INVESTIȚIILE, MOTOR DE CREȘTERE A ECONOMIEI ȘI CHEIE A DEZVOLTĂRII ROMÂNIEI (I) – de Cristian Felea

Cristian Felea - editorialist
cel mai verde complex reziential

La finele secolului XIX și începutul secolului XX România era un stat tânăr și sărac, dar cu anumite oportunități ce așteptau să fie valorificate: exploatarea resurselor minerale, mecanizarea agriculturii, valorificarea ieșirii la Marea Neagră și Gurile Dunării.

În acel moment două partide politice în ascensiune – liberalii și țărăniștii – aveau viziuni diferite despre modul în care țara ar trebui să accelereze dezvoltarea: industrializarea rapidă, cereau liberalii, o agricultură modernă, intensivă, contrau țărăniștii.

cel mai verde complex reziential

Ambele soluții presupuneau investiții consistente, dar și dezvoltarea infrastructurii de transport: drumuri, căi ferate, poduri, porturi și așa mai departe. Curentul radical, progresist din partidul liberal considera că industrializarea era cea mai sigură cale și singura pentru dezvoltarea economiei naționale în ansamblu și pentru recuperarea decalajului față de țările dezvoltate ale lumii.

Reprezentanții de marcă ai acestui curent au fost Vintilă Brătianu, Ion Angelescu, Ion Gheorghe Duca, Gheorghe Tașcă, Mihail Manoilescu, Mitiță Constantinescu, Ștefan Zeletin și Victor Slăvescu.

Vintilă I.C. Brătianu. Sursa: ro.wikipedia.org

În mai 1905, economistul Vintilă Brătianu, a publicat în ziarul „Voința Națională” articolul „Prin noi înșine”, în care își exprima „convingerea nestrămutată că prin noi înșine putem să ne dezvoltăm „pe toate căile” economia și nu va fi necesar să „dăm elementului străin decât strictul necesar”.

Vintilă Brătianu s-a evidențiat în timpul guvernării liberale din ianuarie 1922-martie 1926, în care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe, contribuind decisiv la elaborarea legislației economice ce avea la bază doctrina prin noi înșine.

Prin legea minelor, legea energiei și legea apelor adoptate în 1924, de exemplu, primeau autorizație de înființare numai societățile care aveau cel puțin 60% capital românesc și unde două treimi din membrii consiliilor de administrație erau cetățeni români, iar președintele era, de asemenea, cetățean român.

Reacția capitalului străin a fost vehementă, guvernele unor țări ca Statele Unite, Marea Britanie sau Franța amenințând că vor rupe relațiile diplomatice cu România dacă nu va fi modificată legea minelor, care afecta direct interesele marilor trusturi petroliere. În fața presiunilor, guvernul a decis să amendeze legea minelor în decembrie 1925, reducând ponderea capitalului românesc în companiile de profil la 50,1%. (romania-actualitati.ro)

În anul 1924, liderul bolșevicilor ruși, Vladimir Ilici Lenin, înceta din viață și, deși lăsase cu limbă de moarte recomandarea ca Iosif Vissarionovici Stalin, secretarul general al partidului, să fie îndepărtat de la putere, acesta din urmă a reușit să preia conducerea și să se instaleze la conducerea URSS, până la moartea sa, în anul 1953.

Stalin, în primul său plan cincinal de dezvoltare a URSS, a impus doctrina „instaurării socialismului într-o singură țară” și a preluat în parte una din teoriile țarilor care încercaseră înainte să recupereze decalajele de dezvoltare economică, și anume: „să murim de foame, dar să exportăm”.

În principiu, aflându-se în fruntea unui stat paria, Stalin nu putea spera să își finanțeze planurile de industrializare rapidă și forțată a țării, pentru a putea reduce decalajele de dezvoltare față de Occident, decât exportând produsele agricole, fie și cu prețul înfometării populației. Așa că a trecut la desființarea proprietății agricole private – după circa 5 ani de când Lenin decisese împroprietărirea țăranilor –, înființarea de gospodării agricole în comun și exportul masiv de cereale, mai ales din Ucraina.

Ideile staliniste au alimentat peste ani politicile lui Nicolae Ceaușescu, care își dorea de asemenea o industrializare rapidă a țării; din păcate investițiile favorizate sub leadership-ul său au plecat de la premise greșite: nu au ținut cont de faptul că se bazează masiv pe materii prime energetice și minerale din import. Criza petrolului a dat cea mai grea lovitură acestor politici, arătând clar că „dirijismul” intern din teoriile comuniștilor nu se împacă cu piețele globale.

