Mihaela Rus, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești a acordat un interviu pentru cultural21.ro.
Omul sfinţeşte loculiar Mihaela Rus, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti a dovedit că valoarea unei idei o dau oamenii care lucrează la ea. Rus a promovat prin orice mijloace activităţile teatrului, şi-a apropiat publicul de la mic la mare, a înţeles că în orice demers te poate ajuta comunitatea dacă găseşti suficientă deschidere să o inviţi să lucreze la planurile tale.
Despre Mhaela Rus, dar și despre cum a ajuns teatrul ploieștean să fie în topul culturii prahovene, puteti afla citind interviul de mai jos:
Noi, spectatorii, te vedem deseori zâmbitoare și plină de energie fie în foaier, când venim la spectacole, fie pe scenă. Dar sunt sigură că ceea ce faci tu zi de zi nu e deloc ușor. Și eram curioasă, care sunt provocările cu care se confruntă un manager de teatru din provincie? E mai greu pentru un teatru relativ mic să concureze cu teatrele din București și din celelalte orașe mari?
Știi ce se întâmplă? Eu nu cred în noțiunea asta de teatru mic. Noi suntem mari pentru comunitatea noastră. Și sunt din ce în ce mai mari și la nivel național. Lucru care te motivează pe mai departe. Provocările sunt atât de felurite și de multiple și de dese… Și pot fi uneori distractive, iar altă dată pot să-ți pară catastrofale… De la a alege un titlu care să-ți intre în repertoriul teatrului, până la prețul cherestelei pentru decorul următorului spectacol, până la un orgoliu al artistului pe care trebuie să-l alimentezi și să-l stăpânești, de la bugetele pe care trebuie să le administrezi și de care răspunzi și de care trebuie să ai grijă așa cum ai avea grijă de propriul buget, sunt multe… Vezi, eu sunt artist de formație. Și nici nu credeam că poți uita cu lux de amănunte să fii artist atunci când ești manager. Și nu mă mândresc cu lucrul acesta, dar nici nu regret. Pentru că iubesc foarte tare ceea ce fac. Și iubesc toate aceste provocări de care-ți spuneam.
Tocmai ce-ai spus-o chiar tu, ești artist de formație. Și ai ales să-i bucuri prin meseria ta pe cei mai tineri dintre spectatori. Ce anume te-a făcut să te îndrepți către teatrul pentru copii?
Așa a fost să fie. Eu sunt în teatru de când am terminat liceul, când am intrat în trupa teatrului pentru copii – secție a Teatrului Toma Caragiu – și acolo mi-a fost dat să rămân până când mi-am depus proiectul de management pentru funcția de director. Am avut și colaborări cu secția de dramă, am mai jucat și acolo în spectacole. Dar am rămas fidelă publicului cel mai tânăr. Pentru că acolo m-am format și acolo m-am descoperit. Cred că acolo m-am descoperit pe mine ca om. Sau teatrul m-a ajutat să mă descopăr. Eram alt om când am venit în teatru. E drept că și vârsta are un rol, fiindcă ești inevitabil alt om la 20 de ani. Dar cred că pe mine m-a modelat bine teatrul. Și dacă aș lua-o de la capăt aș face exact aceleași lucruri. Poate pe unele le-aș face mai bine, dar în mare aș face aceleași lucruri…
E doar impresia mea, sau e mai greu să joci în fața copiilor?
E mai greu. Da, e mai greu dintr-un anumit punct de vedere. Pe copil nu prea îl interesează convenția. Pe spectatorul-copil îl convingi sau nu de ceea ce faci tu acolo, pe scenă. El nu cade victimă vreunui protocol sau, așa cum spuneam, al vreunei convenții teatrale. Pe copil trebuie să-l convingi că tu ești ceea ce ești la momentul acela. Fiindcă dacă nu te taxează. Și asta poate fi iremediabil pentru tine, ca actor…
Dar omul Mihaela Rus? Cum îți regăsești tu liniștea după o zi agitată? Care sunt pasiunile tale, micile bucurii pe care ți le oferi?
