„Războiul este un loc în care tinerii, care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid.„
Erich Hartmann
Joi, 24 februarie, ora Moscovei 4.30, Vladimir Putin își începe discursul către lume, chiar dacă părea să fie o adresare către națiune:
„Circumstanțele ne impun să luăm măsuri decisive și imediate. Republicile Populare Donbass s-au adresat Rusiei cu o cerere de ajutor. În acest sens, în conformitate cu articolul 51, Partea 7 din Carta ONU, cu sancțiunea Consiliului Federației și în temeiul tratatelor de prietenie ratificate de Adunarea Federală și a asistenței reciproce cu DPR și LPR, am decis să conduc o operațiune militară specială. (…) Obiectivul este de a proteja persoanele care au fost ținta intimidării și genocidului din partea regimului de la Kiev timp de opt ani. Și pentru aceasta vom lupta pentru demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, cât și pentru a-i aduce în fața justiției pe cei care au comis numeroase și sângeroase crime împotriva civililor, inclusiv împotriva unor cetățeni ai Federației Ruse.” (realitatea.net și libertatea.ro)
Așa că armata rusă a atacat Ucraina, la ordinul comandantului său suprem, exact așa cum au indicat analizele informațiilor obținute de serviciile de informații ale statelor membre NATO: bombardamente cu rachete și ale aviației (vânătoare și bombardament și elicoptere), urmate de pătrunderea de coloane de mecanizate și infanterie, precum și desant de infanterie aeropurtată și marină din Nord, Est și Sud.
Obiectivele definite de discursul lui Vladimir Putin – demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, (…) a-i aduce în fața justiției pe cei care au comis numeroase și sângeroase crime împotriva civililor – ne indică și țintele concrete:
(i) Ocuparea Donbass și a unui culoar sudic care să securizeze o legătură terestră cu Crimeea, teritoriu deja inclus în Federația Rusă; deși încă nu este clar, deși marina rusă i-a ucis pe grănicerii ucraineni de pe Insula Șerpilor, dacă acest culoar sudic ocupat de ruși va ajunge până la Gurile Dunării (la granița cu România) sau nu;
(ii) Ocuparea capitalei Kiev și instalarea unei administrații provizorii pro-ruse a Ucrainei; chiar dacă actualul guvern se va refugia la Lvov, în Vest, sau va trece temporar granița, căutând protecția unui stat NATO (în Polonia de exemplu), situația nu va deranja Kremlinul, dimpotrivă, îi va alimenta retorica;
(iii) Conform cu listele pe care serviciile ruse de informații le-au întocmit și furnizat armatei, vor fi căutați așa-zișii „naziști din guvernul ucrainean”, în frunte cu președintele Zelenski, pentru a fi arestați și deportați în Rusia, unde li se va înscena un proces pentru crime de genocid (o replică caricaturală a tribunalului constituit pentru crimele din fosta Iugoslavie);
(iv) Ocuparea de poziții ale armatei ruse în alte zone cheie ale Ucrainei, mai ales în Estul industrializat (Harkov, de exemplu), pentru a controlul industriei de apărare ucraineană, în primul rând; din aceste zone armata rusă nu își va abandona pozițiile curând, chiar dacă Vladimir Putin a declarat că Federația Rusă nu vrea să ocupe Ucraina.
MITUL OCUPĂRII UCRAINEI DE CĂTRE OCCIDENT
Să ne întoarcem puțin la discursul lui Vladimir Putin, pentru că, dincolo de obiectivele sale politico-militare în Ucraina, el dezvăluie modul în care Kremlinul (și nu doar Vladimir Putin, care pare din ce în ce mai mult să se asemene unei păpuși mânuită de un ventriloc) se raportează – din 2007, să nu uităm – la sistemul relațiilor internaționale post WW2:
Sursa: adevarul.ro/international
„Este bine cunoscut faptul că timp de 30 de ani am încercat cu insistență și răbdare să ajungem la un acord cu țările fruntașe NATO cu privire la principiile securității egalitare și indivizibile a Europei. Ca răspuns la propunerile noastre, ne-am confruntat constant fie cu înșelăciune și minciuni cinice, fie cu încercări de presiune și șantaj, în timp ce Alianța Nord-Atlantică, între timp, în ciuda tuturor protestelor și preocupărilor noastre, se extinde în mod susținut. Mașina militară se mișcă și, repet, se apropie de granițele noastre. (…)
În primul rând, fără nicio sancțiune din partea Consiliului de Securitate al ONU, au efectuat o operațiune militară sângeroasă împotriva Belgradului, folosind avioane și rachete chiar în centrul Europei. Câteva săptămâni de bombardare continuă a orașelor civile, a infrastructurii vitale. (…)
Acest lucru a condus la faptul că tratatele și acordurile anterioare nu mai sunt în vigoare. (…) Tot ceea ce nu se potrivește hegemonului, celor de la putere, este declarat arhaic, învechit, inutil. Și invers: tot ceea ce li se pare benefic este prezentat ca adevărul suprem, avansat cu orice preț, în mod prostesc, prin toate mijloacele. Lucrurile despre care vorbesc nu privesc doar Rusia și pe noi. Sunt aplicabile întregului sistem de relații internaționale și, în anumite cazuri, chiar și aliaților SUA înșiși. (…)
Cu toate acestea, în decembrie 2021, am făcut totuși din nou o încercare de a conveni cu Statele Unite și aliații săi asupra principiilor asigurării securității în Europa și asupra neextinderii NATO. Totul este în zadar. Poziția SUA nu se schimbă. Ei nu consideră necesar să negocieze cu Rusia în această problemă vitală pentru noi; urmărindu-și propriile obiective, ne neglijează interesele.”