În mai 1980, Nicolae Ceaușescu a recunoscut, în cursul unei plenare de partid, că 69% din datoriile în valută ale României erau către creditorii comerciali și circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în mai puțin de un an. Ca soluție, s-a încheiat un acord stand-by cu FMI, în valoare de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea țării în incapacitate de plată.

În paralel, guvernul României a întreprins demersuri pentru a primi de la BIRD, în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de dolari, pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi, irigații, șeptel și producția de fructe, precum și un împrumut pentru finalizarea proiectului Canalului Dunăre – Marea Neagră.

Totuși, a fost nevoie în vara lui 1982 de o negociere dură cu membrii „Clubului de la Paris”, creditorii României, care au acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981 și 1982, respectiv circa 400 milioane de dolari. Guvernul român trebuia să achite 20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul sumelor urmau să fie achitate în 7 tranșe bianuale, începând cu anul 1985. (Petre Opriș, Contributors)

Din acel moment Nicolae Ceaușescu a aplicat ideile lui Stalin – „să murim de foame, dar să exportăm” – și a obținut încă din 1982 excedente comerciale, reducând drastic și importurile (inclusiv de tehnologie, mai ales din fosta Republică Federală Germania).

În ianuarie 1983, guvernul României comuniste a cerut membrilor „Clubului de la Paris” și altor creditori comerciali modificarea graficului de eșalonare a datoriei externe a României, în scopul restituirii accelerate. De asemenea, s-a hotărât în februarie 1984 ca România să nu mai tragă ultima tranșă de împrumut din cadrul acordul stand-by încheiat cu FMI și să achite în mod accelerat datoria externă a României.

Prețul ambițiilor lui Ceaușescu, formalizate în decizii ale partidului comunist și impuse guvernului, nu a fost doar dispariția din magazine a multor produse alimentare, de producție internă sau din import, cât mai ales compromiterea investițiilor realizate în anii ’80, unele nefinalizate, prin stoparea importurilor de echipamente și tehnologie din import.

S-a încercat înlocuirea cu echipamente, utilaje și tehnologie „asimilate” și produse local, sau, pe alocuri, importate prin CAER (comunitatea de cooperare comercială a statelor comuniste), dar rezultatul a fost dezastruos, așa cum avea să devină evident în primii ani după Revoluție, când economia a dat piept cu competiția deschisă din piețele globale.

La începutul secolului XX, dar mai ales în interbelic, capitalul autohton, capitalul străin și fondurile publice au alimentat investiții importante în industrie, agricultură, transporturi, pe fondul unor oportunități extraordinare create de lărgirea teritoriului cu Transilvania, Banatul și Bucovina mai bine industrializate și organizate administrativ, și cu Basarabia mai întârziată economic.

După Revoluția din 1989, România și-a regăsit cu dificultate calea de dezvoltare economică, mai ales în primii zece ani, în care țara a avut parte de o guvernare a stagnării, impregnată de viziunea postcomuniștilor etatiști și sub influența noii clase în formare a îmbogățiților de partid, dornici să se capitalizeze rapid prin „căpușarea” proprietății publice prost administrată de stat.

În anul 1998, de exemplu, România exporta bunuri și servicii în valoare de 8,3 miliarde de euro, în 1999 de 8,5 miliarde de euro, iar în anul 2000 de 10,36 miliarde de euro (un spor de 21,9%, la final de guvernare CDR). Astăzi, România ca exportator se situează pe locul 40 în lume, cu un volum de 93,038 miliarde dolari SUA (aproximativ 77,5 miliarde de euro) la nivelul anului 2021 (37,3% din PIB), adică imediat după Africa de Sud în clasament și înaintea Slovaciei.

Conform datelor BIRD, România a exportat în anul 2020 bunuri și servicii în valoare de 92,67 miliarde de dolari SUA și a importat bunuri și servicii în valoare de 103,77 miliarde de dolari SUA; deficitul balanței importuri – exporturi fiind de 11,1 miliarde dolari SUA.

Creșterea volumului exporturilor de aproximativ zece ori în 25 de ani a fost posibilă – chiar dacă România nu și-a atins niciun moment potențialul real în materie – ca urmare a imboldului pe care l-au primit investițiile în industrie și agricultură în acești ani, odată ce am devenit țară membră a clubului țărilor NATO și stat membru al Uniunii Europene.

Conform unui raport recent al Consiliului Investitorilor Străini din România (FIC) – „Investițiile străine directe în România”, dat publicității în septembrie 2020 -, în anul 2018 trei sferturi din exporturile României le aparțineau unor companii constituite ca investiții străine directe în economia noastră.