Îmi place în primul rând să petrec timp cu Ilinca, fiica mea de 9 ani pe care o iubesc nespus de mult. Și care e deja un mic artist. E micul meu scenograf. Îmi place foarte mult să citesc. Îmi place să citesc afară, stând în iarbă. Îmi place să călătoresc, să mă plimb prin orașe noi, necunoscute. Și ar mai fi echitația. Una dintre pasiunile mele este echitația. Călare simt libertatea. Sunt una cu calul și îmi iau energie… Îmi plac lucrurile normale, omenești. Nu am hobby-uri sau plăceri extravagante. Cred că nici nu aș avea timp pentru ele…
Poate că mi se pare mie, dar ai o conexiune foarte apropiată cu publicul teatrului. Ieși mereu în întâmpinarea spectatorilor, stai de vorbă cu ei la finalul unui spectacol… Cât de important este pentru tine, ca director de teatru, să fii aproape de public, să-l cunoști și să interacționezi cu el?
Da, așa este. Încerc să fiu în teatru la începutul fiecărui spectacol, să fiu în foaier și să întâmpin spectatorii. Așa mi-am propus de când am devenit director și doar dacă sunt plecată din oraș sau apare ceva care mă ține departe de teatru nu vin. Dar de obicei sunt aici, prezentă înainte de fiecare spectacol. Și părăsesc ultima sala. Nu ies niciodată din sală înaintea spectatorilor. Pentru mine e foarte important. Așa simt publicul. Și asta mă ajută să iau decizii. Și să răspund acelor provocări de care mă întrebai tu la început. Publicul mă ajută. Îmi place să țin legătura cu spectatorii. Acela e spectacolul meu de după spectacol. Când coboară cortina. Spuneam că eu ies ultima din sală. Și-mi place să privesc chipurile spectatorilor. Îmi place să-mi închipui cu ce gând pleacă fiecare de la teatru. Ce-l frământă, ce gând i-a trezit spectacolul, ce răspunsuri a găsit el în spectacolul respectiv. Îmi place asta enorm. Îmi place să vorbesc cu oamenii, să-i privesc în ochi. Îmi place să le zâmbesc și o fac din tot sufletul. Ei sunt foarte sinceri cu mine, eu sunt foarte sinceră cu domniile lor și lucrul acesta mă ajută foarte tare. Și cred că-i ajută și pe dumnealor ca spectatori.
În spatele fiecărui spectacol stau foarte multe detalii, foarte multe ore de muncă nu doar pe scenă, ci și în birourile unui teatru. Și despre toate acestea publicul nu știe adeseori mai nimic. Cât de greu este să duci la bun sfârșit proiecte noi? Mai ales în condițiile în care cultura parcă nu e neapărat prioritară în societatea noastră…
Noi suntem o echipă foarte bine sudată aici, în teatru. Suntem o echipă relativ tânără. Și fiecare știe foarte bine ce are de făcut. Sunt cu toții oameni foarte buni în ceea ce fac. Toată lumea știe foarte, foarte bine ceea ce face. Și avem încredere unii în ceilalți. Știm să ne coordonăm. Știm să ne sincronizăm. Și da, inevitabil că apar probleme. Fiindcă nu se poate să meargă mereu totul ca la carte. Dar exact atunci îți dai seama de cât de bună e echipa ta, după felul în care se rezolvă problemele care apar. Și nu ni s-a întâmplat niciodată să ne oprim din a face ceva. Și mă rog Cerului să nu se întâmple asta vreodată. Și spre fericirea noastră ca nație să știi că eu am senzația – ca să nu spun că sunt foarte sigură – că începem să dăm din ce în ce mai multă valoare culturii. Să punem din ce în ce mai mult preț pe ea. Și dacă m-ar întreba cineva de ce spun asta, aș începe cu două puncte și cu liniuță de la capăt… Numărul din ce în ce mai mare pe care eu îl văd intrând în sala de spectacole a teatrului. Sau în sala filarmonicii, pentru că-i văd des și acolo. Și numărul din ce în ce mai