Îmi aduc aminte când totul era NORMAL, deși tot timpul ne plângeam. Timpul nu ne ajungea, banii erau insuficienți, parcă întotdeauna era loc de mai mult. Nimeni si nimic în lume nu ne-ar fi convins că până nu demult chiar avem o viață frumoasă. Am privit umiți către un virus care ne-a ucis oameni dragi fără să putem da vina pe cineva, ne-am umplut de frustrări căutand vinovați și am devenit mai sensibili atunci când spunem “sa fii sanatos!” sau cel putin așa ne dorim. Din pacate, uităm repede și cred că asta este și una dintre problemele cu care se confruntă educația. Invățăm fără să aplicăm, învățăm mult, uităm la fel de mult, învățăm în grabă și uităm în viteză.
Nu vreau să bat câmpii și mă grăbesc la rându-mi către subiectul arzător, dar nu pot să trec pe lângă puntea dintre pandemie și război. Ce pandemie? Ce război? Întrebări superficiale care au ascuns răspunsuri dure. Istoria nu mi-a fost niciodată prietenă, poate și din cauza faptului că memoria mea urăște cifrele. Am căutat să înțeleg trecutul pentru că mi-am dorit ca generația noastră să nu fie cuprinsă într-un capitol sângeros.
Cred că asta este cea mai mare problemă a noastra: nu ne place istoria, dar suntem buni pe filosofie.
Mi-aduc aminte de zecile de reportaje cu români deveniți sclavi prin Spania și Italia în urmă cu câțiva ani. Copii uitați acasă plangand, bunici care se topeau de mila lor si multe drame care ne-au facut “celebri”. Dar timpul a trecut, “ne-am ajuns”, am șters istoria recentă și am ajuns zmei peste noapte. Abia acum începe adevărata poveste. Acum începe RĂZBOIUL! Acum vine LUPTA ! Este RĂZBOIUL vorbelor tăioase și reci, în timp ce la granița cu România se poartă un război cu mult sânge vărsat. Este un sânge în care mulți înoată fără să aibă nevoie de colac de salvare. Sunt acei români care certați cu istoria acum caută adevăruri în trecut și simt că li se face dreptate. Ei nu au arme, dar se simt învingători, deși nu sunt deacord cu războiul. Și totuși….vă amintiți de reportajele cu români umiliți pe afară? Ne era milă atunci, acum suntem istorici vehementi. Ideea este alta: nu poți rămâne indiferent în fața unor oameni, lacrimi sau răni sângerânde. Suntem în 2022 și încercăm să promovăm valori fără esență. Egalitate, empatie, ….sunt doar noțiuni seci în materii învechite, câtă vreme nu vom învăța să fim mai buni…pe bune.
N-am ajuns in taberele cu refugiati, dar nu ai cum să rămâi nepăsător în fața suferinței :“Erau copii pe jos plângand, bătrâni neputincioși, femei gravide….le era frig, nu înțelegeau ce la spunem.” Sunt câteva dintre poveștile pe care le auzeam zilnic de la ai mei colegi prezenți la fața locului.
N-ai cum să rămâi nepăsător în fața acestor drame, iar ceea ce s-a întamplat în Ploiești în acele zile m-au făcut să cred că încă mai am motive să rămân aici, alături de sutele și chiar miile de oameni care s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe cei care fug din calea morții.
Fug aici pentru că le e bine, pentru că aici e un loc sigur și mă bucur și mai mult atunci când aud că încă un grup de refugiați s-a stabilit în Prahova. Asta îmi dă încredere că aici încă e bine si văd asta pe chipul copiilor de orgine ucraineana care se joacă seara în parc alături de fiica mea. Nu vorbesc prea mult, pentru că le e greu. E suficient să ridice o mână sub formă de salut, iar bucuria explodează pe aleile dintre blocuri. E un chiot pretutindeni, iar bunătatea nu trebuie să aiba granițe, pentru că bunătatea ne transformă în învingători!