CE FEL DE INVESTIȚII? MAI ÎNTÂI CELE PUBLICE, EVIDENT

Nu încape îndoială că dezvoltarea accelerată de care a fost capabilă țara noastră la început de secol XXI – dar, repet, fără să-și fi atins niciun moment potențialul real – s-a datorat investițiilor străine directe. Pentru ca țara să-și atingă potențialul, însă, în condițiile în care nu mai suntem în situația de la finele secolului XIX, începutul secolului XX, să putem conta pe capitalul autohton (încă în formare, chiar dacă a devenit ofensiv în ultimul deceniu), atragerea de investiții străine trebuie să rămână preocuparea de căpătâi a statului.

Speranța Munteanu, de la „Veridio Return”, a enumerat pentru „RepublikaNews” câteva dintre condițiile pe care le avem de îndeplinit pentru a ne menține, cu șanse, în cursa pentru atragerea de investiții străine:

„Mai întâi, trebuie să punem la dispoziție o infrastructură modernă, de calitate, de care ei au nevoie. Apoi, în producția industrială, indiferent de sector, automatizarea este preponderentă; deci este nevoie de forță de muncă înalt educată și calificată în inginerie, ca să poată face față cerințelor de asistare a fluxurilor de producție automatizată. Iar forța de muncă bine calificată mai trebuie să și fie de acord să rămână în țară, pentru a fi disponibilă la angajare.

În fine, legislația fiscală accesibilă și predictibilă: cum interacționez cu fiscul, cu sistemul vamal, ce taxe și impozite plătesc etc.. Nu în cele din urmă, care este cadrul legislativ și de reglementare în cazul în care afacerea intră în dificultăți: ajutoare disponibile, procedurile de pre-insolvență, insolvență sau faliment. Pentru că schimbările acum în piețe sunt atât de rapide, încât probabilitatea de a avea dificultăți în conducerea afacerii este ridicată.”

La evenimentul „2022 – Momentul adevărului, ce facem cu industria?” organizat de „Ziarul Financiar” în parteneriat cu o serie de companii (ROCA Industry, Liberty Steel, Enel Z și REI), oamenii de afaceri prezenți au accentuat ideea de predictibilitate, ca o condiție a implementării strategiilor de dezvoltare, dar și nevoia de resursă umană cu competențe pentru fiecare sector din industrie; iar statul este cel care trebuie să asigure contextul, prin elaborarea legislației adecvate.

La fel ca în trecut, dacă vrem să ne dezvoltăm rapid pentru a recupera decalajele de dezvoltare, ca să ne atingem potențialul și să creștem nivelul de trai, avem nevoie de infrastructură de calitate; ori în materie de infrastructură vioara întâi este statul.

Statul nostru nu este unul foarte bogat, veniturile bugetare stagnează undeva la plafonul de 30% din PIB, la fel și procentul din PIB alocat investițiilor publice, undeva la 5% conform calculelor făcute de publiciștii de la „Curs de Guvernare” (Marin Pană), așa că dacă nu ar fi fondurile europene – dar care vin cu condiționalități de implementare ce trebuie să fie respectate cu strictețe – nu am avea nicio șansă să ne dezvoltăm infrastructura, astfel încât să ținem pasul cu nevoile și ambițiile națiunii.

Infrastructura de transport ne-a făcut mai puțin atractivi pentru investițiile străine și este suficient să exemplificăm aici cu cerințele repetate ale investitorilor de la „Dacia-Renault” sau „Ford Motors”, care au insistat an după an să aibă acces la șosele de viteză pentru dinamizarea livrărilor la export.

Calitatea șoselelor, căilor ferate, a gărilor și porturilor ne-au privat într-o măsură pe care aproape că nu ne-o imaginăm de investiții străine în domeniul turismului; iar fără aceste investiții nu avem nici turiști străini în România (2,67 milioane în 2019; nici 900 de mii în 2021, an pandemic).

Există și câteva aspecte pozitive în privința investițiilor publice remarcate în ultimii ani, inclusiv cei de pandemie, așa cum rezultă din analiza „Curs de Guvernare”. Astfel, deși PIB-ul României în perioada de pandemie a scăzut și apoi a revenit pe creștere, dar în linii mari a stagnat, cheltuielile pentru proiectele publice de investiții au fost majorate cu 10 miliarde de lei între anii 2019 și 2021.

Conform structurii cheltuielilor de investiții, s-au majorat nu atât cele finanțate din resursele bugetului național, care au rămas relativ constante în anii 2019 – 2021, adică între 30,9 și 31,6 miliarde de lei, ci cele finanțate din fonduri europene, care au crescut de la 12,7 miliarde de lei în 2019 la 28,5 miliarde de lei în anul 2021.