Diavolul – o spune Patristica – este legalist, adică argumentează ca un avocat de mare clasă, distorsionând realitatea cu mare putere de convingere. Înainte de colapsul Uniunii Sovietice și al Pactului de la Varșovia, NATO a început să se deschidă, cu o ofertă de dialog în locul confruntării, așa cum a demonstrat fără echivoc Summit-ul de la Londra din iulie 1990.
În următorii ani, Alianța a promovat dialogul și cooperarea prin crearea de noi forumuri, Parteneriatul pentru Pace și Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, deschise pentru întreaga Europă, inclusiv pentru Rusia.
Ca o recunoaștere a rolului unic al Rusiei în planul securității euro-atlantice, NATO și Rusia au semnat în 1997 „Actul fondator privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea” (Actul Fondator), creând „Consiliul Permanent Întrunit NATO-Rusia”. În anul 2002, NATO și Rusia au atins un nivel superior al relațiilor mutuale, prin înființarea „Consiliului NATO-Rusia”, bazele sale fiind puse prin „Declarația de la Roma”.
De la crearea Consiliului NATO-Rusia și până în prezent, NATO și Rusia au cooperat în diferite domenii, de la lupta împotriva traficului de droguri și a terorismului, salvarea submarinelor aflate în pericol și planificarea în domeniul urgențelor civile. Niciunui alt partener nu i s-a oferit o deschidere mai mare. Departe de a o marginaliza, NATO a tratat Rusia ca pe un partener privilegiat.
Rusia a subscris, de asemenea, la această viziune în Actul fondator. Ea s-a angajat să „creeze în Europa un spațiu de securitate și stabilitate, fără linii de diviziune sau sfere de influență” și să „respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor statelor și dreptul lor intrinsec de a-și alege căile prin care să-și asigure propria securitate”.
Liderii ruși susțin acum că oficialii SUA și ai Germaniei au promis în 1990 că NATO nu se va extinde în Europa Centrală și de Est, că nu va construi elemente militare de infrastructură și că nu va disloca permanent trupe în apropierea granițelor Rusiei. Niciun astfel de angajament nu a fost luat vreodată și nu a existat niciodată vreo dovadă care să susțină pretențiile Rusiei.
Dacă NATO ar fi făcut o astfel de promisiune, aceasta ar fi trebuit să îmbrace forma unei decizii formale, în scris, adoptate cu acordul tuturor Aliaților. Mai mult decât atât, posibilitatea de a extinde NATO a fost luată în calcul doar după ani de la reunificarea Germaniei. Acest aspect nu se afla încă pe agendă în momentul în care Rusia susține că au fost făcute aceste promisiuni.
Este evident că acum Rusia încearcă să-și recreeze o sferă de influență, prin ocuparea unei părți a Ucrainei, prin menținerea unui număr mare de forțe la granițele acesteia și prin pretenția că, așa cum a declarat recent ministrul afacerilor externe Sergei Lavrov: „Ucraina nu poate să aparțină niciunui bloc”.
În încercarea de a-și apăra propriile acțiuni ilegale din Ucraina, Rusia a atacat legitimitatea unor operațiuni ale NATO. Operațiunea NATO legată de Kosovo a fost declanșată după mai bine de un an de eforturi întreprinse de ONU și Grupul de Contact – în care Rusia era membră – în vederea ajungerii la o soluție pașnică.
În câteva rânduri, Consiliul de Securitate al ONU a catalogat purificarea etnică din Kosovo și numărul crescând de refugiați alungați din căminele lor drept o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Operațiunea „Allied Force” a NATO a fost lansată în pofida absenței unei autorizări din partea Consiliului de Securitate (Federația Rusă s-a opus), pentru a stopa o susținută încălcare a drepturilor omului și ucidere a populației civile pe scară largă.
