Nu există român care să nu fi făcut măcar o dată injecţii cu Polidin. În comunism era medicamentul salvator care ne-a făcut bine pe mulţi dintre noi. Puţini ştiu însă, că, acest tratament a fost încercat chiar pe medicii cercetători care l-au creat. Ziarul Adevărul a deedicat doctorului Sylvia Hoişie, considerată mama Polidinului acum în vârstă de 89 de ani un amplu material. Hoişie a fost o luptătoare. A trăit dramele Holocaustului, stigmatul de a fi „jidancă“, foametea şi mizeria din Transnistria, dar a trecut peste toate acestea şi a reuşit să-şi lege definitiv numele de una dintre descoperirile de excepţie ale Institutului Cantacuzino: Polidinul, injecţia care ne-a protejat zeci de ani de infecţii. Pentru medicul Sylvia Hoişie (89 de ani), copilăria a fost perioada cea mai grea a vieţii. După 1940, fiind evreică, nu avea voie să meargă la cinema, să se plimbe pe bicicletă sau să deţină un aparat radio în casă, iar colegele o strigau „jidancă“. A urmat deportarea în Transnistria, împreună cu întreaga familie, unde a suferit de foame şi a trăit în mizerie. După război, s-a întors în România, a urmat Facultatea de Medicină şi, după un deceniu de cercetări, împreună cu echipa de medici, asistenţi şi tehnicieni din cadrul Institutului Cantacuzino din Iaşi şi Bucureşti, a scos pe piaţă Polidinul, injecţia dureroasă de care ne amintim cu toţii, dar care ne ferea de infecţii bacteriene, dar şi de gripă şi ne creştea imunitatea.
„Weekend Adevărul“: Aţi avut o copilărie marcată de legile rasiale. Ce vă amintiţi din primii ani ai vieţii? Sylvia Hoişie: M-am născut la Câmpulung Moldovenesc, într-o familie cu venituri medii. Mai am o soră mai mare cu câţiva ani, Miriam. Primii ani din viaţă au fost frumoşi, dar am avut parte şi de lucruri mai puţin plăcute. Am făcut şcoala primară la Câmpulung şi am început gimnaziul, unde am terminat două clase. Am învăţat foarte bine şi am fost printre premianţi. Când aţi simţit că sunteţi priviţi altfel de către prieteni, de către colegii de clasă, de vecini? În anul 1940 au intervenit legile rasiale şi, după clasa a III-a gimnazială, am fost nevoită să părăsesc şcoala, întrucât evreii nu aveau voie să înveţe la şcolile de stat. A fost o perioadă foarte grea. Îmi aduc aminte cât de mult se schimbase comportamentul colegelor pe care le cunoşteam de la grădiniţă, de la şcoala primară şi credeam că suntem cu toţii copii, că nu suntem diferiţi unii de alţii. Dar eu şi celelalte colege evreice am fost aşezate în ultima bancă, la o distanţă de o bancă de ceilalţi elevi. Nimeni nu a protestat… Colegii nu ne scoteau din «jidani» şi cântau cântece legionare pe care nu aş vrea să mi le mai amintesc. A fost o eliberare când am fost dată afară de la şcoală. Comunitatea noastră a încercat să amenajeze o unitate de învăţământ particulară, dar nu au fost bani suficienţi. În afară de cuvintele jignitoare din partea copiilor, cât de greu era să fii evreu în anii ’40? Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decât la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci când ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David.
