Penitenciare unde nu mai încape niciun deţinut. Condiţii departe de a fi pentru oameni, indiferent că vorbim despre persoane care ispăşesc o pedeapsă pentru fărădelegile pe care le-au comis. La câţiva kilometri de Ploieşti, pe un panou ruginiu de pe marginea şoselei, abia se mai poate citi ,,Penitenciarul Ploieşti – secţia exterioară – Movila Vulpii”. Drumul spre închisoare este unul de pământ, plin de hârtoape, care par a duce spre nicăieri. În mijlocul pustietăţii se zăresc câteva construcţii, care seamănă cu grajdurile pe care le foloseau în trecut boierii pentru a-şi ţine animalele la adăpost. Gardul de sârmă ghimpată şi tăbliţele pe care e scris cu pensula şi vopsea albastră ,,Zonă interzisă” dau de înţeles, însă, că acolo sunt oameni. Curtea penitenciarului este plină, câteva zeci de oameni se uită curioşi, prin porţile de fier. Rutina zilnică a penitenţei e tulburată şi cum este una din puţinele ocazii în care presa are acces în interiorul unui penitenciar, gardienii sunt cu ochii pe ei, pregătiţi să intervină în cazul în care vreunul dintre nelegiuiţi ar fi ieşit din ordinul comandantului închisorii. O cameră are 21 de paturi suprapuse şi toate sunt ocupate. Fiecare deţinut stă lângă patul său în picioare şi aşteaptă ordinul comandantului. În mijlocul încăperii, pe o masă de fier, acoperită cu o pânză albă, stau vreo 10 reviste vechi, iar la loc de cinste se află “Cupa libertăţii” la fotbal, câştigată de deţinuţi în 2014 la un campionat de fotbal organizat între mai multe penitenciare. Cupa este străjuită de trei găletuşe de smântână, transformate în ghivece de flori.Condamnaţi pentru fărădelegile lor, oamenii de altădată sunt acum deţinuţi înlănţuiţi, numai gândurile lor având dreptul să treacă dincolo de gardul închisorii, dar şi acestea, la finalul zilei, se întorc între pereţi scorojiţi. Statul i-a trimis în penitenciar pentru a-i pedepsi şi pentru a-i face să se reabiliteze ca să revină oameni în societate. Dar există acest drum înapoi ?
,,Cam distruge tot puşcăria…”
„Da, reeducaţi suntem, ne învaţă, că avem şi psihologi şi sociologi şi asistenţi familiali, dar ne omoară când ajungem la instanţe. Comisia la penitenciar ne pune «liberi» şi când ajungi la instanţă se uită la tine, mai vede cicatrici, ba că eşti blond, ba că eşti brunet sau şaten şi îţi dă amânare trei luni, şase luni, 10 luni, mult… Amânările ne omoară, ne omoară psihic, te îmbolnăveşti!”, spune resemnat Jean Stanciu. Jean este încarcerat la Penitenciarul Ploieşti după ce, în 2013, a fost condamnat pentru furt. Nu doar instanţa de judecată l-a condamnat, ci şi soţia, care, împreună cu cei patru copii l-a părăsit. Nu a putut accepta că, dupa mai bine de un deceniu de când şi-au întemeiat o familie, tatăl copiilor ei a redevenit un infractor, aşa cum era în 1999, când a fost condamnat prima dată, tot pentru furt. Iar asta nici el nu şi-o poate ierta, pentru că acum nu i-a mai rămas decât amintirea omului care era odată. Privirea lui rar se ridică. ,,Când eram tânăr, visam să am familia mea, să am unde locui, dar n-am reuşit să ajung la… Acum visez doar să mă eliberez, să scap de aici, să fac ceva şi să îmi iau copiii. Greu…”, spune Jean, cu privirea spre fereastră şi căutând parcă ceva. Mai are 40 de zile până se va prezenta în faţa comisiei de eliberare condiţionată. De când a fost încarcerat, a respectat toate regulile, a prestat sute de ore de muncă în folosul comunităţii şi a participat la toate cursurile de calificare pentru ca, atunci când va fi din nou un om liber, să se poată întreţine şi să îşi poată întreţine familia astfel încât să nu mai fie nevoit, vreodată, să fure pentru a avea ce pune pe masă copiilor. Nu vrea să vorbească despre problemele din penitenciar, nu vrea să spună care sunt lipsurile şi care sunt condiţiile de detenţie. De câte ori este întrebat, aruncă o privire gardianului care însoţeşte echipa de filmare, apoi face referire la problemele din justiţie. Este de înţeles reticenţa, în condiţiile în care comisia de eliberare condiţionată este formată din reprezentanţi ai penitenciarului, iar orice critică poate echivala cu respingerea cererii de eliberare înainte de termen. Iar povestea din spatele penitenciarului Ploieşti este doar una din multele pe care le ascund închisorile din România.
citeşte mai multe aici:http://www.mediafax.ro/social/dizgratiatii-drumul-de-la-om-la-detinut-unde-am-ajuns-aici-in-iad-16166576
sursa foto – Diac af.com