O zi ca oricare alta, dimineața în zori. Kate Dibiasky, doctorand la Michigan State University, își bea cafeaua și privește cerul prin telescopul laboratorului de astronomie. Căuta galaxii care au obiceiul de a se hrăni cu alte galaxii; cu alte cuvinte căuta mari prădători ai spațiului în imensitatea căruia planeta Pământ este o neglijabilă particulă de nisip.
De ce voia Kate Dibiasky să vadă galaxii vorace? Pentru că nouă oamenilor ne place spectacolul violent al nenorocirilor. Iar la scara Universului nu există catastrofe mai mari decât o galaxie imensă care se hrănește cu materia altei galaxii. Ce poate fi mai violent și mai natural? Nu se întâmplă oare la fel și pe pământ?
Kate are noroc în acea dimineață și găsește pe cer o cometă nouă. Își sună profesorul coordonator, pe Randall Mindy, iar acesta își face rapid apariția în laborator, însoțit de alți studenți, mai întâi să se asigure că studenta sa a descoperit într-adevăr un obiect nou pe cer, iar mai apoi pentru a savura perspectiva celebrității pentru echipa sa.
Randall și Kate încep să facă calcule pentru a determina traiectoria cometei prin spațiu și de aici începe nebunia: cometa „Dibiasky”, conform calculelor verificate și re-verificate, cu dimensiunile sale de 10-15 km (cât un munte mare de pe planetă), urmează să lovească Pământul în fix 6 luni și 14 zile. Tăcere. Negare. Apoi puțină panică. Randall Mindy pune mâna pe telefon și sună la NASA.
Jocelyn Calder, de la Centrul Spațial Kennedy, și colaboratorii săi văd datele și înțeleg gravitatea situației, dar dau primul semn de abordare „politică”, instituțional prudentă a situației: reduc estimarea dimensiunii cometei de la 10-15 km la 6-9 km (oricum suficientă pentru a o cuprinde în categoria „ucigaș de planete”) și apoi recomandă contactarea șefului Biroului de Coordonare a Apărării Planetare.
Acest birou, o instituție a administrației americane – The Planetary Defense Coordination Office – nu este o ficțiune, există în realitate. Șeful său, Teddy Oglenthorpe, înțelege că nu este timp de pierdut și sună la Casa Albă, apoi cere ca cei doi oameni de știință de la Universitatea din Michigan să își facă de urgență bagajele pentru Washington D.C.
În seara aceleași zile, un avion al armatei americane îi transportă pe Kate și Randall la Washington, unde însoțiți de Teddy Oglenthorpe și un general de la Pentagon, Stuart Themes, așteaptă ore întregi în antecamera Biroului Oval să fie primiți de președintele Statelor Unite, doamna Janie Orlean, o republicană.
Dar Janie Orlean nu se grăbește să audă ce au de zis cei de la Michigan University. Iar cometa ucigașă se apropie cu încă o zi de Pământ. În cele din urmă Jason Orlean, șeful de cabinet și fiul președintelui SUA, le comunică celor din antecameră – în timp ce în Biroul Oval se petrece cu șampanie, pentru nominalizarea unui cowboy din Partidul republican, mare contribuitor la campania prezidențială, la poziția de șef al Curții Supreme – că audiența se amână cu o zi, pentru că președintele are de rezolvat „o problemă urgentă”.
Dacă până acum nu ați înțeles nimic din povestea mea, atunci îmi repar eroarea și vă destăinui că au fost primele scene din filmul „Don’t look up!” – Nu privi în sus . Este o satiră politică și totodată o distopie cu final catastrofic, scrisă și regizată de Adam McKay.
Scenariul brodează pe marginea incapacității societății în care trăim de a se mobiliza eficient pentru a combate pericolele majore la adresa omenirii, care cer decizii ferme, solidaritate și mai ales renunțarea la orgolii și mizele personale ori de grup.
Din păcate, în „Nu privi în sus!” toată lumea, individual și în comun, eșuează, așa că în cele din urmă cometa „Dibiasky” își face treaba pentru care a pornit prin spațiu, lovind Pământul și declanșând extincția vieții așa cum o cunoaștem.
