Poate sunteți dintre cei care se întreabă dacă va fi război în Ucraina. Și eu mă întreb. Și nu pot să nu mă gândesc la un răspuns altfel decât în logica invocată de președintele american Joe Biden: la câte trupe a masat Putin la granițele Ucrainei, unele de pe partea cealaltă a globului, tocmai din Siberia, trebuie să facă ceva! Cum ar putea să explice acum un ordin de retragere fără să atingă măcar un obiectiv important?
Dincolo de logica că „trebuie să facă ceva, o mișcare”, un răspuns mai complet la întrebarea dacă va fi război în Ucraina ar trebui să răspundă la minim trei întrebări, în caz că răspunsul ar fi afirmativ: (a) când ar demara operațiunile; (b) care ar fi pretextul și (c) ce s-ar urmări din punct de vedere militar, politic și diplomatic odată declanșate operațiunile militare?
La prima întrebare, răspunsul nu este foarte complicat: cel mai probabil în prima jumătate a lunii februarie. De ce? Pentru că se va fi încheiat faza logistică de conturare a dispozitivului de atac, pentru că vor începe manevrele militare comune cu Belarus, pentru că din 4 și până în 20 februarie se vor derula Jocurile Olimpice de Iarnă la Beijing și, în fine, pentru că, din punct de vedere diplomatic se va putea pretinde că Moscova a așteptat destul un răspuns favorabil al Occidentului privind acordarea de garanții scrise că se va reveni – în relația cu NATO – la situația anterioară anului 1997, dar acestea nu au fost oferite.
În ce privește pretextul, aici trebuie să pornim de la pretențiile formulate de diplomația rusă: NATO a devenit agresiv la adresa Federației Ruse, „alimentează cu arme Ucraina”, ceea ce reprezintă o „amenințare directă la adresa etnicilor ruși” din Donbas și Crimeea („genocid”), dar și la adresa securității naționale a Federației Ruse. Ori, „amenințarea crescândă a naționalismului ucrainean agresiv” nu poate rămâne fără „un răspuns pe măsură” din partea Federației Ruse. Această retorică este una bine cunoscută.
Recent au început să curgă știrile despre faptul că Țările Baltice vând armament american Ucrainei, cu autorizația Statelor Unite, că Marea Britanie a furnizat armament antitanc Ucrainei și că doar Germania și-a „păstrat capul pe umeri”, refuzând să autorizeze aceleași state baltice să furnizeze Ucrainei echipamente militar de origine germană, atenționând că astfel riscul de război nu poate decât să crească.
Mai rămâne doar un mic amănunt: „cineva” trebuie să organizeze un „atac surpriză” pe o scară semnificativă împotriva forțelor militare ruse (Crimeea sau/și Transnistria) sau a paramilitarilor ruși (Donbas) și motivul formal pentru ca armata rusă să treacă granița în Ucraina va fi exact cel căutat.
Așadar, avem momentul, avem pretextul, mai rămâne să evaluăm care este scenariul militar pe care îl vor atins planificatorii de la Kremlin. Sunt, în viziunea mea, două posibilități: (i) atacul pentru a ocupa în întregime teritoriul Ucrainei și (ii) o ofensivă care să taie Ucraina în două, divizând-o de-a lungul Niprului (o frontieră naturală care militar poate fi apărată) și incluzând, cel puțin într-o primă fază, capitala Kiev.
Prima variantă, să-i spunem maximală, este mai mult decât Federația Rusă ar putea să-și permită fără a recurge la armament de distrugere în masă (nu vorbesc aici neapărat de arma nucleară, ci de alte tipuri de armament cum este cazul armamentului chimic, de exemplu) și a cărui utilizare (pe continent european) ar putea motiva NATO să treacă la acțiune militară directă, intervenind în Ucraina, Belarus etc..
A doua variantă este posibilă, cu condiția ca rezistența întâmpinată până la Nipru din partea armatei ucrainene și a populației să nu fie mai serioasă decât cea pe care planificatorii ruși au luat-o deja în considerare.