Cum aţi aflat despre pogromul de la Iaşi? În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, au început să bată toate clopotele bisericilor din oraş şi, în acelaşi timp, prin megafoane se auzeau ţipete isterice: „Îngenuncheaţi cu toţii! Îngenuncheaţi!“. Eram în curte şi, deşi nu mă vedea cineva, de frică am îngenuncheat. Era ziua izbucnirii războiului. După opt zile, a apărut în ziar un articol foarte scurt prin care se anunţa că la Iaşi, 500 de evrei-bolşevici au fost împuşcaţi pentru că le-ar fi semnalizat de pe acoperişuri avioanelor sovietice mişcările trupelor româneşti. A urmat deportarea. Unde v-au dus? Era începutul lunii octombrie 1941, când s-a adeverit zvonul că vom fi deportaţi. Nu ştiam unde, nu ştiam de ce. Au fost adunaţi toţi evreii şi chemaţi direct în triajul gării. Peste tot pe străzi erau afişe în care se spunea că evreii trebuie să meargă direct la gară. Cu noi erau şi bunicii noştri, care aveau peste 80 de ani, şi cu toţii am fost aruncaţi în vagoane de vite. După un drum care ni s-a părut nesfârşit, am ajuns la Atachi, un orăşel situat în nordul Basarabiei. Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorât după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români. După două-trei zile am fost organizaţi în convoaie şi duşi sub pază la Nistru pentru a fi trecuţi la Moghilev. Înainte de a trece Nistrul ni s-au luat toate actele de identitate, deci nu mai existam. A trebuit să predăm tot aurul pe care îl aveam, iar banii pe care îi aveam a trebuit să-i schimbăm în ruble. După ce am trecut Nistrul, am ajuns la Moghilev, un oraş distrus şi el întrucât trecuse războiul pe acolo, după care ni s-au schimbat din nou banii în mărci germane, emise numai pentru ţinuturile pe care le-au cucerit nemţii, adică fără nicio valoare. Bunicii mei au murit după trei săptămâni de la deportare. O haină în schimbul unei bucăţi de pâine Cum aţi supravieţuit la Moghilev? Care era viaţa de zi cu zi a deportaţilor? Foarte greu. Nu aveam unde să stăm, cu mare greutate am reuşit să obţinem un loc într-o cameră de la o casă de cultură, în care au încăput 30-40 de familii. Am cumpărat o sobiţă, pentru că nu avem unde să ne facem un ceai şi, în loc de lemne, s-au băgat în foc cărţile sovietice din bibliotecă. În toată această perioadă ne-am ferit de «convoi». Am aflat că asta însemna că mergem la moarte sigură. Cei care ajungeau în convoaie erau duşi în lagăre. Ca să nu ajungem într-un lagăr, tata a început să caute un mijloc de transport şi a găsit nişte soldaţi germani care, pentru bani, ne-au luat cu ei într-un camion cu prelată, în care mai transportau şi alte familii în aceeaşi situaţie, cu promisiunea de a ne plasa într-un ghetou aşa-zis mai „bun“. Şi aşa am ajuns la Djurîn, cu speranţa de a găsi de lucru la o presupusă fabrică de zahăr. Am ajuns destul de repede şi ne-au lăsat la marginea satului, chiar în dreptul fabricii de zahăr, din care nu mai rămăseseră decât pereţii. Cu greu am găsit drumul spre sat, unde am aflat că mai sunt acolo şi alţi evrei, localnici şi bucovineni. Am reuşit să facem rost de un loc de dormit într-o casă din ghetoul evreiesc din orăşel, casa fiind formată din trei camere şi o bucătărie unde au stat vreo şase familii. În camere era lut pe jos, fără apă, fără lumină, fără un pat, fără sobă, fără condiţii sanitare. Era începutul iernii 1941-1942. Nu aveam mâncare decât foarte puţină şi pe aceasta o obţineam prin schimburi: adică dădeai o haină şi puteai să primeşti o bucăţică de pâine. Îmi amintesc şi acum când am făcut rost de nişte mălai, însă nu era suficient pentru mămăliguţă, aşa că am făcut un fel de mămăligă mai mult apoasă şi fiecare ne uitam la celălalt să nu primească mai mult. Aşa am trăit aproape trei ani. Am lucrat şi la câmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului. Când aţi reuşit să plecaţi din Transnistria? În 1944 am revenit în România mergând pe jos de la Djurîn la Moghilev şi după aceeea în trenuri militare, cocoţaţi pe platforme, am ajuns la Cernăuţi, apoi la Botoşani, care era deja sub ocupaţie sovietică. Oraşul Câmpulung încă nu era eliberat de trupele germane, dar la Botoşani îi aveam pe ceilalţi bunici. Eram fără haine, tatăl meu a muncit cinci ani, mergea pe străzi cu lădiţe în spate şi striga: «geamgiu, geamgiu», poate – poate dorea cineva să pună un geam. După 70 de ani, din nou în Transnistria V-aţi mai întors vreodată în Transnistria? În Moghilev? În anul 2013 am făcut o scurtă călătorie în Ucraina, prin