Înainte ca acest eveniment catastrofic să se întâmple, filmul explorează istoria a șase luni de abordare politică a chestiunii, totul încununat cu o utopică încercare a „aduce” pe pământ câteva sute de mii de tone de metale rare sponsorizată de un afacerist veros: Peter Isherwell, CEO-ul și proprietarul BASH, o companie hi-tech și totodată important finanțator al Partidului Republican și al campaniei președintelui Janie Orlean.
Kate Dibiasky, Randall Mindy și Teddy Oglenthorpe sunt a doua zi primiți în Biroul Oval, ascultați cu condescendență și o umbră de plictis de doamna președinte și fiul său (totodată șef de cabinet), pentru ca în final, spre stupefacția celor trei oameni de știință, să declare că nu prea cred în scenarii catastrofice și că, oricum, din punct de vedere politic, nu este momentul să ceară Congresului aprobarea finanțării unui program de deviere a traiectoriei cometei pornită să distrugă Pământul. Kate are o cădere nervoasă, iar Teddy Oglenthorpe îi sfătuiește pe cei doi să contacteze presa și să dezvăluie atât existența amenințării cometei ucigașe, cât și indiferența Casei Albe față de iminența catastrofei. Kate și Randall contactează redacția cotidianului „The New York Herald”, oferind informațiile pe care le dețineau.
Sursa: https://www.imdb.com/video
Ziariștii înțeleg gravitatea situației, dar se pregătesc în același timp și pentru cazul în care ar putea avea probleme cu guvernul pentru dezvăluirea de informații considerate secrete. Le oferă însă lui Kate și Randall oportunitatea de a face dezvăluiri în direct la televiziune, într-un program de divertisment matinal foarte urmărit: „The Daily RIP”, găzduit de vedetele Brie Evantee și Jack Bremmer.
Ca în orice show de divertisment, dezvăluirile lui Kate și Randall sunt tratate ca evenimente socio-mondene și banalizate, provocându-i lui Kate o ieșire isterică în direct (după care se ridică și părăsește emisiunea). Reacția lui Kate este comentată de gazde ca un eveniment mediatic în sine, perfect pentru a fi prizat de consumatorii obișnuiți ai programului.
Eșecul mediatic este amplificat prin manevrele guvernului, care îi dicreditează pe cei doi oameni de știință de la Universitatea din Michigan, prin operațiuni de diseminare de informații false și contradictorii în piața media și pe rețelele de socializare. În final, Kate Dibiasky, Randall Mindy și Teddy Oglenthorpe sunt arestați pentru scurt timp de FBI, sub acuzația de dezvăluire de informații clasificate.
Situația se schimbă brusc atunci când președintele Janie Orlean, aflată la mijloc de mandat, intră în criză politică și decide că „salvarea planetei” ar putea fi acțiunea politică care să o re-propulseze în preferințele electoratului.
Așa că astronomii Kate și Randall sunt aduși în atenția opiniei publice, amenințarea cometei „Dibiasky” este recunoscută, iar Janie Orlean, într-o scenă copiată după cea a discursului lui George W. Bush din mai 2003, anunță de pe un portavion că „un erou american” – colonelul Benedict Drask, va porni într-o misiune în spațiu pentru a salva planeta de cometa ucigașă.
Toate aceste scene concepute de regizorul și scenaristul Adam McKay sunt, una peste alta, calchiate după o realitate cu care suntem destul de familiarizați. Practic filmul său ne invită la o călătorie în trecut, extrem de critică atunci când vine vorba despre atitudinea unor președinți americani precum Bush și, mai recent, Trump, al căror avatar devine personajul Janie Orlean.
Faptul că misiunea de salvare a colonelului Benedict Drask este abandonată, deși naveta sa și rachetele interceptoare fuseseră deja lansate, la intervenția magnatului Peter Isherwell, care cere imperativ președintelui Janie Orlean să dea ordinul de întoarcere a navelor, iar președintele se execută nu pare de necrezut, după ce am asistat în ultimii ani la decizii atât de imprevizibile (și greu de explicat) din partea atâtor politicieni de primă linie.
Peter Isherwell reușește să „convingă” administrația Orlean cu un plan prin care America poate „profita de oportunitatea” de a aduce pe Pământ corpul ceresc „Dibiasky”, format din elemente rare și disperse, care ar conferi un uriaș avantaj economic Statelor Unite în competiția cu China.
