pentru tine cum a fost?
Admiterea este dificilă în orice centru, deoarece trebuie să reușesti într-un timp scurt să faci diferența între a fi autodidact și sistemul de învățare din liceu. Eu cred mult că sunt lucruri care sunt “scrise” pentru noi, de aceea fiecare are un parcurs unic și daca nu reușești din prima, nu înseamnă că trebuie să lași acel imposter syndrome sa te doboare. Am avut colegi care au repetat ani, care au intrat din a 4-a încercare sau care au renunțat. Admiterea nu spune nimic despre cum vei fi tu ca student sau ca profesionist.
Cel mai bun exemplu sunt eu, care am crezut că viața mea s-a sfarșit profesional atunci cand am picat sub linie la Cluj, însa m-am regăsit la Targu Mureș, iar apoi m-am transferat la Bucuresti. Genul acesta de mutări vor fi foarte dese, mai ales cand vorbim despre rezidențiatul care îți oferă specializări în funcție de punctaj, iar de cele mai multe ori ceea ce credem că ne dorim și că ne va distruge viața dacă nu obținem, poate deveni cea mai mare binecuvantare daca știi să te adaptezi.
Aș adăuga în acest sens un mesaj către părinți, să își susțina copiii și să le fie sprijin emoțional și moral mai mult decat critici – suntem noi înșine deja.
Iar profesorilor care au curajul să descurajeze un copil în funcție de notele de la o anumită materie, să își reamintească: acesta e motivul pentru care voi ați ales această profesie? Să distrugeți psihic un tanăr?
Am trecut prin bullying, prin descurajări, ba chiar mi-a fost sunată mama și sfătuită să aleg altceva deoarece “am alte pasiuni” (fără să știe cineva real ce e în sufletul meu). Uite-mă în anul 5, fără să am vreo problemă, din contră, avand chiar performanțe.
Am fost un elev interesat, dar niciodată de 10 perfect. Perfecțiunea și competiția toxică nu e necesară. Ești absolut perfect pentru medicină, indiferent de unde vii, ce note ai la chimie sau de la ce profil ești.
Primii trei ani ai studiat în cadrul UMFST, ce te-a determinat să te transferi la UMFCD? Cum a fost procesul de transfer?
Motivul pentru care m-am transferat ține de faptul că în anul al doilea m-am angajat la Societatea Academică din Romania, cel mai vechi think tank din Romania, unde am fost implicată în multiple proiecte ce țin de implicarea civică a tinerilor. Inițial, a fost doar o colaborare temporară, eu fiind implicata într-un proiect local în Mureș, dar mi s-a pus în vedere în cadrul interviului că pentru o colaborare pe termen lung, aceasta ar fi una dintre condiții.
Să mă transfer la București a pornit ca un vis, știind că e nevoie de foarte multă răbdare si birocrație. Trebuie să respecți fiecare deadline, să lupți pentru drepturile tale deoarece legile pot fi interpretate diferit de la centru la centru, să te încadrezi cu mutarea efectiv din timp, uneori fără să ai un răspuns final. E nevoie de răbdare și reziliență și un mare control emoțional. Tuturor celor care își doresc să facă acest pas, le pot răspunde cu mare drag la întrebări. Personal, mă simt binecuvântată: am trecut prin sentimentul de a îmi alege un loc si a reuși să îl accesez de mai multe ori decat am primit uși închise, iar credința ajuta enorm.
Mureș va rămane prima mea casă, țin minte și acum cuvintele frumoase ale Domnului Decan de la Targu Mureș care m-a îmbrățișat și m-a încurajat să zbor cat mai departe, să am curaj și să nu uit că prima mea casă a fost si va rămane Targu Mureș. Dupa 2 ani, îi dau dreptate, acest loc va avea mereu însemnătate în sufletul meu.
Totuși, locul cu care am fost cea mai compatibilă si unde am reușit să îmi vindec cele mai multe răni și să evoluez într-o nouă etapă personală a fost București. Cred că am fost mereu iubită, deoarece încă de la depunerea dosarului la București, pană la relațiile extraordinare pe care le-am dezvoltat cu profesorii de la București am dat doar de oameni calzi, deschiși, care au avut mereu un cuvant de încurajare.
Am dat și de oameni cruzi și care m-au făcut să plang în ambele orașe și în tot procesul? Da, dar nu merită menționați, deoarece nu merită atat de multă putere încat să îi las să îmi afecteze impresia și sentimentele fața de un loc sau domeniu pentru atat de mult timp. E suficient că m-au rănit într-un moment punctual. Toți vom ajunge candva la o judecată.
Nu merită să lași oamenii să decidă pentru tine cum ți se pare o anumită situație, mai ales cand ești propriul tău prieten (sau așa ar trebui să fie).
Care a fost cel mai greu moment de până acum din spital?
Cel mai greu moment din spital a fost stagiul de neurologie, dar și unul dintre cele mai frumoase. Nu mă refer în nici un moment la dificultatea materiei, ci la încărcătura emoțională.
Nu cred ca voi uita vreodată această zi. Eram în salonul unui pacient care a suferit un AVC și căruia trebuia să îi facem examenul clinic. Pentru a evita să intru în termeni foarte tehnici, voi folosi un limbaj care să fie înțeles de către oricine, nu doar de cei care au cunoștințe în domeniu.
Trebuia să verificăm capacitatea lui de înțelegere și limbajul, evident, fiind foarte afectate, bărbatul încercând să înțeleagă ce comandă am scris pe o coala de hârtie și pe care trebuia să fie capabil să o citească, să o înțeleagă și să o execute. Nu a reușit, partea dreapta a corpului nu o putea mișca, însa ce nu am observat era faptul că în spate era aparținătorul, soția lui. La un moment dat, s-a auzit vocea ei “cu numerele se descurcă mult mai bine, să știți”.
Curajul și speranța din vocea femeii, care se lega cu sufletul de ceea ce era capabil să facă, mai mult decât ceea ce boala i-a furat, m-a emoționat până la lacrimi. Am luat o pauza pentru a o îmbrățișa. Secția de neurologie este extraordinară de la Spitalul Universitar de Urgentă din București, iar doctorii sunt extraordinar de dedicați. Poate am fost atât de puternic afectată emoțional deoarece asociam mult cu mama, însă a fost o adevărată emoție să observi că indiferent de deficitul nervos pe care îl are un pacient, el este acolo și că limbajul pe care îl înțelegem toți, indiferent de situație este iubirea.
Uneori, o mângâiere, un cuvânt cald, să tragi plapuma mai sus după un control sau să îi spui unui pacient care aparent nu poate vorbi “Va fi bine, este copilul tău aici în vizită” sau “ești curajos, nu ești singur” poate face minuni.
Ce sfaturi le dai tinerilor care își doresc să dea la UMFCD?
Cred că legat de sfaturi am încercat să asociez în întrebările de mai sus tot ceea ce simțeam că trebuie să audă un tânăr, motiv pentru care aș vrea să ofer un ultim sfat scurt: crede în tine, lasă-te să simți emoție fără să te închizi și dacă viața îți dă lămâi…trebuie să facem limonadă.
Mai multe știri pe republikanews.ro.
Ne găsești pe pagina de Facebook RepublikaNews.