Cine îi înţelege pe îngerii căzuţi din cer?

Lumea este plină de oameni bolnavi şi mai ales de copii bolnavi. Şi cum „la omul sărac, nici boii nu trag”, de obicei copiii aceştia nu se nasc în familiile bogate. Aşa, ca şi când Dumnezeu ar vrea să vadă cât de multe poate suporta un om şi cum te poţi descurca cu bani puţini şi foarte puţini sau deloc. În urmă cu 15 ani când am început eu să scriu pentru un ziar, colegii mei mi-au pasat domeniile de pe care ei nu scoteau subiecte, domenii mai puţin interesante sau care presupuneau mai multă muncă: protecţia copilului, asistenţă socială, diverse asociaţii pentru persoane cu handicap (n.a. aşa era atunci, se admitea handicap, nu dizabilitate) La început am fost puţin descumpănită, dar pe urmă am observat că poţi scoate subiecte şi din piatră seacă, dacă vrei să munceşti şi ai tragere de inimă spre a discuta cu oamenii. Vă mulţumesc, colegi, pentru această oportunitate! Cred că pe niciun domeniu nu mă puteam forma mai mult ca jurnalist decât pe acestea din sfera socială. Am cunoscut mulţi oameni necăjiţi şi mulţi copii cu probleme grave de sănătate. Eram tânără şi la început mă speriau. Nu diformităţile pe care le aveau, ci cum reacţionau unii dintre ei în faţa oamenilor. Eram prevenită că anumiţi copii ţipau sau aveau momente de furie. Mă întrebam ce o fi în sufleţelul lor şi în mintea lor, ce vise or avea şi ce dorinţe, dacă visează ca orice copil normal, dacă se pot bucura de desene animate şi de jucării. Mulţi dintre ei nu aveau reacţii. De niciun fel! Stăteau acolo, mici („micimea” asta m-a frapat mereu, pentru că deşi erau mari de vârstă unii dintre ei, păreau aşa mici în scanele alea mari) cu trupuşorul lor nedezvoltat, inofensivi, îngeri căzuţi din cer, neînţeleşi. Părinţii lor…aici discuţia e mai lungă. Unii erau zombii răpuşi de griji şi de depresii pe care orice om normal le-ar înţelege, naufragiaţi în lume, care se ţineau cu dinţii de orice speranţă pentru copiii lor. Toate poveştile lor erau despre copiii bolnavi şi chiar dacă mai aveau şi alţi copii, tot cel cu probleme apărea în toate discuţiile. Erau supăraţi parcă pe cei din jurul lor, deveniseră feroce în anii de chin în care parcă nimeni nu-i mai înţelegea. Am cunoscut mame singure, pentru că soţii le părăsiseră când nu au mai putut suporta grija unui copil cu handicap, am văzut oameni care nu înţelegeau de ce nu rezonează toată lumea la problemele lor. Alţii erau veseli, parcă prea veseli, ca şi când toate frustrările lor ar fi fost ţinute într-un borcan bine închis ce ameninţa că se crapă din clipă în clipă. În asociaţie, copiii mai mureau şi atunci lacrimile curgeau valuri pentru acei copii, pentru cei care supravieţuiau încă, pentru speranţe deşarte, pentru temeri pe care nu aveau voie să le pronunţe ca să nu cumva să le vadă cel care împarte norocul pe pământ, dacă ar fi cineva. Ieri l-am cunoscut pe David, un băieţel de 4 ani şi 8 luni care are tetrapareză spastică şi paralizie cerebrală infantilă. Nu este o „legumă” cum spun medicii specialişti când fac referire la copiii cu probleme asemănătoare, ci un copil care înţelege, care râde, care se ataşează, căruia îi plac oamenii. Şi tocmai de aceea, tatăl lui luptă permanent să strângă bani pentru a-i oferi copilului tratament de specialitate de recuperare. Ieri, la un restaurant din Ploieşti, mai mulţi artişi inimoşi au acceptat să cânte gratis pentru David. Eu nu am reuşit să ajung la concert, aşa că am fost acasă la David înainte de concert. I s-a luminat chipul şi a întins mânuţele. Ştiu că este bine să fii reţinut cu aceşti copii ca să nu-i sperii pentr că nu ştii exact ce vor. Tatăl mi-a spus că vrea să-l îmbrăţişez, că aşa îşi manifestă el afecţiunea. Mi-a spus „Baba” şi a zâmbit. Am înţeles că semăn cu sora lui mai mare şi ei îi spune aşa. La plecare i-am spus că nu pot ajunge la spectacol, la „ai” cum spune el la muzică, dar că o să mai trec să-l văd. S-a supărat dintr-o dată şi a început să plângă. L-am luat în braţe şi l-am împăcat şi totodată am înţeles de ce se zbate tatăl aşa de mult. David înţelege totul, atât că are o manieră specială de a o arăta. La spectacolul gratuit au venit 10 persoane. Atât. S-au strâns 1.400 de lei pentru că deşi au cântat gratis, artiştii au donat şi ei. Evenimentul a avut parte de publicitate. Toţi l-am promovat. De ce nimeni nu a mers? De ce nimeni nu a gândit că poate da chiar şi 10 lei, dar că banii se strâng dacă suntem mai mulţi? David este o victimă. Ghinionul a făcut ca un medic să nu-şi dea seamă că vrea să vină mai devreme pe lume. Că aşa vor copiii speciali şi că miracolele se întâmplă când vor ele, nu când vrem noi sau trebuie! Oricui i s-ar putea întâmpla asta, oricui! I s-a întâmplat lui! Diseară, luaţi-vă copilul în braţe şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că este sănătos, că merge, că vorbeşte, că mănâncă singur, că se joacă, că vă supără cu micile prostioare, că nu vă ascultă mereu, dar că are tot ce îi trebuie pentru a reuşi în viaţă! Doar norocul a făcut să fie astfel! Doar norocul!