mare de tineri care vin la spectacole. Dorințele pe care le aflu de la spectatori, făcând legătura și cu ce vorbeam mai devreme. Stând de vorbă cu oamenii care vin la teatru aflu ce-și doresc. Ei își exprimă dorințele și asta înseamnă că îi interesează teatrul… Și aș putea să spun chiar și importanța din ce în ce mai mare pe care ne-o dau și autoritățile. Cei care dau banul, ca să spun așa. E drept că ține și de tine ca manager sau ca și coordonator de proiect cum îi convingi tu de importanța pe care o are pentru comunitate ceea ce faci tu. Uite, eu îmi pregătesc lucrarea de doctorat. Și mi-am ales ca temă “Strategii culturale europene” și ca subtitlu “Importanța pe care instituțiile de cultură o au asupra comunităților din care fac parte”. Și este incredibil cum studiind ce se întâmplă la nivel mondial sau la nivel național, îți dai seama cum și în ce fel ai putea să faci tu, aici. Cum trebuie să traduci și să tragi pe calapodul comunității din care tu faci parte. Pentru asta în schimb ai nevoie de sprijin. Ai nevoie să ți se răspundă. Pentru că degeaba arunci un bănuț într-o fântână dacă nu primești nimic în schimb…
Ce surprize ne pregătește Teatrul Toma Caragiu în următoarea perioadă? Am aflat deja de „Festivalul de teatru pentru copii și tineret Imaginarium”…
Da, ne apropiem de prima ediție a Festivalului de teatru pentru copii și tineret Imaginarium… Un vis de-al meu mai vechi și-un vis de-al nostru mai recent, care acum, alături de această echipă, prinde contur. Asta e bucuria noastră la acest început de an. Pe lângă toate celelate bucurii. Premiere, repetiții pentru spectacole noi. Lucruri de suflet. Și noi ne încărcăm sufletul din toate aceste evenimente. Fie că e vorba despre Festivalul Imaginarium, fie despre Festivalul Toma Caragiu din toamnă, care se va afla la cea de-a 8-a ediție, fie că vorbim despre spectacole noi care intră în repertoriu. Repetăm într-una. Terminăm un spectacol, îl dăm la public și începem altul. Sunt trei secții în Teatrul Toma Caragiu (n.r. dramă, revistă și secția de copii și tineret), fiecare cu activitatea sa. Și muncim mult. Noi avem ce oferi publicului și ne bucurăm că și publicul știe în număr din ce în ce mai mare lucrul acesta. Și e mare fericire să vezi cum oamenii află de repetițiile pentru un proiect nou și vor să știe când va fi gata. Și e mare fericire să vezi în agenția de bilete listă de așteptare pentru un spectacol sau altul. Și să vezi pe panoul de afișaj din fața teatrului “spectacol sold out” sau să primești un telefon și să te roage cineva pentru două bilete la un anumit spectacol și tu să spui Îmi pare rău, chiar nu am… E o mare fericire pentru noi și nu mi-e frică să rostesc acest cuvânt și-l rostesc din tot sufletul.
O întrebare mai puțin obișnuită pe final. Dacă ai putea avea orice super-putere, care ai vrea să fie?
O, Doamne… E greu… Cred că aș vrea să pot să înlătur suferința… Și… Ai zis una doar? Deja eram pregătită pentru două…
Ok, două super-puteri atunci… Fiindcă oricum, tu prin teatru chiar reușești într-o oarecare măsură să înlături suferința, nu-i așa?
Da, așa este… Știu că ar suna poate cumva și nu vreau să rostesc acum vreun clișeu, dar cred că și dacă ar fi să mă refer strict la teatru… Vezi tu, teatrul unește, teatrul vindecă, teatrul te ajută să depășești greutățile… Și cred că asta ar fi de fapt super-puterea pe care mi-aș dori-o: să pot da fiecărui om capacitatea de a se lăsa vindecat de teatru și de a simți beneficiile pe care i le-ar putea aduce teatrul.