Randall Mindy este numit formal consilier al Casei Albe pentru proiectul propus de corporația BASH și încearcă să-și ia rolul în serios, verificând detaliile proiectului. Iar din informațiile pe care le obține devine clar că proiectul este unul fantezist, bazat pe modelări incerte și programe pilot fără un fundament solid. Doar că Peter Isherwell nu acceptă să-i fie chestionat proiectul, iar Casa Albă continuă să-l susțină, în ciuda avertismentelor lui Mindy.
Așa că Mindy, care între timp intrase într-o legătură amoroasă extraconjugală cu vedeta Brie Evantee, profită de o invitație la același show matinal „The Daily RIP” și își încearcă norocul, sperând să-i trezească pe americani: cometa există și va distruge planeta, iar Casa Albă nu face nimic pentru a preveni catastrofa, dimpotrivă, acționează nesăbuit în interesul unui om de afaceri, magnatul care deține corporația BASH.
Randall este din nou arestat de FBI și apoi eliberat din funcția pe care o deținea la Casa Albă. Decide să o caute pe Kate Dibiasky și, împreună, pornesc o acțiune de protest social, cu tema: „Privește în sus!”. De ce? Pentru că între timp cometa devenise vizibilă pe cer cu ochiul liber. Cei doi sunt determinați să dea curs unei petiții prin care ONU să fie susținută să inițize și să demareze în ceasul al doisprezecelea o misiune spațială de deturnare a traiectoriei cometei.
Acțiunea lor este contracarată cu toate forțele de o campanie a guvernului Statelor Unite, însăși președintele Janie Orlean, într-un discurs oficial, cerându-le americanilor să „nu privească în sus”: Don’t look up!
Prin urmare, pe măsură ce cometa se apropie de Pământ, sondajele măsoară procente aproape ireale, cu 50% dintre americani care refuză pur și simplu să creadă în existența cometei „Dibiasky”, chiar dacă o pot vedea. Iar dintre cei care totuși cred în ceea ce văd, o majoritate consideră că America trebuie să profite de oportunitatea de a „aduce cometa pe pământ”, pentru că va „genera milioane de locuri de muncă”.
În cele din urmă vocea rațiunii se stinge acoperită de interesele politice și de competiția globală. America refuză orice altă variantă de acțiune în afara proiectului propus de BASH, Rusia și China răspund cu aceeași monedă, interzicând misiunii spațiale inițiată de ONU să lanseze de la Baikonur rachetele care să intercepteze cometa; care înaintează implacabil prin spațiu, scurtând tot mai mult distanța față de o planetă locuită de o populație indiferentă, aflată în pragul extincției.
Acest film al lui Adam McKay, poate cel mai vizionat al finalului de an trecut, aspect remarcat de mass media, nu este vreo creație artistică de excepție și nici nu cred că și-a propus acest lucru. „Don’t look up!” și cometa care ne privește în ochi sunt un avertisment, un strigăt disperat pentru trezirea la realitate: aveți grijă oameni buni că am luat-o razna!
Mă tem că Adam McKay este legitim să își reverbereze strigătul de disperare folosindu-se de arta sa, pentru că din ce în ce mai mult ne scapă esențialul: unde vrem să ajungem de fapt? Și nici măcar nu este vorba aici despre Apocalipsă, sau despre competiția dintre Rai si iad. Ci despre monștrii pe care îi creăm zi de zi din indiferență, lăcomie, avariție sau orgoliu. Până când lumea va ajunge un loc imposibil de locuit.
Dacă este greu de înțeles impasul în care ne aflăm, atunci după vizionarea lui „Don’t look up!” vă propun să citiți (sau să recitiți, după caz) „Leviatanul” lui Thomas Hobbes. Și să o faceți măcar înainte de următoarea campanie electorală. Până atunci, nu ezitați să priviți în sus, sau cum spune al nostru Bansky* în ale sale grafitti, priviți cerul!
* Vezi: https://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/priveste-cerul-mesajul-romanului-de-la-sorbona-tatuat-in-mintea-a-zeci-de-mii-de-omeni.html