Ocuparea teritoriului de la est de Nipru ar putea fi gestionată militar de ruși, fără ca NATO să poată identifica un motiv de intervenție în Ucraina; cel mult va permite alianței să-și consolideze și mai mult prezența pe flancul estic al Europei.
Sursa: theguardian.com
Dacă privim cu atenție harta de mai sus, observăm că un „stat” – să-i zice „Ucraina de Est” -, care ar putea avea capitala la Harkov (al doilea oraș al Ucrainei, cu circa 1,5 milioane de locuitori) ar fi pentru Moscova o realizare militaro-politică absolut suficientă să le hrănească lui Putin, camarilei sale, dar și rușilor înșiși orgoliul că Rusia mai este încă o mare putere ce se poate impune în fața oricui, a Occidentului în primul rând.
O ofensivă militară rusă care să securizeze întreg teritoriul aflat la est de Nipru și mai ales capitala Kiev nu va fi un obiectiv foarte ușor de atins; pe de altă parte nu se poate vorbi de crearea unui „stat” la est de Nipru fără ca, cel puțin într-o primă fază, armata rusă să nu ocupe și actuala capitală a Ucrainei, pentru a-și asigura o poziție de negociere cât mai favorabilă.
Fără a intra acum în toate detaliile care ar presupune o analiză a fezabilității unui astfel de obiectiv militar, pentru că ea depinde de multe variabile ce ar trebui aduse în discuție și ar depăși cu mult scopul unui articol de presă, trebuie totuși să observăm că scenariul se potrivește mult mai bine cu poziționarea actuală a tuturor forțelor implicate în criza ucraineană.
Ce ar putea urma după? Ocuparea estului Ucrainei, până la Nipru, ar pune Occidentul în fața unui fapt împlinit: Ucraina este divizată în două zone; în est, rapid, Rusia va sprijini cu instrumentele cunoscute o auto-declarare a unui stat, în vest naționaliștii ucraineni vor pretinde sprijin pentru a-și reface unitatea patriei.
Poate fi acceptabilă ideea unei Ucraine divizate? aceasta este întrebarea. Mă tem că scenariul este mai mult decât probabil. Cred că și Kievul este deplin conștient că se poate ajunge la divizarea țării și încearcă și va continua să încerce să împiedice desfășurarea sa, pentru că divizarea poate fi subiectul unui nou aranjament între Rusia și Occident, dincolo de retorica diplomatică aferentă și peste capul ucrainenilor.
Dacă Rusia ocupă estul Ucrainei, vom asista la evoluții complexe; ar trebui, astfel, să ne așteptăm ca:
(i) ocupația să provoace valuri de refugiați, din care o parte importantă vor alege să treacă Niprul spre vestul Ucrainei și chiar mai departe, cerând azil în statele europene ce au graniță cu Ucraina;
(ii) la Kiev să fie instalat un guvern marionetă care, în timp ce se caută consolidarea unei noi entități statele în est, să pretindă că reprezintă „voința întregii Ucraine”, să denunțe asocierea la NATO și parteneriatul cu Uniunea Europeană;
(iii) o parte a guvernului Ucrainei să se refugieze în vestul țării, de unde să denunțe agresiunea rusă și proclame obiectivul reîntregirii statale și să solicite asistența Occidentului pentru aceste obiective.
Împărțirea Ucrainei ar fi, după conflictul din Iugoslavia, cel mai dramatic conflict din Europa după încheierea Războiului Rece și ar conține în sine premisele unei destabilizări de durată a echilibrelor strategice pe continent.
În fața unui astfel de eveniment Occidentul trebuie să fie unit și ferm; integrarea europeană nu mai poate fi evitată, pentru că fără un guvern european, fără o armată europeană și o politică externă unică, Uniunea Europeană nu se poate opune imperiului agresiv de la răsărit.