Cernăuţi, Moghilev, Şargorod şi în final, Djurîn, scopul fiind revederea după 73 de ani a locurilor în care am trăit cea mai grea perioadă din viaţa mea, anii deportării în Transnistria. M-am hotărât, după ce am primit un telefon de la vărul meu din Israel, care mă anunţa că va trece prin Iaşi, în drum spre Ucraina. M-am decis foarte repede. Locurile erau foarte schimbate, totul era verde şi frumos, cu excepţia ghetoului din Djurîn. Casele erau încă în picioare, dar în loc de geamuri aveau scânduri. Cei care le-au locuit muriseră de mult sau plecaseră în alte părţi. Vă daţi seama ce am simţit, parcă m-aş fi întors în timp, la vârsta de 14-15 ani, când am trăit ororile deportării. „Dacă nu ar fi fost războiul, aş fi devenit profesoară“ Aţi fost dată afară din şcoală odată cu legile rasiale. Cât de greu v-a fost să reluaţi cursurile întrerupte? Nu s-a pus problema să nu continui şcoala. Imediat după ce am revenit acasă, am început să învăţ, să continui şcoala pe care nu am reuşit s-o termin înainte. După ce am absolvit, am dat admitere la Medicină, la Iaşi. Asta v-aţi dorit dintotdeauna? Să urmaţi Medicina? Nu, cred că dacă nu ar fi fost războiul, aş fi devenit profesoară. Aşa, am fost influenţată de sora mea, care la rândul ei alesese să devină medic. Am dat examen, eram patru pe un loc şi am reuşit, deşi nu trebuia să dau admitere, pentru că cei care fuseseră deportaţi aveau locuri asigurate. Eu totuşi am dat admitere. Povestiţi-ne cum era un student odinioară şi cum aţi ajuns să lucraţi la Institutul Cantacuzino. Condiţiile la facultate nu erau ca acum, eu nu aveam cămin, dar am reuşit totuşi să fac cei şase ani de Medicină, iar în anul V m-am şi căsătorit. Soţul meu, Beno Hoişie, era şi el medicinist, dar în anul Vl a fost recrutat pentru Medicină militară şi a mers la Bucureşti. În anul 1951 l-am născut pe băiatul meu, Andrei, şi un an mai târziu mi-am dat examenul de stat şi am fost repartizată de Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino, pentru că specialitatea pe care am făcut-o la Medicină era Igiena. În timpul facultăţii am lucrat ca internă la spitalele din Iaşi, la un spital de medicină internă şi la cel de boli contagioase, unde, într-adevăr, am început să înţeleg şi să-mi placă medicina. Totuşi, la absolvire, nu am ales spitalul de boli contagioase, ci laboratorul şi aşa am ajuns la Institutul Cantacuzino din Iaşi, o secţie a celui de la Bucureşti.
Cum a fost adaptarea la munca de laborator? V-a ajutat ceea ce aţi învăţat pe băncile facultăţii sau aţi luat-o de la început? Această secţie se afla într-o clădire alăturată Spitalului Parhon, în care anterior locuiau medici tineri şi surorile medicale. Ulterior, spaţiul a fost dat institutului, numai că el nu dispunea de încăperi necesare funcţionării unor laboratoare şi a fost destul de greu la început. O perioadă am lucrat la Institutul de Igienă, pentru că Institutul Cantacuzino din Iaşi, înfiinţat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1951, nu avea bani ca să ne plătească şi abia din anul 1953 am ajuns în institut, care era condus de bacteriologul Petre Condrea, profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi şi fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino, un mare specialist în tetanos. Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie. „Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune“ „Weekend Adevărul“: De unde a venit ideea de a începe cercetările de laborator pentru a realiza Polidinul? Sylvia Hoişie: În străinătate, în ţări precum Franţa, Germania, Elveţia, chiar şi Polonia, se foloseau preparate imunostimulatoare pentru creşterea imunităţii, pentru ca organismul să poată lupta împotriva infecţiilor bacteriene. Şi aşa a venit ideea ca şi la noi, la Iaşi şi Bucureşti, să se încerce producerea lor. La Iaşi, din colectivul care a început cercetările făceau parte patru persoane, dar la Bucureşti erau mai mulţi. Eram cu toţii foarte tineri, media de vârstă fiind în jur de 25-26 de ani, şi plini de chef de lucru. Cât a durat până când să realizaţi produsul care a revoluţionat lumea medicală românească? După şase ani de muncă s-a reuşit obţinerea acestui preparat pe care l-am numit Polidin. Nu mai ştiu de unde ne-am inspirat în alegerea acestui nume. Care sunt ingredientele pe care le-aţi folosit la Polidin? Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente româneşti. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior.
Citeste mai mult: adev.ro/omn14e