CHESTIUNEA INVESTIȚIILOR STRĂINE

„Ziarul Financiar” remarcă faptul că în ultimii cinci ani în România doar s-au deschis doar 4 fabrici construite de la zero, cu o valoare de peste 100 milioane de euro, toate patru fiind rezultatul unor investiții străine: fabrica de biocombustibili deschisă de grupul elvețian Clariant, în Podari – Dolj; fabrica de profil de lemn MDF deschisă de turcii de la Yildiz Entegre Romania, la Oarja – Argeș; fabrica de mașini de spălat (haine și vase) de pe platforma Arctic, Dâmbovița, a grupului turc Arcelik; fabrica de piese de aluminiu din Dumbrăvița, Maramureș, a producătorului austriac Universal Alloy.

Sursa: zf.ro

Doar 13 județe și municipiul București se înscriu pe lista entităților locale care au atras investiții străine directe de peste 1 miliard de euro; dar sunt și 10 județe care nu au reușit să atragă ISD mai mari de 200 milioane de euro. Acestea sunt entitățile teritoriale cu un nivel al PIB pe cap de locuitor sub media națională și cu infrastructură (încă) precară. (zf.ro)

Chiar dacă investițiile străine directe au modelat România în ultimul sfert de secol, ne aflăm la un punct de răscruce. În 2019, circa 19% din exporturile României erau reprezentate de producția de la uzinele Dacia și Ford, precum și a fabricilor de piese, echipamente și softuri auto (automotive). În 2022, însă, atât Renault, cât și Ford Motors au decis să facă schimbări care vor afecta fabricile lor din România, chiar dacă nu este foarte clar în ce mod.

Astfel, Renault a decis ca noua sa divizie de mașini bazate pe motoare termice, din care face parte și uzinele Dacia de la Mioveni (alături de cele din Spania, Portugalia, Turcia, Brazilia, Chile și Argentina) să fie vândută (respectiv un pachet majoritar de acțiuni de 60%) după câte se pare către Nissan Motors.

Fabrica de la Craiova a Ford a fost transferată zonal către Ford Otosan, divizia din Turcia (care în mod tradițional produce modelele de autoutilitare), dar vestea bună este că începând cu anul 2024 la Craiova ar urma ca modelele ce vor fi asamblate aici – „Puma”, „Transit Courier” și „Tourneo Courier” – să primească și motorizări electrice. (g4media.ro)

Conform lui Mihai Matei, Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii (ANIS), care la începutul anului curent a lansat în parteneriat cu Roland Berger un studiu privind impactul industriei de software și servicii în economia României și a obținut o serie de date interesante în urma analizei.

În primul rând, că acest sector este al doilea cel mai mare exportator al României, cu o creștere de trei ori mai mare decât creșterea economiei în ultimii cinci ani, generând aproximativ 6,2% din PIB.

Studiul a mai concluzionat că sectorul are un potențial major, adică poate genera 10% din PIB; doar că, mai constată autorii, industria noastră de software și servicii nu este una bazată pe inovare, ci majoritar pe outsourcing.

De fapt, constată ANIS, aceasta este o problemă general valabilă în economia românească: preponderent exportăm resursă umană, importăm tehnologie și nu suntem nici măcar un jucător regional în plan tehnologic; de aici oportunitatea de a deveni un producător de tehnologie și un jucător regional pe care nu trebuie să o ratăm. (cursdeguvernare.ro)

Sub presiunea realității, România nu doar că trebuie să continue să atragă investiții străine, dar trebuie să găsească în același timp soluții pentru structurarea lor adecvată, privind mereu spre viitor.

Pe măsură ce se îmbunătățește calitatea infrastructurii, atenția trebuie să se mute pe ridicarea calității educării și calificarea înaltă a forței de muncă, dar și pe păstrarea ei în țară, prin îmbunătățirea salarizării și a calității vieții.

Investițiile în zona de producție trebuie să țintească obiectivele reindustrializării, creșterea ponderii cercetării și inovării ca factor de producție și reducerea importanței zonelor unde valoarea adăugată este mică. În fine, nu mai puțin important este să crească concurența pe care capitalul autohton o face capitalului străin în sectoarele strategice.

Dar care sunt sectoarele strategice? Definirea lor este cert atributul Guvernului, dar nu fără consultarea mediului de afaceri. Despre toate acestea, însă, în partea a doua a analizei.

hidro
tymbark

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here