La 27 februarie 2014, actualele autorități ucrainene au primit aprobarea unei covârșitoare majorități a parlamentului ucrainean (371 de voturi din 417 înregistrate), care include și reprezentanți ai Partidului Regiunilor. Acest parlament a fost ales la 28 octombrie 2012.
La acel moment, Ministerul de Externe rus a declarat că alegerile s-au desfășurat „în mod pașnic, fără niciun fel de excese și în conformitate cu standardele general acceptate” și că „au confirmat angajamentul Ucrainei pentru democrație şi statul de drept”. Parlamentul pe care Rusia îl caracteriza atunci drept legitim ar putea cu greu să fie considerat drept unul ilegitim acum.
Liderii ruși susțin că precedentul pentru așa-zisa declarație de independență a Crimeei îl reprezintă opinia consultativă a Curții Internaționale de Justiție privind independența Kosovo. Dar Curtea a subliniat circumstanțele în care cererile privind obținerea independenței sunt ilegale: acestea includ dacă „ele au fost sau ar fi fost legate de folosirea ilegală a forței”. Un exemplu de „folosire ilegală a forței” ar fi invadarea și ocuparea de către o țară vecină – exact acțiunea întreprinsă de Rusia în Ucraina.
Cât despre extinderea spre Est, NATO a sprijinit, într-adevăr, îmbunătățirea unor elemente ale infrastructurii militare, precum bazele aeriene, în țările care au aderat la Alianță, în concordanță cu cerințele pentru asigurarea consolidării și desfășurarea exercițiilor. Cu toate acestea, singurele forțe combatante staționate permanent pe teritoriul noilor state membre sunt doar propriile forțe armate ale acestora.
Chiar și înaintea crizei din Ucraina, singura prezență vizibilă și de rutină a forțelor Alianței în noile state membre era cea a aeronavelor NATO folosite în Țările Baltice pentru misiuni de poliție aeriană. Aceste mijloace defensive minime nu pot fi catalogate drept forțe combatante semnificative în sensul prevederilor Actului Fondator.
În fine, Actul Fondator prevede, de asemenea, că „Rusia va manifesta o reținere similară în privința dislocării convenționale a forțelor sale în Europa”. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă o încălcare flagrantă a acestui angajament. (www.nato.int)
BĂTĂLIA PENTRU KIEV
Sursa: www.g4media.ro/live
Vineri (25 februarie ac.) dimineața forțele armatei ruse se aflau deja la periferia Kievului, unde infanteria mecanizată a angajat lupte cu dispozitivele de apărare ruse. În timpul nopții și dimineața Kievul a fost suspus unor tiruri de bombardament ale forțelor atacatoare.
La primele ore apărarea antiaeriană ucraineană a doborât un avion al forțelor ruse deasupra Kievului, în timp ce forțele armate ruse erau filmate de populație în timp ce încercau să ocupe poziții în cartierul Obolon de la periferia Kievului.
Pentru că nu au reușit să mențină controlul asupra aeroportului militar Hostomel din apropierea capitalei Ucrainene, armata rusă este nevoită să folosească intens baza aeriană Gomel din Belarus, pentru a aduce trupe și tehnică cu care să încerce să-și consolideze dispozitivul cu care intenționează să înconjoare Kievul.
Parcă deconectat de la realitate – dar nu este nicio surpriză – ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, susține că „nimeni nu intenționează să ocupe Ucraina”, ci Rusia vrea ca poporul ucrainean să fie independent.
În replică, consilierul prezidențial ucrainean Mykhailo Podolyak, a declarat pentru Reuters că Ucraina dorește în continuare pacea și este pregătită pentru discuții cu Rusia, inclusiv cu privire la statutul de neutralitate: „Dacă discuțiile sunt posibile, acestea ar trebui să aibă loc. Dacă la Moscova se spune că vor să aibă loc discuții, inclusiv cu privire la statutul de neutralitate, nu ne este teamă de acest lucru. Putem discuta și despre asta.”
Presa din Ucraina speculează că Vladimir Putin nu va abandona ocupația din Ucraina, dacă va reuși să atingă acest obiectiv prin acțiunile militare, fără să își atingă scopurile, fiind dispus să împartă țara în două Ucraina de Est, sub control direct și Ucraina de Vest, neutră și dependentă.
În funcție de rezistența pe care armata rusă o va întâmpina în Ucraina (indiferent dacă Kievul va cădea astăzi sau nu) în zilele următoare, de reacția Occidentului și de reacția poporului rus față de veștile care vin din Ucraina, Vladimir Putin și apropiații săi își vor ajusta planurile din mers.
Dar un lucru este sigur: cu orice preț și în conformitate cu logica implacabilă a războiului – odată confruntările începute – Kremlinul nu va face pasul înapoi în Ucraina în numele rațiunii sau al umanismului și protejării populației. Așadar perspectiva unui conflict sângeros și îndelungat este mult mai probabilă decât aceea a unei operațiuni militare limitate.